! LECȚIE DE ISTORIE

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

·

EXCEPTIONALA POEZIE!! DE PASTRAT, PREDATA ELEVILOR SI CITIT IN PARLAMENT!!!!!!!!! LECȚIE DE ISTORIE
de Nicolae Drăguși

Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram
Că sunt Om, că am o tară si o Limbă si un Neam
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri moţii mei
Că din ei răsare pâinea si prin mine trăiesc ei

Valuri tulburi de uitare peste mortii mei se-asează
Limba nu ne mai e limbă, tara nu mai este trează
Azi ne-nvaţă imbecilii intereselor perfide
Cum să ne uităm eroii si să venerăm partide
Cum să cântărim istoria si s-o vindem pe bucăţi
Cum să facem Mall-uri, vile, scoţând piatra din cetăţi
Pe Vlad Ţepes cum să-l facem personaj de film de groază
Capul lui Mihai Viteazul în dolari cât valorează

Ne învată idioţii că Bălcescu a fost laş
Şi că Decebal bătrânul a fost un sinucigaş
Cum de s-a ajuns aicea ca să vină fiii ploii
Nesimţiţi cât să-şi permită a ne ponegri eroii?

Nişte dascăli mediocri ce-au citit minciuni sfruntate
Si ni le aruncă-n fată ca pe legi adevărate
Bieţi defăimători de stirpe, lacomi si periculoşi
Ce-am fi noi fără istorie? Ce-ar fi ei fără strămoşi?
Fără urletul lui Horea am fi sclavi si azi pe roată nobilime elevată!
Fără paloşul lui Ştefan am fi paşalâc turcesc
Robi umili care cu grâne tot Islamul îl hrănesc!

Dacă nu muream in luptă la Neajlov si la Rovine
N-am mai fi avut biserici unde neamul să se-nchine!
Nu trecurăm peste veacuri ca o naţie coruptă
Ci cu aspre sacrificii, si cu jertfă, si cu luptă!

Si a trebuit adesea, spre a ne salva norodul
Sângele lui Brâncoveanu să inunde eşafodul
Trupul lui Ioan Cumplitul să se sfâşie-n bucăţi
Umărul lui Avram Iancu să se sfarme de cetăţi
Plânsul lui Vladimirescu să răsune din fântâni

Ca un preambul la imnul ”Deşteptaţi-vă români”
Fierul scos din pieptul tării ne-a fost arma si necazul
Si coroană pentru Doja, si baltag pentru Viteazul
Munţii nostri aur poartă, am putea să fim bogaţi
Insă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădaţi
Biciuiţi de monştrii vremii si răpuşi de neputinţă
Am trecut peste milenii cu speranţă si credinţă
Si-am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi

Printre alte mândre neamuri ca o stea va străluci...

Astăzi... cine ni-s eroii? Cine-i gata ca să moară
Pentru sfânta Libertate, pentru neam si pentru tară?
Groşii si libidinoşii, snobii si analfabeţii,
Banii mulţi si burta plină, pentru ei sunt sensul vieţii
Nişte lacomi fără şcoală, nişte scârbe, nişte javre

Care pentru-o spagă calcă fără milă pe cadavre
Parlamentul Europei ne-a cerut reprezentanţii
Si-am trimis toţi imbecilii, proastele si aroganţii
Să ne facă de ruşine cerând mită pe la toti
Si să fim priviţi prin dânşii ca o naţie de hoţi
Poticnindu-se-n discursuri insipide si banale
Fără dicţie sau noimă, cu greşeli gramaticale
Pitipoanca plângăcioasă sau tribunul făcând spume
Sau ciobanul fără carte să ne reprezinte-n lume?
Unde ne e azi mândria? Unde ne e azi curajul
De-ai lua de ciuf, de guler, si-a spăla cu ei pavajul?
Nu mai sunt eroi in tară, oameni demni si responsabili
Să ia frâiele în mână de la viermii incapabili?
Creierele geniale sunt trimise la străini
Spre-a nu-i încurca la furturi pe-aceşti avortoni cretini

Cincisprezece milioane, câţi am mai rămas prin ţară
Să fim pentru haimanale animale de povară
Să muncim pe brânci o lună iar ei să ne dea salar

Cam cât lasă ei pe seară spagă la vreun ospătar
Nu mai vreau să văd prin blocuri cum ne mor de frig bunicii
Si nici mame disperate,”ce le dau la ăia micii”
Nu mai vreau să-mi văd părinţii dependenţi de tratamente
Şi cu banii pentru hrană cumpărând medicamente
Nu mai vreau să-mi văd soţia umilită la ghişee
Sau copilul dat afară, că-i sărac, de prin licee
Ca o boala fără leacuri, ca un cataclism mă sperie
Cum trăiesc în lux netoţii iar capabilii-n mizerie
Eu aştept Reînvierea, când din marile morminte
Vor ieşi din nou Eroii înarmaţi c-un bici fierbinte
Şi vor face curăţenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat

Doina Mirea

.MULTUMITORI si RECUNOSCATORI, sau, NEMULTUMITORI SI NERECUNOSCATORI???

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"

https://babylenutapentrusuflet.blogspot.ro/

Iubiti credinciosi, iata ce ne istoriseste Sfantul Nifon al Constantianei: "La trei ani după ce m-am pocăit pentru păcatele mele, m-am gândit, că de atâta vreme mă rog lui Dumnezeu şi până acum NICI UN DAR NU MI-A DAT. Adormind trist, L-am visat pe Domnul Hristos, care, de pe scaunul slavei Sale, mi-a zis: "Nifon, Nifon, în seara asta M-ai întristat cu ceea ce ai zis în gândul tău, că te rogi Mie de atâta vreme şi nici un dar nu ţi-am dat. Dar, ce e sunt acelea pe care le ai? Spune-Mi, nu sunt daruri? AERUL care-l respiri, APA care o bei, MANCAREA cu care te hranesti, FIECARE ZI DE VIATA cand te scol din somn, NU SUNT DARURI? CERUL, PAMANTUL, MAREA şi toate cele dintr-însele NU SUNT DARURI? Ce Mi-aţi dat voi oamenii pentru ele? 

Nimic! Şi in loc de răsplătire, voi M-aţi scuipat, M-aţi pălmuit, M-aţi bătut cu biciul şi pe cruce M-aţi pironit, cu oţet şi cu fiere M-aţi adăpat... SFINTELE TAINE spre mantuirea sufletului tau (Botezul, Mirungerea, Cununia religioasa, Maslul, Spovedania, Impartasania, Preotia) NU SUNT DARURI? Toate bunătăţile pământului nu sunt daruri? PASARILE cerului, PESTII mărilor, NU SUNT SI ELE, DARURI? Faptul ca M-am rastignit, M-am îngropat si am inviat a treia zi din morti, pentru mantuirea voastră, ca sa va deschid portile Raiului, acestea nu sunt daruri?

 Cum zici tu Nifon, că nu ţi-am dat nici un dar???". Dragii mei, se spune ca BINEFACEREA si RECUNOSTINTA nu s-au intalnit niciodata pe pamant si pentru ca tot ce avem este darul lui Dumnezeu, sa nu fim NEmultumitori si NErecunoscatori, ci, MULTUMITORI si RECUNOSCATORI, fiindca Dumnezeu fara om, ramane tot Dumnezeu, in timp ce omul fara Dumnezeu, este nimic...

Preot Ioan.

SĂ NU ÎNLOCUIM PE HRISTOS DE PE CRUCE CU SFINȚII BISERICII!

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Claudiu Buză

Mărturisim fără echivoc că Sfânta Cruce este Crucea lui Hristos. Pe ea S-a răstignit pentru noi Fiul lui Dumnezeu, pe ea S-a adus Jertfă pentru mântuirea lumii și prin ea „ne-a împăcat cu Dumnezeu” (Efes. 2, 16). De aceea, atunci când Crucea poartă reprezentarea Celui răstignit, locul central nu poate fi dat niciunui sfânt, oricât de mare ar fi acesta. Sfinții sunt cinstiți tocmai pentru că au urmat lui Hristos; ei nu Îl înlocuiesc niciodată pe Hristos. „Iar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit” (1 Cor. 1, 23).
Desigur, sfinții pot fi reprezentați pe engolpioane, medalioane, cruci-relicvar sau chiar pe diferitele părți ori pe reversul unei cruci. Însă una este a reprezenta un sfânt pe un obiect cruciform și alta este a-l așeza iconografic în locul Celui răstignit. Tradiția Bisericii nu are nevoie de asemenea ambiguități. Crucea trebuie să mărturisească limpede ceea ce propovăduiește Evanghelia: „Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (1 Cor. 2, 2).
Trebuie să avem grijă și la mărturia pe care o dăm înaintea celor din afara Ortodoxiei. Să nu oferim, prin inovații iconografice neinspirate, prilej cuiva să creadă sau să ne acuze că îi așezăm pe sfinți în locul lui Hristos ori că le atribuim ceea ce aparține numai Mântuitorului. Noi nu ne închinăm sfinților ca lui Dumnezeu și nu-i punem în locul lui Dumnezeu. Îi cinstim ca pe prietenii și casnicii Lui, iar cinstea lor izvorăște tocmai din unirea lor cu Hristos.
De aceea, nu este vorba despre micșorarea cinstirii sfinților, ci despre păstrarea dreptei rânduieli a credinței: Hristos este Mântuitorul, Crucea este Crucea Lui, iar sfinții sunt mărturisitorii și următorii Lui. În centrul Crucii să rămână Cel Care a spus: „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12, 32).

DESPRE CRUCEA "RUSEASCĂ"

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                                                    

O vedeam și eu de ani buni, crucea noastră "cea de toate zilele", puțin diferită de ceea ce cunoaștem noi românii. În afara celor două părți principale, verticala și orizontala, încă două bucățele pe direcție orizontală, una sus și una mai jos, dar aceasta din urmă înclinată oblic. Bineînțeles că bucățica orizontală din partea de sus amintește tabla pe care era scrisă de către soldații romani "vina" Mântuitorului nostru Iisus Hristos, INRI, adică "Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor". 

Dar ce înseamnă, sau la ce face trimitere bucățica aceea oblică din partea de jos? Îmi imaginam că reprezintă acel suport pentru picioare care li se punea unor răstigniți ca să poată susține o parte a greutății trupurilor lor în timpul cât zăceau pe cruci. Se zice că fără acea bucată de lemn brațele răstigniților s-ar fi smuls din încheieturi. Evangheliile nu ne dau astfel de detalii tehnice. Ni se spune numai că "a fost răstignit". Aceasta pentru că în perioada istorică a scrierii Evangheliilor, adică în secolul întâi al erei noastre, moartea prin răstignire era suficient de cunoscută și de temută de toată lumea, nefiind nevoie de detalii

. Îmi rămânea o singură dilemă: bine, bine, avem suportul pentru picioare, dar de ce trebuie să fie oblic și nu drept? Când am avut ocazia am întrebat un preot ortodox din Republica Moldova, iar acesta m-a lămurit imediat: "Bucățica aceea oblică îi amintește pe cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Domnul. Capătul de sus, cel din stânga cum se privește crucea, era tâlharul "cel de-a dreapta" lui Hristos, care s-a mântuit prin pocăința lui târzie. Capătul din dreapta, cel de jos, reprezintă tâlharul cel de-a stânga Domnului, care s-a prăvălit în iad, impietrindu-se în trufia lui". Am încuviințat și am înțeles. 

Acest model de cruce este utilizat de slavi în general. Dar aceasta nu înseamnă că nu-l putem folosi și noi. De exemplu crucea clasică, simplă, fără adausuri, este numită "crucea latină". Aceasta ce înseamnă, că numai spaniolii și italienii pot să o utilizeze în cultul lor?! Este vorba despre denumiri și atât. Așa că să nu vă smintiți dacă o veți vedea în mâini de preoți sau pe turle de biserici. Că uite, un deștept s-a apucat să-l critice pe Înalt Preasfințitul Teodosie al Tomisului că a apărut cu o cruce rusească în mâini! Băi, voi sunteți normali?!

 V-a întunecat dracul mințile în halul acesta, că vă băgați și peste Sfințiții Arhierei?! Nu vedeți în creierele voastre decât "ruși" și "putiniști" ! Dar acolo unde voi vedeți "ruși", noi vedem frați ortodocși de limbă slavă. Iar acolo unde voi vedeți "putiniști" noi vedem iubitori de cultură și de spiritualitate slavă. A propòs.. de Dostoievski și de Sfântul Serafim de Sarov ați auzit? Dar de Sfinții Ioan din Kronstadt și Siluan Athonitul?.. Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce.. Lăsați prostiile, că vă o să ajungeți de râsul istoriei. 

Amin

VIAȚA SFÂNTULUI EVSTAȚIE PLACHIDA, A SOȚIEI SALE TEOPISTA ȘI A FIILOR: TEOPIST ȘI AGAPIE

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Eliana Popa

Trăia-n cetatea mare a Romei, când împărat era Traian,
Un dregător viteaz în lupte, Plachida, brav patrician.
Era bogat iar al său nume era vestit printre vrăjmași,
Avea o soață virtuoasă ce i-a născut doi copilași!
Doi flăcăiași frumoși și veseli...ea îi creștea cu râvnă multă
Și-l aștepta cu dor și teamă, să vina teafăr de la luptă!
Deși se închina la idoli, el viețuia ca un creștin
Hrănea pe cei flămânzi și singuri, pe toți îi miluia din plin.
Era desăvârșit în fapte, dădea cu drag și bucuros,
Însă-i lipsea credința dreaptă în Domnul nostru Sfânt, Hristos!
Și fără Dumnezeu din ceruri, toate acele bune fapte
Nu cântăresc decât în lume, în fața Domnului sunt moarte!

Dar Cel ce ține-n mână toate și vede orice bună faptă,
Nu l-a lăsat în întuneric, nici mântuirea să își piardă.
Și într-o zi la vânătoare, în fața lui un cerb a stat
Ce l-a privit pentru o clipă și-apoi in fugă a plecat.
Plachida l-a urmat cu gândul c-așa trofeu nu o să-i scape,
În goana calului ce-aleargă scăldat în spume și în ape
Dar cerbul cel frumos se-oprește, mai sus, pe-o stâncă maiestuoasă,
Se-oprește și Plachida jos, dar nu renunță...nu se lasă!
Iar Dumnezeu Prea Înduratul, ce e Atoate Știutor,
A hotărât să-l ia ca pradă, în curtea Sa, pe vânător.


Plachida, tot privind la cerb, văzu un lucru minunat
Cum între cele două coarne, o cruce i s-a arătat!
O cruce mare, luminoasă, ce strălucea în chip frumos
Și răstignit pe lemnul ei, privind spre el, stătea Hristos!
,, - De ce mă prigonești, Plachida?" îi zice-un glas dumnezeiesc
Și-nfricoșat de-așa vedenii, puterile îl părăsesc!
Și cade de pe cal viteazul și zace-aproape leșinat,
Dar după ce-și veni în fire cu voce slabă a-ntrebat:
,, - Cine-mi grăiește mie, Doamne? Tu mă cunoști? Mi-ai spus pe nume!"
,, - Eu sunt Iisus Hristos! Sunt Cel ce am venit în lume.
Și Dumnezeu fiind am luat, pe umeri Crucea Pătimirii
Am dus în ea păcatul lumii, până la locul răstignirii!
Iar tu, Plachida, nu Mă știi, dar M-ai cinstit prin multe fapte
Și milosteniile tale ajuns-au pân' la Mine toate!
Am hotărât să nu te las și cerbul te-a vânat pe tine
Eu l-am trimis în calea ta și goana lui te-a dus spre Mine! "


Și-atunci s-a ridicat viteazul, grăind cu multă bucurie :
,, - Tu ești Atoate Creatorul și chiar de azi sluji-voi Ție!
Deci, Ție, Unuia mă-nchin, că Tu ești Unul Dumnezeu
Și după cum îți e voința, așa mă voi supune eu. "
,, - Să mergi degrabă la un preot să te boteze creștinește
Și el îți va deschide ochii spre calea ce te mântuiește!"
Plachida auzind acestea de bucurie s-a umplut,
S-a-ntors acasă plin de râvnă, spunând soției ce-a văzut.
,, - Degrabă s-alergăm la preot! așa soția i-a grăit
Că-n noaptea cea trecut chiar Domnul, Iisus Hristos mi-a poruncit
Noi, împreună cu feciorii, s-alegem grabnic calea Sa
Și El va fi cu noi pe cale și să cădem nu ne-o lăsa.


Și-au luat în grabă copilașii și au plecat la un părinte
Acolo au primit botezul și foarte multe învățăminte.
Plachida-i botezat de-acum cu numele Evstație
Iar copilașii-ncreștinați ca Teopist și Agapie!
Soția lui cea virtuoasă, de lacrimi a umplut batista,
Când a primit și ea botezul și numele de Teopista!
Și renăscuți în sfânta taină, cea a Botezului creștin
S-au reîntors acasă veseli și luminați cu har din plin.
A mers a doua zi Evstatie, iar lângă stâncă,-n acel loc,
În care L-a văzut pe Domnul și-a ars în al credinței foc!
A mulțumit și s-a rugat, căzând cu fața la pământ
Și s-a încredințat cu totul în voia Domnului cel Sfânt!


Dar stând răpit în rugăciune, din nou Prea Bunul i-a grăit
Despre ispita ce-o să vină și despre ce i-a pregătit :
,, - Evstație! Să iei aminte! Credința ce rămâne vie
Nu este aceea ce se-aprinde doar în belșug și bucurie!
Căci dragostea cea către Mine e lucrătoare și nu minte
Doar daca și mai tare arde în sărăcie și ispite!
Pentru aceasta-i să ajungi în mari necazuri și sărman
Și ispitit vei fi ca Iov și vrăjmășit de cel viclean!
Te voi căli în suferință ca să fii viu în veșnicie
Și vei primi cununa vieții ca toți aceia vrednici Mie. "
Și auzind acestea toate, Evstație dădu răspuns :
,, - Eu gata sunt de suferință și de Te am îmi e de-ajuns! "
Atunci, din nou, îi zise Domnul : ,,- Evstație, te Voi păzi!
Și harul Meu va fi cu tine în ceas de noapte și de zi .
Și-n ceas de mare umilință, când doar durere vei gusta,
Eu te voi mângâia pe tine și iarăși te Voi înălța!
Și îți voi da tot ce-ai pierdut când s-o sfârși timpul tristeții
Deci, îndrăznește! Nu te teme!Ești scris de Mine-n Cartea Vieții!"


S-a-ntors acasă plin de râvnă având în suflet bucurie
Și-a viețuit cu toți ai casei în post, cu multă evlavie.
Dar a venit și ceasul negru când moartea i-a intrat în casă
Răpindu-i slugi și dobitoace o boală cruntă, nemiloasă!
Tâlharii i-au intrat în curte, găsind-o astfel nepăzită
Și astfel casa lui bogată, fu peste noapte sărăcită!
Și-a hotărât atunci să plece doar cu copiii și soția
Și uite asa, în miez de noapte, își începură pribegia!
S-au furișat pe întuneric, n-au dat de știre nimănui
Și multi l-au căutat degrabă, însă Plachida nu-i și nu-i!


Să treacă marea in Egipt pe o corabie-au urcat
Însă după puțină vreme, vicleanul coada și-a băgat!
Neisprăvitul căpitan, fiind un desfrânat barbar,
Sa-ndrăgostit de Teopista și-a pus la cale-un plan murdar!
Când s-a sfârșit călătoria și-a vrut Evstație-al plăti,
Acesta îi opri femeia, nici bani, nici aur nu dori.
Degeaba se împotrivi, degeaba a-l ruga încearcă
Barbarul l-a amenințat, scoțându-și sabia din teacă!
Nimic nu a putut a face, iar dacă nu l-a-nduplecat,
Plângând s-a resemnat, sărmanul, și-a luat copii și-a plecat.
Plângea și biata Teopista, privind cum pleacă el cu fiii
Plângea pe mal și Evstație și lângă el plângeau copiii!


Porni la drum cu cei doi fii și-ajunse-n preajma unui râu
Ce alerga umflat de ploi, nici malul nu-l ținea în frâu.
N-avea nici punte să-l poți trece dar se gândi că înotând
Ar reuși să-l traverseze, ducându-și fiii rând pe rând
Îl luă pe unul din copii și trecu râul înspumat
Apoi se-ntoarse de îndată să-l treacă și pe celălalt.
Dar cum un rău nu vine singur, sau poate așa a fost să fie,
Veni un leu și luă copilul și se-ndreptă către pustie.
Și când strigă, privind cu jale, văzu un lup venind din codru
Ce-l luă pe-al doilea copilaș, fugind cu el precum un lotru!
Și-a plâns durerile-n tăcere și s-a-nchinat plecând pe cale,
S-a așezat într-un sătuc purtând povara crucii sale
Muncea din greu doar pentru pâine, fiindcă trăia în sărăcie
În post, în priveghere, și-n lacrimi, având pe Domnul avuție.


A petrecut acolo singur cam cincisprezece ani și-un pic
Și n-a știut că toți ai lui ...sunt vii ...și n-a pierdut nimic!
Căci fiii lui trăiau aproape...la un plugar și un păstor,
Ce i-au salvat din gheara morții și i-au crescut în casa lor .
Și soața lui a fost salvată din mila Domnului cel bun
De căpitanul cel barbar, de pofta lui de om nebun!
Acesta a crăpat pe loc, după ce a vrut s-o siluiască
Căci Dumnezeu n-a-ngăduit, urâta-i faptă s-o-mplinească.
Ea a rămas să locuiască aproape de același sat
Unde-i trăiau acum feciorii și soțul ei cel minunat!
Și iată a venit și timpul să ia sfârșit urâtul ,,vis"
Și Dumnezeu să-i întâlnească...să de-a-napoi ce a promis!


Și iată clipa întâlnirii se-apropie pe negândite
Când multe sate și cetăți au fost de un război lovite.
Traian și-a amintit atunci de-al său Plachida cel viteaz
Știind că brațul lui puternic va scoate țara din necaz!
Și a trimis doi buni ostași, prieteni vechi cu Evstație
Să-l caute în toată lumea...și în cetăți și în pustie!
Așa cum Domnul a voit, ei au ajuns și-n acel sat
Unde trăia al lor prieten sărac și foarte mult schimbat!
Și chiar pe el l-au întâlnit, în drumul lor către cetate
Recunoscându-i i-a oprit și i-a-ntrebat de merg departe!
,, - Noi căutăm un vechi prieten, Plachida este al său nume,
De multă vreme a plecat și noi îl căutăm prin lume.
Iar dacă cineva, de-aici, l-ar fi văzut sau chiar l-ar ști
Și ne va spune despre el, cu mulți arginți l-am răsplăti!"


,, - N-am auzit nimic de el, dar dacă voi binevoiți,
În casa unde locuiesc, veți fi cu dragoste primiți!
Și poate cineva din sat sau, poate, chiar stăpânul meu
Vor ști ceva despre Plachida....mai mult decât pot spune eu! "
Ei au primit cu bucurie să-i fie oaspeți peste noapte
Iar Evstație plin de râvnă le-a pus pe masa lui de toate!
Ei au privit atunci mai bine, spre chipul lui și-au cunoscut,
Că au în față chiar pe-acela ce-o lungă vreme-a fost pierdut!
Și bucuroși, nevoie mare, l-au luat în brațe și-au strigat :
,, - Erai chiar tu! Și noi, neghiobii, foarte târziu am observat.
Și poate n-am fi fost prea siguri, dar am văzut pe-al tău grumaz,
O veche rană ce o porți, de când luptai ca un viteaz!"


Plângând de-atâta bucurie, l-au îmbrăcat în noi veșminte
I-au dat scrisorile în care, Traian făcea o rugăminte.
Să se întoarcă iar în Roma, să lupte el pentru cetate
Cu brațul său cel tare-n lupte, să-i dea pe venetici la moarte.
A cunoscut, atunci, Evstație, că a venit iar timpul lui
Să-și ia-napoi dregătoria, precum e voia Domnului!
Și întorcându-se la Roma a povestit întreaga-i viață
De când a părăsit cetatea și până-n clipa cea de față.
Și la primit Traian la curte cu multă cinste și onor
I-a dat averi și mai bogate și l-a pus iarăși dregător


A strâns din nou viteazul oaste, chemând de prin cetăți și sate
Flăcăi cu brațe tari în luptă și cugete neînfricate!
Și fiindcă Dumnezeu lucrează și dă-napoi ce i-a promis
Și fiii lui, de-acum bărbați, la el în oaste s-au înscris!
La chip erau frumoși ca mama, la trup voinici ca al lor tată
Erau doi tineri ca stejarii și cu voință ne-nfricată!
I-a îndrăgit din prima clipă, neștiind că sunt feciorii lui
Îl îndemna ceva anume...sau poate glasul sângelui!


Și a pornit din nou la luptă zdrobind dușmanii fioros
Cu o armată numeroasă și cu puterea lui Hristos!
A dezrobit cetăți și sate, a pus pe fugă pe barbari
Și lângă ei luptau și fiii, cu mult curaj și brațe tari!
Când s-a sfârșit acest război și se-ntorcea către cetate
Mai poposea cu oastea sa, pe lângă margine de sate
Și într-o zi s-au așezat lâng-o grădină de poveste
( Și după cum avea să afle era a dragii lui neveste.)
Așa a rânduit Prea Bunul sa fie asta marea zi,
Când va primi pe cei pierduți: soția și pe cei doi fii!
Și chiar în ceasul când flăcăii și-au legat cortul de grădină
Și Dumnezeu i-a dat un gând, chiar Teopistei ca să vină!
În cortul de lângă grădină cei doi ostași își depănau,
Povestea vieții lor din vremea, când încă nu se cunoșteau!


,, - Eu, zice unul din cei doi, îmi amintesc puțin de tata
Era un vrednic căpitan, ducând către izbânzi armata.
Dar într-o zi, ne-a luat pe toți, pe mama mea și înc-un frate
A părăsit cetatea Romei și-a trecut marea mai departe.
De pe corabia aceea, doar noi am coborât cu tata
Măicuța a rămas plângând, căci rău a mai lovit-o soarta.
Mergeam pe cale și plângeam, doi copilași cu tatăl lor,
Plângeam și noi plângea și tata și ne topeam de-al mamei dor!
Și am ajuns lângă o apă, iar tata pe rând ne-a luat
Ca să ne treacă pe-ai săi umeri până pe malul celălalt.
Eu am rămas pe mal cuminte, pe frățiorul meu să-l treacă
Apoi, cum mi-a promis atunci, și după mine să se-ntoarcă .
Dar văd cu groază lângă mine, de unde Doamne-o fi venit?
Un leu ce m-a luat în gură și spre pustie a fugit!
Dar l-au văzut niște plugari și înspre el au alergat
M-au tras din colții cei de fiară și de la moarte m-au scăpat. "


Și ascultându-l cu ochi mari, uimit de cele ce-a aflat,
Prietenul lui cel mai tânăr cu drag în brațe l-a luat :
,, - O, cu adevărat mi-ești frate! Toate acestea n-am uitat.
Îmi amintesc și eu cum leul, precum un hoț te-a apucat
Pe mine m-a-nhățat un lup...o, parca și-azi mă trec fiori!
M-ar fi mâncat, în codru, fiara, dar m-au salvat câțiva păstori! "
Și bucuroși peste măsură, cuprinși de-o dragoste curată
S-au regăsit și și-au promis că nimeni n-o să-i mai despartă.
Iar Teopista ascultândându-i, cu greu si-a stăpânit pornirea
De-ai strânge-n brațe pe-amândoi....însă nu s-a pierdut cu firea!
Era femeie înțeleaptă, de-acum căruntă și bătrână,
Căci s-a temut că n-o vor crede și-or socoti că e nebună!
Și parcă neatingând pământul la comandantul lor aleargă
S-o ia cu ei până la Roma, să nu mai stea aici, pribeagă!
Gândea ca ajungând acolo, să dea de știre cine este
Să spună fiilor și lumii, mult dureroasa ei poveste!


Evstație s-a-nduioșat, de-aceea femeie necăjită
Neștiind că chiar în fața sa, stătea soția lui iubită!
Ea căutând, cu luare-aminte, la căpitanul cel viteaz,
O lacrimă de bucurie îi curse iute pe obraz :
,, - Te-ntreb, nu ești cumva Plachida...Evstație? Chiar tu să fii?
Și ai plecat în pribegie cu soața ta și cei doi fii?
Soția ta ți-a fost luată, dar iată, mare-i Dumnezeu!
Căci Teopista cea pierdută, stă-n fața ta, iubitul meu!"
Evstație privind la ea, parcă din somn s-a deșteptat
A luat-o-n brațe suspinând și slavă Domnului a dat!
A plâns de-atâta bucurie...apoi i-a spus despre copii,
Cum doua fiare i-au răpus fugind cu ei către pustii
Atunci ea a-nceput a-i spune tot ce-auzise în grădină
Și Evstație-a poruncit, cei doi în fața lui să vină.
I-a pus să-și povestească viața ...și iată, cum s-au regăsit
Și toate, câte-a promis Domnul, în ziua 'ceea s-a-mplinit.

Însă, de-acum, un singur lucru a mai rămas să se-mplinească,
Să fie-ncununați cu slavă pe calea cea mucenicească.
S-a-ntors la Roma în cetate și-a fost primit cu veselie
Numai un lucru i-a umbrit, toată această bucurie
L-a-ntâmpinat nu împăratul, acel ce se numea Traian,
Murise de curând și iată, pe tron stă crudul Adrian!
Acesta se-nchina la idoli, ura tot omul cel creștin,
Avea un suflet ca de diavol plin de-ntuneric și venin.
Și și-a chemat mai marii oștii, în capiștea cea idolească,
La zeii lui să se închine, cu jertfe să le mulțumească.
Evstație-a rămas afară....a stat cu Dumnezeu în gând,
Soția lui și cei doi fii stăteau alăturea plângând!
Și mâniinduse-mpăratul i-a spus: ,,- Plachida, închină-te la zei!
Căci n-ai fi izbândit în luptă, de nu te-ar fi ajutat ei!


Și întărit cu rugăciunea, viteazul nostru i-a răspuns:
,, - Eu sunt creștin și nu mă-nchin decât la Domnul meu Iisus!
Căci am un singur Dumnezeu și numai Lui îi mulțumesc
Pe El îl port mereu cu mine, prin El sunt viu și mai trăiesc!
Iar idolilor surzi și muți, n-am să-mă-nchin! Poți să ne-omori!
Nici soața mea cea credincioasă și nici vitejii mei feciori!
Și neputând să îi întoarcă, de la credința în Hristos,
Tiranul își chemă soldații lovind cu pumnul furios.
Și porunci să fie duși legați de mâini și de picioare
Și după chinuri și bătăi, să fie sfâșiați de fiare.
Priveau spre cer cu bucurie! Se întăreau unul pe altul
Și Teopista lângă ei, din ochi și-ncuraja bărbatul.
Dar fiarele când i-au văzut s-au îmblânzit și au plecat
Însă tiranul mânios, într-un cuptor i-a aruncat.
Dar trupul nu le-a fost atins de focul cel mistuitor
Căci Dumnezeu a rourat cu sfântă ploaie-acel cuptor!
Îmbrățișați în rugăciune, ei au trecut in veșnicie
Și, iată, srisă-n cărți și-n ceruri frumoasa lor mucenicie!
I-au scos cu trupurile-ntregi, frumoși ca îngerii de sus
Pe chipul lor se răsfrângea lumina sfântă a lui Iisus.
Și-atunci poporul a strigat spre împăratul nemilos:

 
,, - E mare Dumnezeu din ceruri! E sfântă Crucea lui Hristos!"
Aici închei aceste versuri, dând slavă Domnului Iisus
Dar vă mai spun vreo două vorbe, căci, poate, alții nu v-au spus.
Martirii noștri Brâncoveni la vremea de mucenicie
Aveau alaturi nevăzut, pe Sfântul nostru Evstație!
Agapie și Teopist luându-și chipuri de ostași
Au însoțit pe calea morții pe Brâncoveanu Mateiaș!
Iar când Maria Brâncoveanu plângea privind în zare tristă,
Îi sta alături Teopista strângându-i lacrima-n batistă!
O parte din sfintele moaște ale Sf. Evstatie Plachida se afla în Craiova, la Biserica Sf. Grigorie Decapolitul

Sf Constantin Brâncoveanu avea mare evlavie la aceasta familie de mucenici, dovada fiind la Mănăstirea Hurezi din jud. Vâlcea,(ctitorie a fam. Brâncoveanu) unde Sf. Evstatie, Teopista și fiii sunt pictați.

CELE 24 DE VĂMI ALE VĂZDUHULUI

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

1. Vama grăirii de rău unul pe altul, adică a osândirii şi a clevetirii
2. Vama ocărârii şi a batjocoririi
3. Vama zavistiei şi a duşmăniei
4. Vama minciunii
5. Vama mâniei şi a invidiei
6. Vama mândriei şi a slavei deşarte
7. Vama grăirii de cuvinte deşarte
8. Vama luării de camătă, a vicleşugului
9. Vama lenevirii şi a trândăviei
10. Vama iubirii de argint
11. Vama beţiei
12. Vama pomenirii de rău
13. Vama descântăturii şi a vrăjitoriei
14. Vama lăcomiei şi a îmbuibării
15. Vama slujirii la idoli
16. Vama sodomiei
17. Vama preacurviei
18. Vama uciderii
19. Vama furtişagului
20. Vama curviei
21. Vama nemilostivirii şi a asprimii inimii
22. Vama suleimenirilor (vopsit buze, ochi, unghii …)
23. Vama celor ce fumează
24. Vama cea simonicească a arhiereilor

La sfârşitul fiecărei catisme din Psaltire, după ce se zice de 40 de ori „Doamne miluieşte”, se citeşte RUGĂCIUNEA PENTRU VĂMILE VĂZDUHULUI şi se fac 24 de metanii. Pentru fiecare vamă se citeşte o psaltire.

RUGĂClUNEA PENTRU VĂMILE VĂZDUHULUI

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, izbăveşte sufletul meu de vama (NUMELE VAMII) şi îi fă uşoară trecerea şi fără împiedicare şi teamă prin faţa înfricoşătorilor diavoli şi nimic să nu aibă a mă opri, că eu îmi mărturisesc neputinţa, păcatul şi fărădelegea mea. Iată, iubitorule de oameni, că în fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-am născut şi în păcate mi-am pierdut toată viaţa mea, păcătuind fără de asemănare şi minţind bunătatea Ta, Stăpâne, cu voie, fără de voie, cu ştiinţa şi cu neştiinţa, în tot timpul şi în tot locul, la arătare sau în ascuns, cu mintea, cu cuvântul şi cu lucrul, cu toate simţirile mele sufleteşti şi trupeşti. Caută cu milă şi cu îndurare şi spre mine, smeritul robul Tău, şi depărtează de la mine, de la sufletul meu, toate gândurile, toate pornirile, toate nălucirile, toate simţurile pătimaşe, toată neputinţa şi greşeala, păcatul ori fărădelegea mea care mă opreşte la această vamă şi mă ajută să ajung prin darul şi bunătatea Ta, fără oprire şi înfricoşare la Slava Ta cea negrăită şi veşnică şi a petrece pururea în lumina cea pururea fiitoare a Slavei Tale. Iartă-mă, Stăpâne, iartă-mă şi nu mă osândi după păcatele şi fărădelegile mele, şi cu bunătatea Ta cea negrăită mă miluieşte şi mă mântuieşte, având nădejde la dragostea lui Dumnezeu Tatăl, la bunătatea Unuia născut Fiului Său şi la împărtăşirea Prea Sfântului Duh.

Dăruieşte-mi, Stăpâne, Dumnezeul nostru, iertare şi trecere uşoară prin vămi spre slava cea cerească şi veşnică pentru rugăciunile Preacuratei, Binecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria. Cu puterea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, pentru rugăciunile Sfântului Înger Păzitor al vieţii mele şi ale tuturor puterilor cereşti, cu ale Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezător al Domnului, cu ale Sfinţilor Slăviţi şi întru tot lăudaţi Apostoli, cu ale Sfinţilor buni luminători Mucenici: Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Ioan cel Nou de la Suceava, Serghie şi Vah, Ioan Valahul, Tomaida, Tecla, Filofteia, Ecaterina, Nina, Varvara, Haralambie, Clement de Aglia, Tatiana, Iustina Fecioara, Ciprian şi Oprea Miclăuş. Pentru rugăciunile Sf. Ierarhi şi luminători a toată lumea Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur, Nicolae, Spiridon, Antonie cel Mare, Grigorie de Nissa, Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Calinic de la Cernica. Pentru rugăciunile Sf. Preacuvioşi de Dumnezeu purtători părinţi ai noştri: Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Grigorie Decapolitul, Dimitrie Basarabov, Sava cel Sfinţit, Teodosie, Eftimie, Pahomie întemeietor de obşte, Arsenie, Sisoe, Pimen, Benedict, Ioan Iacob de la Iordan, Iosif de la Partoş, Sofronie de la Cioara, Ghelasie de la Râmeţi, Visarion Sarai, Preacuvioasei Parascheva, Teodora de la Sihla, Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Cuvioasei Domnica.

Cu rugăciunile Sf. Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, Cosma şi Damian, Pantelimon, Ermolae, Vichentie. Cu ale Sfinţilor şi drepţilor Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi ale tuturor sfinţilor Tăi ca un Binecuvântat şi Preaslăvit Ce eşti în veci. Amin.

Ce facem cu lumânările,frunzele de salcie,nuc și florile uscate de la biserică?

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                             

Dr. teolog Stelian Titus Gombos

În casa unui creștin se adună, de-a lungul anului, multe lucruri care au trecut prin biserică și care au însoțit rugăciunea: lumânări aproape consumate, bucăți de ceară, flori uscate, busuioc, ramuri de salcie de la Florii, frunze de nuc sau de tei de la Rusalii, precum și cărbune rămas de la tămâiere sau de la candela aprinsă înaintea icoanelor. La un moment dat, însă, toate acestea se învechesc, se usucă, se sfărâmă, iar omul se întreabă cu sinceritate și uneori chiar cu teamă: ce fac cu ele? Pot să le arunc? Este păcat dacă ajung la gunoi? Trebuie să le păstrez toată viața sau există o rânduială prin care ne putem despărți de ele cu respect?

Întrebarea este firească și arată că omul nu privește cu nepăsare lucrurile care au fost puse în legătură cu rugăciunea și cu viața Bisericii. În același timp, tocmai aici este nevoie de dreaptă socoteală, pentru că evlavia adevărată nu trebuie transformată în teamă sau în superstiție. Biserica binecuvântează materia și o așază în slujirea rugăciunii, dar creștinul nu trebuie să creadă că obiectul în sine dobândește o putere magică. Lumânarea rămâne ceară, ramura de salcie rămâne ramură, frunza rămâne frunză, iar cărbunele rămâne cărbune. Ceea ce se schimbă prin binecuvântare este raportarea noastră la aceste lucruri, pentru că ele devin semne care ne îndreaptă mintea și inima către Dumnezeu.

Lumânarea este poate cel mai întâlnit dintre aceste lucruri. O aprindem la Sfânta Liturghie, la rugăciune, pentru cei vii și pentru cei adormiți, la diferite slujbe și în momente importante ale vieții. Ea se consumă tocmai pentru că acesta este rostul ei: să ardă și să lumineze. De aceea, restul unei lumânări nu trebuie privit cu teamă, ca și cum, odată cu stingerea ei, s-ar pierde rugăciunea pe care am făcut-o. Rugăciunea nu rămâne închisă în ceară și nici harul lui Dumnezeu nu depinde de existența unei bucăți de lumânare. Lumina ei este un semn al lui Hristos, Care spune despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar arderea lumânării poate deveni și imaginea jertfei omului care se dăruiește lui Dumnezeu.

Dacă avem resturi de lumânări, mai ales în cantitate mai mare, este foarte bine să le ducem la biserică și să întrebăm dacă pot fi colectate. În multe locuri, ceara rămasă este refolosită pentru confecționarea altor lumânări, astfel încât ceea ce a fost cândva lumină înaintea icoanei sau în biserică poate reveni, printr-un proces firesc, în slujirea liturgică. Dacă este vorba însă despre o bucățică mică de lumânare, foarte consumată sau amestecată cu impurități, nu trebuie să ne cuprindă neliniștea și să inventăm reguli care nu există în rânduiala Bisericii. Important este să nu tratăm cu batjocură ceea ce a fost folosit în rugăciune.

O grijă asemănătoare există și pentru florile și plantele aduse de la biserică. Salcia de la Florii, frunzele de nuc sau de tei de la Rusalii, busuiocul și florile care au fost așezate în biserică ori binecuvântate sunt păstrate de credincioși tocmai pentru că ele ne amintesc de sărbătoare și de rugăciune. Salcia de la Florii ne amintește de Intrarea Domnului în Ierusalim și de mulțimea care L-a întâmpinat pe Hristos cu ramuri, iar verdeața de la Rusalii este legată de bucuria sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh și de simbolismul vieții celei noi în Dumnezeu.

Dar ce facem atunci când salcia s-a uscat complet, florile s-au veștejit, iar frunzele de nuc au devenit fragile și nu mai pot fi păstrate? În vechea rânduială a multor familii creștine, asemenea lucruri erau arse sau îngropate într-un loc curat. Există și îndrumări pastorale ortodoxe care recomandă arderea ramurilor de la Florii după ce s-au uscat, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, îngroparea lor. Această soluție trebuie însă înțeleasă cu discernământ și aplicată în funcție de condițiile reale în care trăiește omul.

Pentru că astăzi foarte mulți creștini locuiesc la bloc, nu putem transforma o recomandare potrivită pentru o gospodărie de la țară într-o obligație imposibil de îndeplinit pentru omul care locuiește la etajul opt. Nu putem arde salcia pe balcon, nu putem face foc în spațiul verde din fața blocului și nici nu este normal să săpăm gropi printre blocuri pentru a îngropa frunzele de nuc sau florile uscate. Ar fi nu numai nepractic, ci uneori chiar periculos și contrar regulilor de siguranță și de conviețuire.

Într-o asemenea situație, soluția este mult mai simplă și mai liniștitoare. Dacă avem posibilitatea, putem duce aceste lucruri la biserică și îl putem întreba pe preot ce rânduială are parohia pentru ele. Dacă nu există această posibilitate, iar plantele sunt complet uscate și nu mai pot fi păstrate sau folosite, ele pot fi strânse cu grijă și îndepărtate fără teamă, fără sentimentul că am săvârșit un păcat prin simplul fapt că au ajuns la gunoiul menajer. Dumnezeu nu cere omului lucruri imposibile și nici nu trebuie să transformăm viața creștină într-o permanentă frică de a nu greși în privința unor lucruri materiale.

Deosebirea dintre evlavie și superstiție este esențială. Creștinul respectă ceea ce a fost binecuvântat pentru că respectă lucrarea Bisericii și pentru că vede în aceste lucruri semne ale credinței sale, nu pentru că ar crede că obiectele respective au o putere magică. Dacă o frunză de nuc binecuvântată se rupe și cade din greșeală, nu înseamnă că asupra casei va veni vreun rău. Dacă o ramură de salcie ajunge, după ce s-a uscat complet, în gunoiul menajer, nu înseamnă că Dumnezeu se mânie pe omul care nu a avut unde să o ardă sau să o îngroape. Harul lui Dumnezeu nu este dependent de asemenea accidente și nici credința ortodoxă nu se întemeiază pe frică.

Același principiu se aplică și florilor uscate. Putem păstra o floare lângă icoană atât timp cât simțim că ne aduce aminte de o sărbătoare, de o rugăciune sau de un moment binecuvântat, dar nu suntem obligați să transformăm casa într-un depozit al tuturor lucrurilor care au fost cândva duse la biserică. Dacă florile s-au deteriorat, au prins mucegai sau nu mai pot fi păstrate în condiții potrivite, le putem îndepărta cu respect. În cazul în care avem posibilitatea să le ducem la biserică, putem face acest lucru, iar dacă nu, nu trebuie să ne lăsăm tulburați de gândul că am făcut ceva rău.

Și cărbunele de la tămâiere trebuie privit în aceeași lumină. Când aprindem tămâia, fumul care se ridică ne amintește de rugăciunea care se înalță către Dumnezeu: „Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140, 2). Cărbunele își împlinește rostul prin ardere, iar atunci când rămâne doar un rest consumat, nu trebuie să-l tratăm ca pe un obiect magic. Dacă poate fi dus la biserică, îl putem duce acolo; dacă nu, poate fi îndepărtat cu respect, fără teamă și fără sentimentul că prin aceasta am profanat ceva.

La fel se întâmplă cu resturile provenite de la candela din casă. Fitilul consumat, bucățile de cărbune sau alte resturi rezultate din ardere nu trebuie păstrate la nesfârșit doar pentru că au stat înaintea icoanei. Ele au avut un rost și și l-au împlinit. Ceea ce contează este că înaintea icoanei a fost aprinsă candela, iar odată cu ea s-a aprins, sperăm, și rugăciunea omului. Candela nu este un talisman, ci un semn al credinței și al privegherii sufletului înaintea lui Dumnezeu.

În acest sens, poate că este nevoie să ne amintim de un adevăr simplu, dar foarte important: Biserica nu ne învață să ne temem de lucrurile sfințite, ci să le cinstim cu discernământ. Nu trebuie să ajungem nici la nepăsare, aruncând cu dispreț tot ceea ce provine din biserică, dar nici la o formă de superstiție în care fiecare obiect devine un lucru de care ne temem să ne atingem sau de care nu mai știm cum să ne despărțim.

Bătrânii noștri păstrau salcia de la Florii lângă icoană, florile uscate în locuri curate și lumânările cu multă grijă, pentru că fiecare dintre aceste lucruri le amintea de Dumnezeu. Într-o casă creștină, obiectele acestea aveau o valoare duhovnicească prin ceea ce evocau, nu printr-o putere ascunsă pe care ar fi dobândit-o. De aceea, putem păstra tradiția respectului fără să cădem în superstiție și putem păstra evlavia fără să pierdem dreapta socoteală.

În fond, nu trebuie să ne întrebăm numai ce facem cu resturile de lumânări, cu salcia uscată, cu frunzele de nuc, cu florile sau cu cărbunele de la tămâie, ci și ce a rămas în sufletul nostru după ce le-am primit. Dacă după o lumânare aprinsă a rămas o rugăciune, dacă după salcia de la Florii a rămas amintirea lui Hristos și a intrării Sale în Ierusalim, dacă după verdeața de la Rusalii a rămas dorul după lucrarea Duhului Sfânt și dacă după tămâiere a rămas în inimă rugăciunea care se ridică spre Dumnezeu, atunci toate aceste lucruri și-au împlinit adevăratul rost.

Lumânarea se consumă, floarea se usucă, salcia se veștejește, frunza cade, iar cărbunele se transformă în cenușă. Toate acestea ne vorbesc, într-un fel tainic, și despre trecerea timpului și despre fragilitatea lumii materiale. Ceea ce trebuie să rămână însă nu este obiectul, ci credința pe care obiectul a însoțit-o, nu ceara, ci rugăciunea, nu ramura uscată, ci amintirea lui Hristos, nu cenușa, ci focul credinței din inimă. Pentru că adevărata grijă a creștinului nu este să adune lucruri sfințite, ci să nu lase să se stingă candela sufletului său.

CRUCEA PERSONALĂ

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

de Preot Sorin Croitoru
Nu am primit răspuns mereu
La orice întrebare
Atunci când sufeream din greu
A vieții încercare..

În fel și fel de supărări
Îl întrebam pe Domnul,
Cuprins de grele întristări
Ce-mi alungau și somnul:

"De ce, Stăpâne, mă lovești
Cu rele fără număr,
Ce fel de cruce îmi proptești,
Atât de grea pe umăr?.."

Și Domnul nu îmi răspundea,
Văzându-mi disperarea..
În inima ce mă durea
Eu îmi pierdeam răbdarea..

Dar mai apoi, când se-ntâmplau
Schimbări majore-n bine,
Cuvintele mă usturau
Și îmi era rușine..

Abia atunci înțelegeam
Eu vremurile grele:
Trecând prin ele, eu creșteam,
Mă întăream prin ele!

În viață nu-i deloc ușor
Să crești duhovnicește..
Doar lacrima aduce spor,
Căci lacrima smerește..

Durerea, plânsul ne'ncetat,
Suspinul fără număr,
Pe-acestea Domnul ni le-a dat,
Sunt crucea de pe umăr.

Iisus prin Cruce a ajuns
La Sfânta Înviere
Cu Trupul Său de cui străpuns
În geamăt de durere..

La fel și noi, urmașii Lui,
Gusta-vom Învierea
De vom răbda, în loc de cui,
În inimă durerea..

Psalmul 26

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Un psalm ce ar trebui cât mai des citit de către cei bolnavi !
,,Psalmul bolnavilor"
____________________
Psalmul 26
1. Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?
2. Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?
3. Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu;
4. Cei ce mă necăjesc şi vrăjmaşii mei, aceia au slăbit şi au căzut.
5. De s-ar rîndui împotriva mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea.
6. De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc.
7. Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele,
8. Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui.
9. Că Domnul m-a ascuns în cortul Lui în ziua necazurilor mele; m-a acoperit în locul cel ascuns al cortului Lui;
10. Pe piatră m-a înălţat. Şi acum iată, a înălţat capul meu peste vrăjmaşii mei.
11. Înconjurat-am şi am jertfit în cortul Lui jertfă de laudă. Îl voi lăuda şi voi cânta Domnului.
12. Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieşte-mă şi mă ascultă.
13. Ţie a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta.
14. Să nu-ţi întorci faţa Ta de la mine şi să nu Te abaţi întru mânie de la robul Tău;
15. Ajutorul meu fii, să nu mă lepezi pe mine şi să nu mă laşi, Dumnezeule, Mântuitorul meu.
16. Că tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat.
17. Lege pune-mi mie, Doamne, în calea Ta şi mă îndreptează pe cărarea dreaptă, din pricina vrăjmaşilor mei.
18. Nu mă da pe mine pe mâna celor ce mă necăjesc, că s-au ridicat împotriva mea martori nedrepţi şi nedreptatea a minţit sieşi.
19. Cred că voi vedea bunătăţile Domnului, în pământul celor vii.
20. Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul.

. CU DUMNEZEU NU GLUMI SI CU DIAVOLUL NU TE JUCA! ...

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"...

Iubiti credinciosi, crestin ortodocsi, Sfantul Parinte Simion, de la Sfanta Manastire Sihastria, in noaptea care a trecut, la ora 2, a plecat catre Domnul. Printre multe alte invataturi minunate, spunea asa: "CU DUMNEZEU NU GLUMI SI CU DIAVOLUL NU TE JUCA!". 

Dumnezeu, sa-l aseze in ceata Sfintilor din Imparatia Lui! Amin!

Asemenea dansului, iata ce zicea Sfantul Parinte, Porfirie Kavsokalivitul: "Deschide-ti inima cu simplitate, nesilit, spontan, inaintea Domnului nostru. Sa fii placut. Sa iubesti tacerea, pentru ca doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. 

Spune vorbe putine, dar cu miez. Sa iubesti osteneala trupului si oboseala, fiindca acestea intaresc trupul si sufletul deopotriva. Tacerea sa-ti fie tainica, adanc in inima. Nu-ti vadi tacerea sa o priceapa toti. Spune doua-trei cuvinte, dar launtric si nu conteni a te ruga Domnului pentru toti.”


Sfantul Parinte, Paisie Aghioritul, zice casa despre rugaciune: "Cand rugaciunea slabeste, ea arata uscaciunea duhovniceasca si moleseala. Impotriva unora ca acestea trebuie folosite rugaciuni scurte si indeosebi rugaciunea lui Iisus. Cel ce se lupta vreme indelungata si nu vede sporire duhovniceasca, inseamns cs are mandrie si iubire de sine. Sporirea duhovniceasca exista acolo unde este multa smerenie."

Doamne, te rugam, odihneste in corturile Sfintilor, in Lumina Ta cea Neinserata, sufletul parintelui nostru, ieromonahul Simion, de la Sfanta Manastire Sihastria. Amin si Aliluia!

                                                                                                             Preot Ioan .

... SĂ POSTEȘTI CEL PUȚIN MIERCUREA ȘI VINEREA ÎN TOATĂ VIAȚA TA! ...

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



Bucuria mea, postul este vechi și începe odată cu omul. Este prima poruncă de stăpânire de sine, dată în Rai. După păcatul strămoșesc chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat dar în nici-un caz nu s-a distrus. A rămas ca o lumină fumegândă. Chiar și Iisus Hristos, a postit 40 de zile și 40 de nopți pe muntele Quarantania, și El este pildă de viață Sfântă pentru noi. Ești creștin ortodox? Atunci, totdeauna să postești, CEL PUȚIN, miercurea și vinerea, fiindcă, miercuri, Iisus Hristos a fost vândut, iar vineri, a fost răstignit. Postul este declarație de dragoste adresată lui Dumnezeu. Postul este izvor de sănătate și pricină de mântuire! Cine nu ține post măcar miercurea și vinerea este batjocorit de diavoli prin necazuri, ispite, suferință... iar după moarte nu-L va putea vedea pe Dumnezeu. HRISTOS ESTE VIAȚA MEA ȘI DORUL VIEȚII MELE! 

De aceea Prin POST ne pregătim pentru spovedanie. Prin SPOVEDANIE, ne pregătim pentru împărtășanie. Prin ÎMPĂRTĂȘANIE, ne unim cu Dumnezeu și El cu noi. ÎN TINEREȚE POȚI (să postești), DAR... NU VREI; IAR LA BĂTRÂNEȚE O SĂ VREI (să postești), DAR N-O SĂ MAI POȚI!
"Post ușor cu iertăciune, Presărat cu fapte bune, Și la toate s-avem frâne, De la ochi până la mână,

 Trupul să se subțieze, Sufletul să învieze, Să se-nalțe cât mai sus, Unde nori și vânturi nu-s, Rupți de cele pământești, Să prindem aripi cerești!"

 
Căutându-ți mântuirea sufletului tău, postind și rugându-te, să ceri de la Dumnezeu cu stăruință, să-ți dea multă credintă, răbdare, întelepciune, smerenie, blândețe, milostenie, ca inima ta să fie un mic cer al iubirii! 

                                                                 Amin și Aliluia!
                                                                 Preot Ioan

Mai bine un păcătos smerit, decât un drept mândru.

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

“Pe vremea când Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, la o Liturghie împărtășea credincioșii, dar mai înainte de împărtășanie întreba pe fiecare dacă au dezlegare de la duhovnic.
A venit la un moment dat o femeie foarte evlavioasă
iar Mitropolitul a întrebat-o și pe ea :
- V-ați spovedit ?!?
Iar ea a răspuns :
- Nu am nevoie de spovedanie, eu sunt o sfântă, pentru că am o viață sfântă !!
Mitropolitul i-a spus :
- Atunci mergeți și luați doar anaforă, că anafora e pentru sfinți, pentru că Trupul și Sângele lui Hristos e doar pentru oamenii păcătoși care au nevoie de iertarea păcatelor !!!
De aceea, cine se crede sfânt nu mai are nevoie de cele sfinte, iar cine se crede fără de păcate nu mai are nevoie de iertarea păcatelor.
Doar mândria l-a făcut demon întunecat pe un înger luminat, iar smerenia cea mai de pe urmă a dus în Rai chiar și pe tâlhar.
Mai bine un păcătos smerit, decât un drept mândru.
Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu este coroniță pentru oamenii cuminți, ci este medicament cu har dumnezeiesc și de iertarea păcatelor pentru cei ce se smeresc și vin cu pocăință și iubire la Hristos.” (Text preluat)

Biserica din Densuș:

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".




O mulțime de povești circulă despre biserica din Densuș: se spune despre ea că ar fi cea mai veche biserică din piatră din România, cu slujire neîntreruptă de aproape 2000 de ani. Dacă ajungi în zonă, unii localnici îți vor spune că au auzit din moși strămoși că biserica ar fi fost ridicată de ,, urieși ”, a căror prezență încă este simțită în mentalul colectiv al Țării Hațegului.
De altfel, masivul Retezat, însuși, poartă un nume coborât din povești cu giganții de altădată, însă asta e altă istorie, pe care v-o vom spune la vremea potrivită.
Biserica din Densuș, actualmente lăcaș de cult ortodox
Istoricii spun că Biserica ,, Sfântul Nicolae ” din Densuș, actualmente lăcaș de cult ortodox funcțional, este, într-adevăr una dintre cele mai vechi biserici din România. Ea ar fi fost ridicată în secolele XII-XIII, fiind, astfel depășită cu cel puțin un secol de și mai bătrâna “rotondă” din Geoagiu, tot în județul Hunedoara.
Una dintre poveștile încetățenite printre localnici este aceea că aici ar fi existat, acum mai bine de 2000 de ani, un altar dacic. După cucerirea noii provincii, bogate în aur, lemn, dar și roade ale pământului, căruia nu degeaba romanii îi spun Dacia Felix, una dintre legende spune că generalul Longinus, recunoscător zeului său protector, zeul Marte, zeu al războiului, ridică aici o biserică creștină.
De altfel, localnicii se laudă astfel, cu câteva recorduri de legendă: cea mai veche biserică din piatră (deși această poveste nu se verifică), cea mai veche icoană cu Hristos pictat în ie românească, dar și o poveste emoționantă, un fel de Romeo și Julieta de Țara Hațegului, legendă despre care se spune că ar fi venit pe filiera fraților cărturari densușieni și pe care o puteți afla numai dacă veți poposi în gazdă la hațeganii cei primitori.
Biserica din Densuș, apreciată de Nicolae Iorga
Dar, să vedem câteva date certe: ridicată în secolele XII-XIII, pe ruinele unei construcții din secolul al IX-lea după Hristos, mare parte a materialului de construcție provine de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, noua capitală a Daciei cucerite de romani, situată la câțiva kilometri distanță.
Scriind despre această biserică, Nicolae Iorga nota că este ,, fără pereche în toată românimea ”. Pictura ei, extrem de veche se pare că datează din secolul al XV-lea, iar biserica din Densuș figurează pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.
Nu a fost inclusa pana acum deoarece încă se slujeste în ea Sfânta Liturghie...
Micuță, cu un plan pătrat de șase pe șase metri, biserica este acoperită cu plăci de piatră, iar încăperile adăugate în partea ei sudică, spun istoricii, au fost construite, cel mai probabil, în secolele al XIV-lea și al XV-lea. Pietre romane purtând amprenta stilului romanic târziu, lei funerari care „pătează” cu alb nuanțele de cenușiu ale zidurilor, dar și pictura murală deosebit de valoaroasă realizată, la 1443, de faimosul pictor Ștefan și echipa sa de zugravi de biserici, fac din Densuș una dintre atracțiile de excepție ale zonei!
Deși nu s-a ajuns până acum la un consens definitiv, în condițiile în care istoria poate ajunge să fie reintrerpretată, în lumina noilor descoperiri, istoricii specializați pe arheologie medievală consideră că biserica aparține categoriei edificiilor cneziale românești. Ctitori ai locașului se bănuiesc a fi nobilii hațegani din familia Mușana. O altă variantă, în afara legendei că Longinus însuși ar fi înălțat monumentul religios, este aceea că biserica ar fi fost ridicată, de fapt, în memoria generalului roman.
Zugravul Ștefan, autorul picturilor de pe altar
Ce se știe cu certitudine legat de biserică, în afara semnatarului picturii de la 1443, este numele unui preot, cel mai vechi preot cunoscut, pe care l-ar fi chemat Dalc. Pictorul principal, zugravul Ștefan, format, potrivit specialiștilor, în tradiția picturii specifică perioadei neamului Basarab și a mult mai cunoscutei mănăstiri de la Curtea de Argeș, este autorul picturilor de pe întregul altar.
El menționează, în partea stângă a intrării în biserică:
,, A pictat Ștefan”. O inscripție în slavonă aduce câteva lămuriri și completări, e drept fragmentate, deci nu foarte clare: „… la anul 6952 (adică 1443) luna octombrie 23 s-a pictat Sfântul Nicolae … jupâneasă și fetelor … Amin”.
De pe la jumătatea secolului al XVI-lea, vreme de aproape două secole, frescele au fost acoperite cu var și se pare că, în acest interval, lăcașul de cult ar fi deservit, în aceași timp, atât comunitatea ortodoxă, cât și pe cea reformată a nobililor locali (nemeși), protestanți, maghiarizați. De asemenea, în zonă funcționa și o parohie calvină, iar biserica monument ar fi fost preluată , pe la 1.700 de uniți, urmând să revină comunității ortodoxe câteva zeci de ani mai târziu.
Dacă veți vizita biserica din Densuș, veți constata că sfinții pictați pe pereți au ochii scoși cu tot cu tencuială. Poveștile sătenilor spun că ochii sfinților ar fi fost împunși de cotropitorii musulmani (turci) ajunși în zonă, ca răzbunare pe creștinii pe care doreau să-i cucerească și să-i subjuge.
Țara Hațegului, istorie, povești și legende
Pentru aceste povești, dar și pentru multe altele, pentru Drumul Vulcanilor, pentru istoriile cu dinozauri pitici de Hațeg, unici în lume, pentru Casa Vulcanilor, pentru poveștile legate de mlaștina din Peșteana, unde puteți găsi strania plantă carnivoră, dar și pentru Muzeul Satului Hațegan din Peșteana unde vă așteaptă nenea Antonică Socaci, un pasionat al tradiției, biserica din Densuș e motivul perfect să porniți la drum.
Țara Hațegului e o splendoare, iar despre ea nu degeaba scriitorii au scri că este o “mică Elveție”! Vara cu soarele și umbra ei, dar și iarna, când “zăpezile sunt albastre” iar Retezatul ne așteaptă pentru ture încântătoare, opriți pentru un moment goana mașinii pentru a respira un strop de cer de la Densuș.
Vă va încânta!
__________
Am vizitat - o și eu pentru prima dată anul trecut .
Știam despre ea de la marele nostru profesor de istorie și membru al Academiei Române Mircea Păcuraru.
Mulțumesc frumos și pe această cale băiatului Parintelui din Densuș care ne- a explicat foarte frumos istoricul acestei minunate și vechi biserici din,, țara Hațegului"
Chiar e foarte priceput băiatu ' și îi doresc un viitor frumos la catedra de istorie acolo unde va fi.
p. s.
cei care sunteți în concediu și ajungeți la Prislop la Sfântul Arsenie Boca puteți să vizitați această biserică...
Nu este prea departe de Prislop și de Hațeg .

Teodor Ciurariu

DESPRE SMINTEALĂ

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".