DESPRE CELE DOUĂ FORME DE CULT ALE BISERICII

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



Se face o confuzie grosolană între cultul public și cel particular al Bisericii. Între "doi sau trei adunați în numele Meu" și "intră în cămara ta și roagă-te în ascuns".
Dragii mei, rugăciunea în comun, așa numitul "cult public", este cea care creează comuniunea și cea care întărește comunitatea membrilor Bisericii. "Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh", cântă întreaga biserică la Sfânta Liturghie. Sfintele Taine al Bisericii săvârșite "de obște" nu doar unesc, ci propriu-zis alcătuiesc obștea bisericească pe structura Trupului euharistic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine" (1 Corinteni 10,17). Este vorba despre "Pâinea cea adevărată, Care Se coboară din cer", adică despre trupul Domnului, așa cum El Însuși ne spune în capitolul 6 de la Ioan. Unitatea creștinilor este dezideratul cel mai fierbinte al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El S-a rugat la Cina cea de Taină "ca toți să fie una, precum suntem Noi", referindu-Se la "unitatea Duhului, întru legătura păcii" (Efeseni 4,3).
DAR,
Există un cult particular al fiecărui creștin în parte. Chiar Domnul ne îndeamnă să ne rugăm singuri, în "cămara noastră, care este în ascuns". El Însuși Se ruga în general "în ascuns", adică singur, retrăgându-se în liniște. Există, desigur, și câteva momente de rugăciune ale lui Iisus cu voce tare, dar acelea erau excepții, în timp ce regula era la El rugăciunea privată. De ce? Pentru că rugăciunea este un dialog intim cu Dumnezeu. Dumnezeu comunică cu fiecare dintre noi pe măsura curăției inimii noastre și pe măsura capacității noastre de a primi harul Său. Când ne rugăm toți împreună devenim o singură voce; când ne rugăm singuri aducem ca o jertfă bineplacută înaintea lui Dumnezeu dragostea noastră față de lumea întreagă. Așa cum fiecare are un sine propriu, gândurile sale proprii și sentimentele sale ascunse, tot la fel fiecare are nevoie de legătura sa directă și intimă cu Dumnezeu. Rugăciunea produce în suflet mișcări duhovnicești care nasc la rândul lor reacții fiziologice ale corpului. Fața se înroșește, inima își accelerează pulsul, fruntea se încruntă, ochii lăcrimează. Aceste "trăiri" nu pot să se dezvolte, să se desfășoare în prezența altora. O prezență omenească în camera noastră de rugăciune nu ar avea decât rolul de a ne inhiba. Două persoane se pot ruga alături concomitent. Una are sentimente de bucurie, cealaltă de tristețe. Una Îl slăvește pe Dumnezeu, cealaltă Îi imploră mila. Una se consideră păcătoasă ca tâlharul de pe cruce, cealaltă se consideră binecuvântată ca Petru pe Tabor. Una vede blândețe pe chipul din icoana lui Hristos, cealaltă simte mustrare pe fața Lui din cauza păcatelor proprii. Nu coincidem, dragii mei, în trăiri. Înțelegeți o dată pentru totdeauna că rugăciunea "de acasă" se face în taină, în singurătate. Se pot face rugăciuni și în comun, rugăciuni de cerere pentru binecuvântarea casei, dar ca regulă rugăciunea privată este intimă.
Nu există învățători ai rugăciunii mai mari decât sfinții asceți ai pustiei. Iar ei cum se rugau? Oare nu se retrăgeau în "pustia cea mai dinăuntru"?.. Oare nu se rugau în cea mai mare singurătate, ca uneori să se reunească în Liturghie și să se roage împreună?.. Care era regula generală? Rugăciunea în taină. Care era excepția? Rugăciunea împreună. În zilele noastre călugării "de chinovie", adică de obște, au ambele forme de rugăciune, cele șapte Laude în sfânta biserică și pravila de chilie. Numai ei pot povesti trăirile duhovnicești din timpul rugăciunii, dar se știe că aceste trăiri nu se produc în biserică, ci în chilie. În încheiere vă reînnoiesc sfatul ca atunci când vă rugați acasă să vă rugați în taină, singuri. Numai așa vă veți putea aprinde de focul dragostei dumnezeiești, devenind lumini din Lumină, numai așa veți ajunge pe piscurile iubirii de Hristos și de semeni. Iar umpluți de Duhul Sfânt fiind, veți fi izvoare de bunătate și făclii care luminează în jur. Așa să ne ajute Dumnezeu. Părintele Sorin

DESPRE BISERICA CEREASCĂ ȘI CEA PĂMÂNTEASCĂ

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

„Biserica cerească şi cea pământească formează o singură Biserică, unicul Trup al lui Hris­tos, iar Capul acestui Trup este însuşi Hristos. Biserica ecumenică este o biserică a vremurilor de pe urmă. Capul acesteia este Antihrist.”
De ce Biserica noastră este numită luptătoa­re? Mulţi sunt nedumeriţi şi cred că noi luptăm într-adevăr cu alte religii şi naţionalităţi.
– Există o Biserică Cerească – triumfătoare; aceasta este compusă din puterile cereşti şi din sfinţi, ca­re au biruit deja puterea păcatului. Există şi Biseri­ca pământească – luptătoare; aceasta e alcătuită din oamenii credincioşi, drepţi şi păcătoşi, care luptă cu păcatele, cu satana. Apostolii, ucenici credincioşi ai Domnului, au predicat Cuvântul lui Dumnezeu şi au fost bătuţi, chinuiţi, ucişi. Câţi oameni nu au pătimit pentru Hristos?! A curs o mare de sânge. Aceşti oa­meni formau în timpul vieţii lor Biserica luptătoare, fiindcă luptau direct cu satana.
Acum însă, aceştia au intrat în lăcaşurile raiului şi triumfă, deoarece l-au bi­ruit pe diavol. Biserica cerească şi cea pământească formează o singură Biserică, unicul Trup al lui Hris­tos, iar Capul acestui Trup este însuşi Hristos. Atunci când credincioşii sunt surghiuniţi, chinuiţi, este chinuit de fapt Trupul lui Hristos. Când este vărsat sânge de creştin, atunci se varsă sângele lui Hristos.
De 2000 de ani Biserica a fost persecutată de împaraţi precum Nero, Traian, Iulian şi Diocleţian, dar a rămas vie până astăzi. Biserica a fost persecutată şi de comunişti, care au vărsat o mare de sânge. Unui episcop i s-a spus la interogatoriu:
„Tu eşti singurul epis­cop care a rămas. Iată că nu mai existaţi!”
Acesta le-a raspuns:
„Hristos există!”
El era episcop, iar Hristos -Arhiepiscop, episcop peste toţi episcopii. Aşadar Biserica lui Hristos nu poate fi biruită!
– Ce este ecumenismul?
La începutul secolului al XX-lea a luat fiinţă aşa-zisa mişcare ecumenică (greceşte oikoumene — lumea), adica mişcarea pentru crearea unei singure Biserici, mondiale. Mulţi zic: „Dar ce este rău în asta? Doar Domnul ne-a spus: «Ca toţi să fie una!» (Ioan 17, 21)”.
Da, Domnul îi cheamă pe toţi, dar sub oblădu­irea Sa, în casa Domnului, care este Biserica. Ecumeniştii îndeamnă altfel la unitate: prin amestecul tuturor confesiunilor creştine şi păgâne şi nu neapărat catre unirea în Hristos. Ecumenismul propovăduieşte unirea într-o divinitate, care îi va cuprinde pe zeul păganilor şi pe Dumnezeul iudeilor, pe cel al musulmanilor... Oare este posibilă unirea cu iudeii, care nu-L recunosc pe Iisus Hristos? Este posibilă unirea creştinilor cu păgânii şi cu şamanii? Ce fel de Dumnezeu va fi acela la care se va închina această adunătură? Cel Adevărat oare? Sau poate cel care poartă numele Antihrist?
Biserica noastră Ortodoxă se roagă de 2000 de ani pentru unitatea tuturor oamenilor, dar într-o Biserica Ortodoxă, pentru ca toţi să fie uniţi cu Biserica întemeiată de Domnul Insuşi. Insă în cadrul ecumenismului este o amestecătură de credinţe, religii, slujbe, obiceiuri. Ecumeniştii tind să facă din toate religiile una singura, pentru ca toţi să aibă un duh. Numai că acel duh nu este al lui Hristos. Biserica din Ierusalim nu face parte din mişcarea ecumenică. Rusia a fost câteva decenii răstignită, înfierată. De aceea, în Biserica Ortodoxă au intrat mulţi eretici. Aceştia vor să-i unească pe ortodocşi cu păgânii şi cu protestanţii, să ne facă să credem că ecumenismul este de la Dumnezeu.
Cum putem afla dacă mişcarea ecumenică este de la Dumnezeu sau de la cel viclean? Foarte simplu: dacă acolo se ţin poruncile Apostolilor înseamnă că este de la Dumnezeu. Atunci când a venit Hristos, nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Dar cum la întrunirile acestea se merge împotriva poruncilor apos­tolice înseamnă că nu sunt de la Dumnezeu. Biserica ecumenică este o biserică a vremurilor de pe urmă. Capul acesteia este Antihrist.„

De Arhimandrit AMBROZIE IURASOV