Sfântul loan Gură de Aur ne spune: „Când ieşim din biserică, după încheierea Sfintei Liturghii, trebuie să părem ca şi coborâţi din cer, ca şi cum am fi oameni cereşti.
Cândva, trăia un paraclisier cu frică de Dumnezeu şi evlavie, pe care mulţi preoţi l-ar fi dorit în Sfântul Altar. Biserica unde slujea avea hramul Sfântului loan Botezătorul. El trăgea cu multă îndemânare cele patru clopote. A căzut însă, rănindu-se la mâna stângă şi era foarte amărât că venea slujba hramului şi nu putea să-şi facă treaba cu o singură mână. Înainte vreme, trăgea clopotele aşa cum văzuse la Sfântul Munte: dulce, ritmic, când unul, când celălalt, apoi două câte două şi trei cu unul. Neavând altă putere, s-a dus în faţa icoanei Sfântului loan Botezătorul şi a zis:
- Sfinte Ioane, te rog, ascultă-mă: biserica aceasta este a ta, iar eu, cum bine vezi, nu pot să trag clopotele cu o singură mână. la vino încoace şi arată-mi cum să fac! (Si l-a luat de mâna pe Sfântul loan, care a coborât din icoană, şi l-a dus afară, în clopotniţă).
Sfântul loan a făcut ochiuri la frânghii, a sprijinit cu un picior o frânghie şi celălalt picior cealaltă frânghie, apoi a făcut încă două ochiuri pentru mână şi cot şi i-a arătat modul în care să tragă clopotele cu evlavie.
- Îţi mulţuniesc Sfinte Ioane, i-a mai zis paraclisierul şi a tras clopotele, exact cum îi arătase Sfântul.
Un preot, înainte de 1940, a mers într-o zi de sărbătoare la biserică să slujească, aşa cum povestea nepotul său. Candelele toate erau stinse, chiar şi cea de veghe, pentru că vântul suflase tare printr-o crăpătură de geam. Părintele s-a mâhnit tare pentru acest lucru şi a căutat repede un chibrit, dar n-a găsit. S-a uitat la pangar, prin dulapuri, într-o parte, într-alta şi-i veneau lacrimi în ochi de ciudă pentru că trebuia să meargă să aducă de acasă, pe acea vreme de iarnă, rece şi urâtă. Deodată, s-a întors şi a văzut cădelniţa aprinsă! Cărbunii dinăuntru erau roşii şî aprinşi! (înainte vreme existau cărbuni pe care i-am apucat şi eu. Aveam un mic godin, unde paraclisierul aprindea dis-de-dimineaţă cărbunii, aceştia se înroşeau şi-i puneam după aceea cu cleştele în cădelniţă, iar deasupra aruncam tămâie). După ce a văzut cădelniţa aprinsă, şi a privit-o cu uimire, preotul a aprins o hârtie, apoi o lumânare, candela de veghe şi candelele celelalte. De fiecare dată, se întorcea, se uita la cădelniţă şi zicea:
- Doamne, când vrei Tu, faci minuni...! A venit după aceea dascălul, au început Utrenia, dar cărbunii din cădelniţă au rămas tot aprinşi. În timpul cântării a noua, la „Ceea ce eşti mai cinstită...”, a luat cădelniţa şi a văzut că din ea ieşeau rotocoale înmiresmate de fum, ca şi cum ar fi aruncat înăuntru tămâie.
- Doamne, miluieşte-mă, dar eu nici n-am pus tămâie! A zis în sinea lui.
Întorcăndu-se spre Sfânta Masă, a zis cu glas tare:
- Dar Tu eşti Dumnezeu şi faci tot ce voieşti! La puţin timp, a venit şi nepotul lui şi preotul i-a zis:
- Să nu te atingi deloc de cădelniţă, las-o aşa, pentru că Dumnezeu face tot ceea ce voieşte...!
- Bine, bunicule! a zis copilul.
Şi de câte ori trebuia să cădească în timpul acelei slujbe, cădelniţa era mereu pregătită, cu cărbunii aprinşi. Scotea din ea mireasmă de tămâie, iar când preotul o primea, rotocoale cu mii de miresme se răspândeau în toată biserica.
- De unde aveţi, părinte, o asemenea tămâie ? Părintele i-a spus următoarele nepoţelului care văzuse toate:
- Să nu spui nimănui ceea ce ai văzut, decât după moartea mea! Dumnezeu face tot ceea ce voieşte!
Herma, părintele apostolic, în cartea lui Păstorul, ne relatează o vedenie pe care a avut-o el însuşi:
Şase tineri, ajutaţi de mulţi alţii, construiau împreună un castel uriaş, deasupra apelor unui lac neobişnuit. Clădirea se înălţa numai din pietre, atât de desăvârşit îmbinate, încât nu se distingeau încheieturile, despărţiturile şi îngemănările dintre acestea. Atunci, a apărut o Doamnă impunătoare, care i-a zis părintelui Herma:
- Castelul pe care-l vezi construindu'Se, sunt eu, Biserica. Este aşezat deasupra apelor, pentru ca viaţa şi sufletul oamenilor se mântuiesc şi se vor mântui întotdeauna, prin apele Botezului, străbătute de harul mântuitor, care izvorăşte din jertfa Crucii Mântuitorului nostru lisus Hristos.
„Până când va fi această armonie şi înţelegere între voi”? Şi a dispărut.
Vedenia dumnezeiască a Sfântului Hernia s-a încheiat, iar el şi-a revenit în sine.
- Îţi mulţuniesc Sfinte Ioane, i-a mai zis paraclisierul şi a tras clopotele, exact cum îi arătase Sfântul.
Un preot, înainte de 1940, a mers într-o zi de sărbătoare la biserică să slujească, aşa cum povestea nepotul său. Candelele toate erau stinse, chiar şi cea de veghe, pentru că vântul suflase tare printr-o crăpătură de geam. Părintele s-a mâhnit tare pentru acest lucru şi a căutat repede un chibrit, dar n-a găsit. S-a uitat la pangar, prin dulapuri, într-o parte, într-alta şi-i veneau lacrimi în ochi de ciudă pentru că trebuia să meargă să aducă de acasă, pe acea vreme de iarnă, rece şi urâtă. Deodată, s-a întors şi a văzut cădelniţa aprinsă! Cărbunii dinăuntru erau roşii şî aprinşi! (înainte vreme existau cărbuni pe care i-am apucat şi eu. Aveam un mic godin, unde paraclisierul aprindea dis-de-dimineaţă cărbunii, aceştia se înroşeau şi-i puneam după aceea cu cleştele în cădelniţă, iar deasupra aruncam tămâie). După ce a văzut cădelniţa aprinsă, şi a privit-o cu uimire, preotul a aprins o hârtie, apoi o lumânare, candela de veghe şi candelele celelalte. De fiecare dată, se întorcea, se uita la cădelniţă şi zicea:
- Doamne, când vrei Tu, faci minuni...! A venit după aceea dascălul, au început Utrenia, dar cărbunii din cădelniţă au rămas tot aprinşi. În timpul cântării a noua, la „Ceea ce eşti mai cinstită...”, a luat cădelniţa şi a văzut că din ea ieşeau rotocoale înmiresmate de fum, ca şi cum ar fi aruncat înăuntru tămâie.
- Doamne, miluieşte-mă, dar eu nici n-am pus tămâie! A zis în sinea lui.
Întorcăndu-se spre Sfânta Masă, a zis cu glas tare:
- Dar Tu eşti Dumnezeu şi faci tot ce voieşti! La puţin timp, a venit şi nepotul lui şi preotul i-a zis:
- Să nu te atingi deloc de cădelniţă, las-o aşa, pentru că Dumnezeu face tot ceea ce voieşte...!
- Bine, bunicule! a zis copilul.
Şi de câte ori trebuia să cădească în timpul acelei slujbe, cădelniţa era mereu pregătită, cu cărbunii aprinşi. Scotea din ea mireasmă de tămâie, iar când preotul o primea, rotocoale cu mii de miresme se răspândeau în toată biserica.
Creştinii erau şi ei impresionaţi, iar la sfârşitul Liturghiei, l-au întrebat:
- De unde aveţi, părinte, o asemenea tămâie ? Părintele i-a spus următoarele nepoţelului care văzuse toate:
- Să nu spui nimănui ceea ce ai văzut, decât după moartea mea! Dumnezeu face tot ceea ce voieşte!
Acestea i s-au întâmplat părintelui loan din Tesme.
Herma, părintele apostolic, în cartea lui Păstorul, ne relatează o vedenie pe care a avut-o el însuşi:
Şase tineri, ajutaţi de mulţi alţii, construiau împreună un castel uriaş, deasupra apelor unui lac neobişnuit. Clădirea se înălţa numai din pietre, atât de desăvârşit îmbinate, încât nu se distingeau încheieturile, despărţiturile şi îngemănările dintre acestea. Atunci, a apărut o Doamnă impunătoare, care i-a zis părintelui Herma:
- Castelul pe care-l vezi construindu'Se, sunt eu, Biserica. Este aşezat deasupra apelor, pentru ca viaţa şi sufletul oamenilor se mântuiesc şi se vor mântui întotdeauna, prin apele Botezului, străbătute de harul mântuitor, care izvorăşte din jertfa Crucii Mântuitorului nostru lisus Hristos.
Oricine se botează, participă la punerea în mormânt a Domnului şi la învierea Lui. Cei şase tineri sunt sfinţii îngeri, iar pietrele sunt Apostolii şi urmaşii acestora, adică episcopii, preoţii şi diaconii tuturor veacurilor, care au vieţuit şi vor vieţui smerit şi după dreptate, care au slujit cu multă credinţă cuvântului Evangheliei şi poporului lui Dumnezeu. Unii încă trăiesc, alţii au adormit şi vor urma mulţi până la a doua Venire a lui Hristos. Toţi şi toate erau în armonie, înţelegere şi pace, iar Doamna aceea harismatică, adică Biserica, l-a întrebat:
„Până când va fi această armonie şi înţelegere între voi”? Şi a dispărut.
Vedenia dumnezeiască a Sfântului Hernia s-a încheiat, iar el şi-a revenit în sine.
