ÎL IUBIM NOI PE DUMNEZEU?

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



Am auzit de multe ori afirmația: "Eu Îl iubesc pe Dumnezeu, chiar dacă nu merg la biserică".

Și am priceput un lucru din această convingere a unora.. Am înțeles că, datorită invizibilității fizice a lui Dumnezeu, multă lume crede că Îl iubește. Mulți creștini cred că acest sentiment de iubire față de Dumnezeu există în inimile lor numai că nu pot să-și demonstreze concret iubirea față de El, Dumnezeu fiind, cum ziceam, invizibil. De aceea m-am gândit să scriu câteva rânduri, să stabilim câteva criterii după care am putea să ne dăm seama dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, sau nu Îl iubim.
Mai întâi trebuie să reamintesc că iubirea față de Creatorul nostru nu este un sentiment opțional, adică vrei, Îl iubești, nu vrei sau nu ai timp deocamdată, nu Îl iubești. Dimpotrivă! Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos ne-a spus clar că iubirea de Dumnezeu este CEA MAI MARE PORUNCĂ A LEGII. Întrebat fiind Domnul de către un învățător de lege care ar fi după părerea Sa cea mai mare dintre poruncile cuprinse în Legea Vechiului Testament, Iisus i-a răspuns acestuia: "SĂ-L IUBEȘTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU din toată inima ta, cu tot cugetul tău și cu toată virtutea ta". Așadar nu se negociază cu iubirea de Dumnezeu; este poruncă, nu îndemn. Pe cei care nu-L iubesc pe Dumnezeu i-a mustrat Însuși Domnul Hristos, prin cuvintele: "Slavă de la oameni nu primesc, dar v-am cunoscut că NU AVEȚI ÎN VOI IUBIREA DE DUMNEZEU". 

Aceasta deoarece compatrioții Îl calomniau în loc să Îl slăvească, iar El nu era altul decât Dumnezeu coborât pe pământ în trup omenesc.
În al doilea rând aș vrea să vă dau regula cea mai simplă prin care ne putem da seama imediat dacă NU ÎL IUBIM PE DUMNEZEU, repet, este vorba despre negația iubirii, nu despre afirmarea ei. Sfântul apostol Iacov ne dă următoarea regulă: "Dacă pe fratele tău, pe care îl vezi, nu îl iubești, nici pe Dumnezeu, pe Care nu Îl vezi, nu Îl poți iubi"! Scurt și cuprinzător. Apostolul lui Hristos ne zice că dacă descoperim în noi lipsa iubirii de oameni, nu poate exista în inimile noastre sentimentul iubirii de Dumnezeu. Concluzia este că iubire de Dumnezeu putem găsi NUMAI în oamenii care sunt binevoitori și milostivi față de semenii lor. Și totuși nu rezultă automat că cei care își iubesc semenii Îl iubesc neapărat și pe Dumnezeu, deoarece există mulți oameni aparținând unor religii păgâne care își iubesc semenii. De asemenea există chiar și oameni declarați atei convinși care sunt milostivi și iubitori de oameni, datorită unor convingeri ale lor proprii, nicidecum unui impuls religios. Oameni buni, dar nu credincioși.
Și acum să trecem la principiile prin care ne putem da seama dacă Îl iubim sau nu pe Dumnezeu. 

.1 În primul rând atunci când iubești o persoană DOREȘTI SĂ PETRECI CÂT MAI MULT TIMP ÎMPREUNĂ CU EA. 

Nici Dumnezeu nu face excepție de la regulă: dacă ai plăcerea să petreci cu El timp îndelungat în rugăciune, dacă abia aștepți să găsești un loc și un moment în care să fii numai tu cu El, atunci da, acesta este un semn că nutrești un profund sentiment de dragoste față de Creatorul tău. Dar dacă ai face orice, numai să nu te rogi.. dragul meu, trebuie să-ți spun, tu NU ÎL IUBEȘTI PE DUMNEZEU. Pentru tine Dumnezeu este un simplu prestator de servicii, util doar atunci când ai tu o problemă care îți deranjează puțin liniștea vieții. Iar când ai necazuri în viață și apelezi la Dumnezeu prin rugăciune directă sau prin preotul intermediar, tu nu înțelegi că de fapt DUMNEZEU ESTE CEL CE ȚI-A CREAT PROBLEMA, tocmai ca să-ți mai amintești și de El!

2. În al doilea rând, atunci când iubești o persoană cauți să faci exact CEEA CE ÎI PLACE acelei persoane. Te interesezi ce pasiuni, ce hobby-uri, ce dorințe intime are și încerci să o surprinzi, împlinindu-i o parte din acestea. Ce rost au, oare, cadourile și florile pe care le oferă tinerii iubitelor lor?.. Sau părinții copiilor și vice-versa.. De câte ori nu îi reproșează fata logodnicului, sau soția soțului ei: "Nu mă iubești, pentru că nu faci niciodată lucrurile care mă fac pe mine fericită"?.. La rândul nostru ne dăm seama de dragostea unei persoane față de noi din gesturile pe care le face în privința noastră. Nu toate iubirile sunt pozitive, ziditoare, dar toate iubirile se demonstrează în fapte concrete! Ei bine, dragii mei, și cu Dumnezeu treburile stau exact la fel! Numai că Dumnezeu nu ne cere nouă nu știu ce daruri sau cine știe ce fapte eroice. În infinitatea Sa, El nu are nevoie nici de darurile noastre, nici de faptele noastre. El ne pretinde altceva: să-I respectăm cu strictețe poruncile. Aceste porunci, cuprinse în Decalog și în cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie, ne-au fost date spre sfințirea noastră, adică în scopul modelării noastre interioare după asemănarea Dumnezeului nostru. Chiar dacă uneori par dificile, sau chiar imposibil de îndeplinit, se dovedește că cei care le-au ținut cu strășnicie - și aici mă refer la sfinți - au descoperit în final câtă dragoste de oameni a picurat Dumnezeu în poruncile Lui.. Deci din împlinirea sau încălcarea poruncilor Sale de către noi Dumnezeu cunoaște dacă Îl iubim sau nu Îl iubim! Domnul nostru Iisus Hristos ne interzice exaltările mistice și sentimentalismele de tot felul la adresa Lui; El afirmă scurt, într-un mod foarte "spartan": "CEL CE MĂ IUBEȘTE PĂZEȘTE PORUNCILE MELE; CEL CE ÎMPLINEȘTE CUVINTELE MELE, ACELA ESTE CARE MĂ IUBEȘTE"! 

Mai ziceți ceva, dacă puteți.. Vezi cerșetorul cu palma întinsă și te prefaci că nu l-ai văzut? Nu-L iubești pe Hristos! Îți cere iertare vrăjmașul tău și nu vrei să i-o oferi? Nu Îl iubești pe Hristos! Biserica a intrat în perioadele ei de post și tu încalci posturile?.. Nu Îl iubești pe Hristos! Și așa mai departe.. Ori de câte ori încalci o poruncă a lui Dumnezeu, să știi că I-ai făcut o declarație de ne-iubire lui Dumnezeu! 

3. Ultimul criteriu după care putem să descoperim sentimentul iubirii de Dumnezeu în noi este modul în care reacționăm față de El după ce am greșit (păcătuit), încălcându-I o parte dintre porunci. Dacă simțim regret adevărat, dacă plângem cu durere în suflet, dacă ne cerem de la El iertare din toată inima, înseamnă că noi ÎL IUBIM PE DUMNEZEU, dar suntem plini de patimi și de slăbiciuni omenești care ne scot foarte ușor de pe calea cea strâmtă, cea pe care Îi place lui Dumnezeu să umblăm. Așa a făcut femeia păcătoasă, cea care plângea și uda cu lacrimi picioarele Domnului Iisus, apoi le ștergea cu părul capului său și le săruta.

 Despre ea a zis Domnul cu voce tare, în auzul tuturor: "Se iartă păcatele ei cele multe, că MULT A IUBIT"! Și lucrul acesta se vede și în viețile noastre, nu este o mare noutate dealtfel. Atunci când cel ce ne-a rănit sufletește vine și ne cere iertare, ne dăm seama că totuși el ne iubește, chiar dacă ne-a făcut rău; dacă îl vedem nepăsător, ni se confirmă că el nu ne iubește. Iar un filozof scria mai demult:

 

"Când regreți, nu o spui înainte de a o dovedi, ci o dovedești înainte de a o spune"..

Iubiți cititori, mă opresc aici din enumerarea "regulilor" mele. Nu uitați cele trei criterii: 1. Plăcerea de a petrece în rugăciune cu Dumnezeu, 2. râvna de a împlini poruncile Sale și 3. pocăința cea cu zdrobire de inimă după încălcarea poruncilor dumnezeiești. Dacă le veți îndeplini pe acestea, veți auzi cândva minunatele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: "Bine, slugă bună și credincioasă, intră în bucuria Domnului tău"! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

Lecţii de pe vaporul Titanic

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

             Oare ce putem învăţa din istoria Titanicului? în acest eseu vom

analiza una dintre bine - cunoscutele întâmplări din istorie. Cred că din

istorie se pot învăţa multe, mai ales atunci când aplicăm principiile

Cuvântului lui Dumnezeu la întâmplarea pe care o studiem.

În 1985 s-au descoperit rămăşiţele marelui vas Titanic. Acestea au

fost sub ape, la o adâncime de 13.000 de picioare, timp de peste

şaptezeci de ani. Întreaga istorie a Titanicului este fascinantă şi plină de

suspans. De asemenea, sunt o mulţime de lecţii pe care le putem învăţa

din experienţa Titanicului şi a celor care au fost la bord.

Unii poate ştiu deja că Titanicul a fost construit în Belfast într-un

timp record. De fapt, Titanicul era una din cele două nave construite de

White Star Lines. Titanicul era o navă avansată pentru zilele sale. Avea

un sistem electric complet. Avea un radio telegrafic cu un cod Morse.

Era o adevărată capodoperă de artă.

                Căpitanul vasului se numea John Smith. Era la vârsta când se

apropia de pensie. Dorind să-l onoreze, constructorii vasului l-au lăsat să

conducă croaziera inaugurală a Titanicului peste Oceanul Atlantic. Smith

era genul de om mândru. Era sigur că vasul Titanic este invincibil, atunci

când reporterii i-au luat interviu. Unul dintre reporteri l-a întrebat: „Este

adevărat că Titanicul este invincibil?”. Smith a răspuns: „Nici măcar

Dumnezeu nu poate scufunda acest vas!”. O doamnă care a ascultat

interviul şi a auzit afirmaţia lui Smith a refuzat să mai plece în voiaj

spunând: „Dumnezeu nu va îngădui unui om slab să-şi trosnească

degetele în faţa Lui!” Fiica acestei doamne, pe nume Emma Wolf, este

încă în viaţă. Căpitanul Smith dorea să se retragă în culmea gloriei, şi nu

dorea doar să traverseze Atlanticul, ci să-l traverseze într-un timp record!

Titanicul avea trei elice uriaşe şi patru coşuri pentru fum. Aşa că atunci

când a pornit, nava înainta repede.

       Titanicul a fost singura navă din istorie din vrema aceea care a

avut lumină continuu la bord.

Exista un circuit electric într-una din camere care a luat foc,

dar echipajul vasului a preferat să închidă uşa şi să lase ca acest mic

foc să mocnească şi să ardă tot timpul călătoriei pe mare. Ei nu au

vrut să supere pe oameni, aşa că nu au spus nimic despre aceasta. Au

ascuns această problemă aşa cum unii oameni îşi ascund păcatele,

apoi pleacă încrezători pe drumul lor către ceruri, sperând că nu vor

avea probleme. Ar fi mult mai bine dacă în loc să facă aceasta le-ar

mărturisi şi prin credinţă ar primi mântuirea sufletelor de la

Mântuitorul Iisus Hristos! În loc de a face aceasta, mulţi oameni

încearcă să-şi ascundă păcatele lăsându-le să mocnească în sufletul

lor!

      Titanicul a fost numit febleţea milionarilor. Tot echipamentul era

de lux, chiar şi pentru standardele de astăzi. Pe atunci, a avea o piscină

pe bordul navei era cu adevărat ceva extravagant. Titanicul avea o

piscină de mărimi olimpice, o frizerie, o sală de gimnastică, un salon de

înfrumuseţare, o pistă de alergare pe puntea vasului, etc.

Titanicul a plecat pe ocean în anul 1912. La acea dată în America

de Nord erau doar 40 de milionari, azi sunt sute de milionari. Dintre cei

patruzeci, doisprezece erau pe vas pentru voiajul inaugural. Poate că veţi

recunoaşte numele unora dintre ei.

Unul dintre nume era Molly Brown, o doamnă care moştenise o

mină de argint de la familia ei. Un alt nume era John Jacob Astor, cel

care a construit un hotel numit Waldorf Astoria, în New York City.

           În drumul său peste Atlantic, Titanicul a trecut şi pe lângă

câteva vase. Unul dintre ele era vasul CALIFORNIA. Marinarul care

era la radioul vasului California a trimis un mesaj celor de pe Titanic,

spunându-le că merg prea repede şi se îndreaptă spre o zonă unde sunt

multe aisberguri. Dar cel care se afla la radioul de pe Titanic nu a auzit

mesajele de avertizare, pentru că era prea ocupat să transmită mesajele

milionarilor către brokerii lor, către bănci şi către familiile acestora. El

aşeza în teancuri mesajele pe care le primea şi tocmai mesajul, care s-a

dovedit mai târziu că era cel mai important dintre toate, a fost neglijat.

Asemenea acelui marinar de la radioul navei Titanic sunt mulţi

şi astăzi. Ei sunt aşa de îngrijoraţi de averile lor şi de lucrurile pe care le

au că sunt prea ocupaţi pentru a mai asculta mesajul Sfintei Evanghelii,

care le-ar descoperi dezastrul pe care îl au în faţă, dacă nu se vor întoarce

de la păcatele lor, acceptând să facă legământ cu Dumnezeu prin

credinţă.

            De cinci ori în acea zi marinarul de la radioul navei California a

trimis acelaşi mesaj de avertizare: „Mergeţi prea repede şi vă

îndreptaţi spre aisberguri!” în cele din urmă operatorul de pe Titanic a

auzit mesajul, dar a fost aşa de nebun, că a trimis înapoi următorul

mesaj: „Te-am auzit! Dar ai face mai bine să-ţi ţii gura!” Operatorul

radioului de pe nava California nu trebuia să închidă radioul său până la

miezul nopţii. Era 11:20 când a primit răspunsul acela obraznic de pe

Titanic. Aşa că, de supărat ce era, a închis radioul. Cât de trist! Doar

câteva minute mai târziu, Titanicul s-a lovit de un aisberg. Şi atunci

când au cerut ajutor nu a mai fost nimeni să-i asculte.

              De-a lungul vieţii noastre Dumnezeu ne trimite tot felul de

mesaje prin care să ne atragă atenţia. El ne spune: „Hei! Mai bine o

laşi mai uşor! Mai bine ai fi mai atent la ceea ce faci, la cea ce crezi,

şi încotro te îndrepţi!”

Şi deseori oamenii spun Duhului Sfânt: „Nu vrei să mai taci

odată?” sau pur şi simplu „Lasă-mă în pace!” Uneori Dumnezeu ne

vorbeşte despre lucruri din viaţa noastră care trebuie schimbate. Dar noi

nu vrem să mai ascultăm sfatul Său şi nici măcar să mai auzim vocea Sa.

De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: Dar Duhul grăieşte lămurit că, în

vremurile de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la

duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (1 Timotei 4:1).

Acesta este un păcat de neiertat, este un păcat împotriva Duhului Sfânt.

Titanicul a fost construit cu 16 compartimente etanşe diferite,

care erau independente unul de celălalt. Vasul era înalt cât 12 etaje

şi mai lung decât două terenuri de fotbal. Era enorm. În noaptea în

care ei s-au lovit de aisberg, cineva era în aşa numitul „cuib de cioară”

al vasului. Dar totul s-a întâmplat aşa de repede, că marinarul din

„cuibul de cioară” nu a mai putut anunţa nimic şi mulţi oameni, care se

aflau în camerele de jos ale vasului, s-au înecat fără să ştie vreodată de

ce anume s-au lovit. Câţiva oameni au urcat scările la nivelurile

superioare şi au spus că vasul ia apă foarte multă. Căpitanul Smith nu

mai ştia ce să facă. Mulţi din oamenii care dormeau, nici nu au simţit

impactul, pentru că erau sus, la ultimele niveluri. Cei de pe punte

spuneau că au simţit o mică zguduitură, dar cei mai mulţi nu ştiau că sunt

în pericol să-şi piardă viaţa.

             Omul care proiectase Titanicul era pe vas. Căpitanul l-a adus

imediat din apartamentul lui şi i-a spus că primele opt compartimente

etanşe ale vasului sunt pline cu apă. El s-a întors către căpitan şi i-a

răspuns: „Vasul se va scufunda!” Dar căpitanul i-a spus din nou: „Nu

se poate! Acest vas este invincibil!” Cel care a proiectat vasul a

răspuns din nou: „Ştiu că aşa s-a făcut reclamă despre acest vas, dar

eu l-am construit şi ştiu că nu va mai rezista!”

Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum apar la reclamă, nu-i

aşa? Diavolul prezintă păcatul ca şi cum ar fi ceva nemaipomenit de

plăcut, dar nu-ţi spune că nava este gata să se scufunde şi toată distracţia

va dispărea până la urmă!

          Pentru că erau aşa de siguri că vasul nu se va scufunda, nu au

pus pe punte decât câteva bărci de salvare. Nu existau bărci nici

măcar pentru un sfert din pasagerii care se aflau la bord. Căpitanul a dat

de ştire prima dată pasagerilor de la clasa întâi care este situaţia, apoi a

mers la formaţia care cântase rock’n roll în acea zi, şi la cei care cântau

jazz şi le-a spus să continue să cânte pentru ca oamenii să nu intre în

panică. Majordomii (fiecare apartament avea câte unul) au mers la

fiecare uşă şi au ciocănit spunând: „îmi pare rău că vă deranjez, dar

căpitanul vrea ca toată lumea să iasă pe punte, dacă vă cheamă

trebuie să fie ceva foarte serios!” Dar ei nu le-au spus care era cu

adevărat problema. Nu au vrut să supere pe cineva.

Aceasta este asemănător cu ceea ce se întâmplă în Sfintele

Biserici de azi, în care mulţi prezintă mântuirea ca şi cum ar fi nişte

vânzători politicoşi şi delicaţi. În loc de a fi aşa de apatici ar trebui să

strige: „Hei, fără Iisus Hristos, vă veţi scufunda! Vieţuirea în păcat vă

va conduce la moarte!” Iisus spunea: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi

muri în păcatele voastre!”

Tot El a învăţat pe oameni parabola despre un om care plănuia să

construiască hambare mai mari, dar nu a mai avut timp să facă aceasta

pentru că a murit.

Fie ca mesajul Evangheliei să fie transmis cu mai multă convingere!

Dacă arde casa vecinului... cine mai este timid? Oare nu trebuie o acţiune

hotărâtă? Timiditatea nu este, aşa cum se crede, un semn al sfinţeniei, ci

un semn al fricii. Oamenii vor privi acest mesaj de viaţă şi de moarte ca

având aceeaşi importanţă şi urgenţă pe care noi le-o transmitem.

Acest lucru s-a întâmplat pe Titanic. Formaţia cânta, iar avertizările

erau aşa de timid şi politicos transmise că nimeni nu vedea în ele vreo

urmă de urgenţă şi astfel, timpul preţios era pierdut!

Nu doar că nu aveau destule bărci de salvare, dar nu aveau nici

destule veste de salvare. Nimeni nu dorea să coboare în bărcile de

salvare pentru că acestea nu erau destul de luxoase pentru hainele pe

care le aveau pe ei.

       Nu erau bărci de salvare decât pentru femei şi, practic, femeile au

fost aproape forţate să intre în bărci. Prima barcă de salvare era pe

jumătate plină. Dar mulţi oameni au crezut că nava confortabilă şi

călduroasă era mai bună şi mai sigură decât o barcă fără lumină în frigul

de pe Atlantic.

Una din marile cauze pentru care mulţi şi-au pierdut viaţa pe Titanic

a fost aceea că oamenii au vrut să fie împreună. Au vrut să rămână cu

soţul sau soţia, cu copiii, cu tata sau cu mama, cu prietenul sau prietena.

Au vrut să stea cu cei mulţi, cu mulţimea.

Prea mulţi oameni astăzi vor să urmeze mulţimea – să facă ce fac şi

ceilalţi, să rămână lângă cei dragi. Dar Sfânta Evanghelie ne cheamă să

fim noi înşine – făcând ceea ce este bine pentru că iubim pe Dumnezeu.

Aşa ne îndeamnă Dumnezeu: „Să nu te iei după cei mulţi ca să faci rău

…” (Exod 23: 2).

Pe Titanic era un băieţel care a auzit pe căpitan vorbind despre

o crăpătură în vas şi despre faptul că vasul urma să se scufunde; de

asemenea a auzit ordinul căpitanului ca femeile şi copiii să fie primii

în bărcile de salvare. El a fugit repede şi a spus aceste lucruri mamei

şi surorii lui, apoi s-a îmbrăcat ca o fată şi a urcat printre primii, în

prima barcă de salvare şi astfel a trăit!

Curând vasul a început să se scufunde, operatorul de la radioul

Titanicului trimitea mesaje

disperate pretutindeni, dar nu

era nimeni să-l asculte. Au

aruncat apoi petarde de semnalizare

în aer şi un alt vas, Carpatia a

văzut semnalul. Radioul de pe

Carpatia fusese închis pentru

noapte. Membrii echipajului au

spus căpitanului de pe Carpatia că

au văzut petarde de semnalizare în

direcţia unde se afla Titanicul.

Căpitanul a răspuns că, probabil, era doar o petrecere care se încheia cu

petarde şi artificii. Cei de pe Carpatia nu au luat în seamă semnalele SOS

transmise de pe Titanic.

În cele din urmă, când vasul a început să se încline din ce în ce

mai mult, oamenii de pe Titanic au început să-şi spună: „Hei, acest

vas chiar se scufundă!” Şi atunci a început marea bătălie pentru că

fiecare dorea să ajungă în bărcile de salvare!

Căpitanul Smith şi cea mai mare parte a ofiţerilor lui s-au scufundat

împreună cu vasul. Supravieţuitorii spuneau că mulţi dintre cei bogaţi au

alergat în camere pentru a-şi lua banii şi podoabele şi în timp ce ei

adunau bogăţia pe care o aveau, de teamă să nu o piardă, vasul s-a

scufundat.

                Sunt oameni în această lume care sunt aşa de preocupaţi de

bunurile pe care le au şi se tem atât de mult să nu le piardă încât, până

la urmă, vor pierde Mărgăritarul de Mare preţ, pe Iisus Hristos.

Este uimitor să constaţi, atunci când eşti confruntat cu ultima

realitate, că tocmai ceea ce era considerat fără valoare are cu

adevărat valoare. Biblia ne vorbeşte despre oameni care vor arunca

aurul lor la lilieci şi hainele la molii pentru că îşi vor da seama că toate

aceste lucruri sunt lipsite de valoare.

          Există azi oameni, botezaţi creştin-ortodocşi care nu vor să

cunoască adevărul Sfintei Evanghelii, pentru că se tem că dacă vor

asculta de Dumnezeu nu vor mai avea destul! Martorii de pe Titanic spun

că l-au auzit pentru John Jacob Astor, un bărbat care avea o voce

răsunătoare, declarând că este gata să ofere milioanele pe care le avea

pentru un loc în barcă!

Domnul Iisus Hristos spunea: „Şi ce-i foloseşte unui om să câştige

toată lumea, dacă-şi va pierde sufletul său? Sau ce ar putea da un om

în schimb pentru sufletul său?”

            Apa era foarte rece şi mulţi au murit îngheţaţi. În acea noapte

oceanul era liniştit şi bărcile de salvare s-au depărtat de aceia care s-au

aruncat pe lângă vas în apă. Şi este adevărat că înainte ca vasul să se

scufunde orchestra a cântat „Spre cine să mă îndrept”. Unii de pe acel

vas aveau aceeaşi religie cu membrii orchestrei, dar până atunci ei au

vrut jazz şi rock’n roll iar acum, când vasul era gata să se scufunde s-au

gândit să mai cânte şi din cântările creştine.

                 Aceeaşi istorie se repetă astăzi. Când totul este bine ne

complăcem în păcat, dar atunci când barca vieţii noastre este pe cale

să se scufunde ne reîntoarcem la „cântările creştine”.

Săi slujim lui Hristos azi! Toată viaţa noastră lui Hristos să o

dăm! Să-I închinăm viaţa voastră atunci când suntem plini de

vigoarea tinereţii! Să-I închinăm lui Hristos viaţa voastră atunci

când soarele străluceşte în viaţa voastră, nu atunci când suntem plini

de teamă în întuneric! Să-L lăudăm pe Domnul Iisus Hristos acum!

Luminile nu au mai strălucit pe Titanic... vasul acela invincibil

s-a scufundat. Martorii povestesc cum părinţii îşi strigau copiii, cum

copiii îşi strigau părinţii – priveliştea era îngrozitoare. Dacă măcar s-ar fi

pregătit pentru asta! Măcar de ar fi avut bărci de salvare suficiente, sau

măcar veste suficiente!

         Sfântul Apostol Pavel spune în Biblie: „De aceea şi voi fiţi gata, că

în ceasul în care nu vă gândiţi, Fiul Omului va veni” (Matei 24: 44).

Titanicul nu a fost invincibil...

           Biblia, totuşi, vorbeşte despre o corabie invincibilă: „În ziua aceea

când s-a înserat a zis către ei: Să trecem pe ţărmul celălalt. Şi lăsând ei

mulţimea, L-au luat cu ei în corabie, aşa cum era, căci erau cu El şi

alte corăbii. Şi s-a pronit o furtună mare de vânt şi valurile se

prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. Iar

Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au

deşteptat şi I-au zis: Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim? Şi El,

sculându-se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi

vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. (Marcu 4: 35-38).`

Ucenicii puneau o întrebare stupidă lui Hristos. El venise în lume ca

ei să nu piară, iar acum ucenicii îl întrebau: „Nu-ţi pasă?" Nu a trăit

niciodată cineva pe pământ căruia să-i pese mai mult că noi pierim! El,

cea de a doua Persoană a Dumnezeirii a luat o fire asemănătoare cu a

păcatului, şi a devenit om, ca un al doilea Adam, ca să biruie acolo unde

primul Adam a căzut! El a trăit o viaţă desăvârşită şi prin credinţa în

El, noi avem viaţă! El a gustat moartea a doua şi prin credinţa în El cei

morţi în Hristos pot învia! „Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte

pe noi care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit

deci toţi (2 Corinteni 5:14). Nu-ţi pasă că pierim? au întrebat ucenicii.

Dar lui Iisus îi pasă. Şi El, sculându-se, a certat vântul şi a poruncit

mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare.

Pentru Titanic s-a făcut reclamă spunându-se că ar fi un vas

invincibil, dar singura navă invincibilă este aceea în care se află Iisus

Hristos, adică Sfânta Biserică Ortodoxă. Nu există pericol atunci când

El este Căpitanul! 1500 de oameni au pierit la bordul vasului Titanic.

Dar pe Marea Tiberiadei, în bărcuţa cea mică, în care se afla Iisus, toţi

pasagerii au supravieţuit. Marea şi vântul au ascultat de vocea

Creatorului lor. Dacă ne punem nădejdea în Hristos, nu avem de ce să ne

temem!

„Şi le-a zis lor: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi

credinţă? Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul:

Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea i se supun? (Marcu 4:40-

41).

     În faţa noastră se află o furtună şi furia ei este neîndurătoare. În faţa

noastră sunt aisberguri şi ne aşteaptă multe necazuri. Dar barca vieţii

noastre va sosi în siguranţă la liman dacă Iisus Hristos este la cârma

sufletelor noastre.

Sunt două cazuri în Biblie când Iisus se afla în barcă şi a început

furtuna: odată El dormea, şi altădată a venit pe ape, iar atunci când El a

intrat în barcă, marea s-a liniştit imediat.

          Ucenicii s-au luptat cu toate puterile lor să învingă furtuna, dar nu

au reuşit! Dacă vom încerca să ajungem la limanul din ceruri, prin

propriile noastre eforturi, dacă încercăm să vâslim singuri contra furtunii,

cu siguranţă ne vom scufunda! Numai Iisus îl poate salva pe acela care

vine la El în credinţă – care intră în corabia Sa prin credinţă.

Singura cale de a supravieţui în faţa furtunii vieţii este să avem pe

Iisus Hristos în inima noastră! El ne va conduce în siguranţă în Împărăţia

Cerurilor!