vineri, 24 aprilie 2015

DESPRE CELE 3 MARI MINUNI DIN SFÂNTA BISERICĂ ORTODOXĂ

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                 CUVÂNT  CĂTRE  CREŞTINII  ORTODOCŞI
                                                 DESPRE
                                       CELE  3  MARI  MINUNI
                        DIN  SFÂNTA  BISERICĂ  ORTODOXĂ

MOTTO: <<Venirea în fiecare an, de peste
2000 de ani, în Sâmbăta Mare, a Sfintei
Lumini în mod suprafiresc la mormântul
Domnului din Ierusalim este cea mai mare
minune a zilelor noastre. Este minunea care
dovedeşte până la sfârşitul veacurilor
Învierea lui Hristos, „Lumina lumii“ şi că
ORTODOXIA ESTE CREDINŢA CEA
ADEVĂRATĂ>> » » »
(Arhimandrit Ioanichie Bălan).
                                                                           Preot Ioan
                         Iubiţi credincioşi,
 
         Este normal ca după aproape 50 de ani de comunism ateist, în
avalanşa cultelor religioase, unii oameni să se întrebe: „Care credinţă
este adevărată?“ sau „Oare s-a împărţit Hristos?“ (1Corinteni 1:13).
Oare nu s-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani ca toţi să fie una?
(Ioan 17: 21). Astăzi sunt aproape trei mii de secte. Or fi oare trei mii
de dumnezei? Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4:5):
UN DOMN (IISUS HRISTOS), O CREDINTA (CREŞTINORTODOXĂ)
UN BOTEZU(CEL PRIMIT LA 40 DE ZILE DE LA
NAŞTERE).
         Am înţeles că ortodoxia este credinţa cea strămoşească, sfântă,
dreaptă şi mântuitoare. Avem noi dovezi pentru cele spuse? Avem
foarte multe, dar să ne oprim doar asupra a trei dintre ele:
                  1. Lumina Sfântă de la Ierusalim;
                  2. Sfintele Moaşte;
                  3. Aghiasma Mare (apa sfinţită).

          Noi, creştinii ortodocşii, avem un mare păcat: acela că nu
suntem conştienţi de adevărata valoare a credinţei ortodoxe în
care ne aflăm. Pentru confirmare iată o întâmplare adevărată:
O domnişoară (Cristina P.) a plecat în vizită la sora ei, care
se căsătorise în Norvegia. Ajungând acolo, a cunoscut un
norvegian (profesor de istorie şi de limba norvegiană) de care şia
legat inima şi cu care ulterior s-a căsătorit. Este interesant că
soţul dumneaei a fost născut şi crescut în credinţa protestantă.
Fără să fie îndemnat de nimeni, s-a declarat nemulţumit de
această credinţă şi, de bună voie, s-a botezat catolic. Într-o zi am
fost vizitat de tânăra familie Cristina şi Knut Ove şi m-am
gândit să-i invit să vizităm câteva mănăstiri: Horezu, Polovragi
şi Bistriţa. Trebuie să specific un lucru: acest norvegian Ove nu
ştia nimic despre ortodoxie, auzise doar că există o credinţă
ortodoxă. Am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Sfânta
Mănăstire Horezu. Acolo ne-au primit maicile şi ne-au arătat
Sfânta Biserică, pictura, mormântul domnitorului Constantin
Brâncoveanu, muzeul cu obiecte bisericeşti şi Sfintele Moaşte.
Apoi ne-au invitat pe o terasă, unde ne-au servit cu o dulceaţă
de fragi şi un pahar cu lapte cald. Norvegianul a fost atât de
impresionat de tot ce văzuse încât i-a spus soţiei sale: „Te rog să
mă strângi tu de mână să cred că tot ceea ce văd este real şi nu
un vis!!!“ Ajunşi apoi la Sfânta Mănăstire Bistriţa a fost atât de
impresionat când a văzut şi a mirosit Moaştele Sfântului
Grigorie Decapolitul, încât a promis că va învăţa limba română
din dorinţa de a cunoaşte cât mai multe despre credinţa noastră
creştin ortodoxă.
                   Iată iubiţi credincioşi, că ne aflăm în credinţa cea
adevărată. Să luăm aminte ce binecuvântări ale lui Dumnezeu
sunt aceste Sfinte Mănăstiri pentru ţara noastră.

1.    LUMINA SFÂNTĂ DE LA IERUSALIM

              LOCUL. Mai întâi se cuvine să precizăm că locul unde se
petrece minunea este Mormântul Domnului, care se află în rotonda
mare din partea de vest a Bisericii Sfântului Mormânt. În jurul
Mormântului Domnului se află 4 altare creştine, aşezate după ordinea
lor istorică şi orientate spre cele patru puncte cardinale:
                1. La răsărit se află Biserica mare a Învierii, aparţinând
ortodocşilor;
                2. La sud se află altarul armenilor;
                3. La vest se află altarul copţilor;
                4. La nord se află altarul catolicilor.
Dovadă incontestabilă a dreptei credinţe Ortodoxe, Sfânta
Lumină se aprinde în fiecare Sâmbătă Mare, între orele 12,30 -
13,30, numai la altarul ce aparţine ortodocşilor, fapt care, chiar
dacă a fost contestat în trecut, astăzi se pare că este recunoscut de
toată lumea.
           DESFĂŞURAREA. Încă din noaptea Vinerii
Mari, după prohod, câţiva poliţişti necreştini (un turc,
un arab, un reprezentant al statului Israel) verifică
toate obiectele din interiorul Sfântului Mormânt,
inclusiv lespedea, să nu aibă vreo sursă de foc. De
asemenea, arhiereul grec care presară vată pe
Mormântul Domnului este controlat corporal. Se sting
toate luminile, se încuie şi se sigilează uşa Sfântului
Mormânt, care rămâne în paza gardienilor. A doua zi, credincioşii se
adună în Biserica Învierii, având în mâini
mănunchiuri de câte 33 de lumânări, după
numărul anilor pe care i-a trăit pe pământ Iisus
Hristos. De la Bethleem vin câteva sute de arabi
ortodocşi, care înconjoară Sfântul Mormânt şi se
roagă cu voce tare. Cântă cu toată puterea,
acompaniaţi de tobe. Toboşarii stau urcaţi pe umerii celorlalţi, care
dansează în jurul Sfântului Mormânt. De la sediul Patriarhiei
Ortodoxe a Ierusalimului începe o procesiune impresionantă, care îl
are în frunte pe patriarhul însuşi. Se opresc în faţa Sfântului Mormânt
pecetluit, îl înconjoară de trei ori, după care patriarhul împreună cu cei
care slujesc se retrag în altarul Bisericii Ortodoxe. În jurul orelor 12,
un
veşmânt alb (stihar), cu mânecuţe, brâu şi patrafir (epitrahil). Este
controlat în faţa Sfântului Mormânt de către poliţiştii necreştini, în
prezenţa reprezentanţilor oficiali ai armenilor, ca nu cumva să aibă
vreo sursă de foc. Apoi Patriarhul rupe peceţile şi intră în prima
încăpere - Capela Îngerului - însoţit de un arab musulman. În vreme ce
musulmanul rămâne în această încăpere, Patriarhul intră singur în cea
de-a doua încăpere, îngenunchează în faţa lespedei Sfântului Mormânt
şi începe să se roage. În timpul acestei rugăciuni, vatra şi lespedea par
să fie cuprinse de sclipiri ca de rouă. La un moment dat, după câteva
minute, se poate observa o scânteie luminoasă ca de fulger
rostogolindu-se în zig-zag prin cupola mare a Bisericii. Coboară apoi
ca un glob de lumină ce se sfarmă în mii de bucăţi, apoi intră
înlăuntrul Mormântului ca o rază subţire, se coboară asupra lespedei şi
aprinde vata presărată deasupra. Patriarhul adună cu mâinile goale
vata aprinsă de acea flacără albăstruie, o pune în două cupe de aur şi
revine în Capela Îngerului. În prezenţa musulmanului, aprinde două
buchete mari de treizeci şi trei de lumânări şi iese cu ele în faţa
Sfântului Mormânt. Candelele de deasupra şi o parte din lumânări şi
sfeşnice, se aprind singure. Câţiva diaconi iau pe Patriarh şi-l conduc
către altar prin îmbulzeala dezlănţuită a mulţimii. În câteva clipe
lumânările tuturor sunt aprinse. Biserica e asemenea unei flăcări vii.

                           CELE MAI VECHI MĂRTURII

          Eusebiu de Cezareea relatează în Istoria bisericească, despre
un anume Narcis, episcop al Ierusalimului din secolul al II-lea, care,
neavâând ulei în candele, a turnat apă, apoi s-a rugat, iar candelele
s-au aprins de la Sfânta Lumină, arzând pe toată perioada Paştilor.
Egeria, o călugăriţă spaniolă, a fost martoră şi a relatat în
documente evenimentele Săptămânii Mari şi ale Luminii Sfinte din
Ierusalimul anului 384.
         Sfântul Ioan Damaschin (675-749), în opera sa, face referire
clară la Sfânta Lumină.
         Bernard, un călugăr occidental, scrie în lucrarea sa Itinerar
că a fost martor al Luminii Sfinte în anul 870.
        Ahmed ibn al-Kassa, un jurist arab (mort în anul 936), face
una din primele referiri la proprietăţile miraculoase ale Sfintei Lumini:
„Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde“.
         Papa Urban al II-lea, în anul 1095, cu un an înaintea celei
dintâi mari cruciade pentru eliberarea Locurilor Sfinte, pomeneşte
într-un discurs scris că, la Ierusalim, în Sâmbăta Mare, „toate
luminile din Sfântul Mormânt şi dimprejur, care au fost stinse, se
reaprind din poruncă divină“. În anul 1580, în timpul Patriarhului
Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune:
                            Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp de piatră,
despicându-l. Aceasta s-a întâmplat deoarece armenii erau în acel
timp rău intenţionaţi faţă de Ortodocşi. Ei au promis să dea
guvernatorului Ierusalimului o sumă foarte mare de bani ca el să
intervină şi să împiedice pe Patriarhul Ortodox să intre în
Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din cauza lăcomiei,
guvernatorul a ascultat şi a poruncit să se facă aşa. Astfel numai
armenii, cu mare veselie, au intrat în Biserică, nădăjduind să
primească Lumina Sfântă. În acest timp ortodocşii stăteau cu
Patriarhul afară (în curte) şi, plini de mâhnire, rugau pe
Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării
Sale. În timpul rugăciunii lor, sus
pomenita coloană s-a despicat şi Lumina
Sfântă a ieşit prin ea (PRIVIŢI IMAGINEA
DIN DREAPTA). Văzând aceasta,
Patriarhul s-a ridicat repede şi
închinându-se cu evlavie, a aprins
lumânările pe care le avea în mâna sa,
împărţind lumina ortodocşilor spre
sfinţirea lor. Când au văzut minunea, portarii mahomedani au
deschis de îndată porţile Bisericii. Patriarhul şi marea mulţime au
intrat în Biserică cântând: „Cine este Dumnezeu mare ca
Dumnezeul nostru, Tu eşti Dumnezeu care faci minuni...“ şi apoi a
fost celebrată Sfânta Liturghie.
Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari
mahomedani ai Bisericii a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu şi a crezut în El. Însă când au auzit aceasta, foştii săi
coreligionari (mahomedanii) s-au umplut de mânie şi l-au ars în
curtea sfântă, primind astfel o moarte de martir.

                   CELE MAI NOI MĂRTURII

           DIODORUS, Patriarh ortodox al Ierusalimului între anii 1981-
2000, mărturisea chiar înaintea Sfintelor Paşti din 1998:
„Îmi găsesc cu greu drumul prin întuneric spre camera
interioară, unde îngenunchez. Mă rog. Câteodată aştept câteva
minute, dar de obicei minunea se întâmplă
imediat după ce am terminat de spus
rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost
culcat Iisus Hristos se revarsă o Lumină
nedefinită, de obicei de culoare albăstruie, dar
culoarea se poate schimba în multe nuanţe.
Oricât aş încerca, ea nu poate fi descrisă în
cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca
şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac. Pare
a fi acoperită de un nor, dar de fapt este
Lumina. Se comportă diferit în fiecare an.
Uneori acoperă piatra, alteori luminează tot
Mormântul, astfel încât oamenii de afară văd tot Mormântul plin
de Lumină. Lumina nu arde! Niciodată nu mi-am ars barba în toţi
cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit
Lumina Sfântă! Are o altă consistenţă, diferită de flacăra
lumânării. Minunea mă copleşeşte în fiecare an. Adeseori sunt
icoane care plâng atunci când Cerul vrea să arate că ne este
aproape. Avem atâţia sfinţi pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu
multe daruri duhovniceşti. Dar nici una dintre minunile acestea
nu este atât de pătrunzătoare ca Sfânta Lumină. E ca o Taină.
Face Învierea lui Hristos atât de prezentă, atât de aproape de
noi“.
           VADJIH NUSEIBE musulman, paznicul Bisericii Sfântului
Mormânt în anul 2001: „Da, sunt
musulman. Rădăcinile mele sunt în
Medina, ne-am stabilit în Ierusalim
prin sec. al VII-lea, venind din Arabia.
Atunci când musulmanii au intrat în
Ierusalim, califul Omar a primit,
odată cu cheile oraşului, şi cheia
Bisericii Sfântului Mormânt. Califul a dat-o strămoşilor familiei
mele. De atunci, la Biserica Sfântului Mormânt stau de pază
numai cei din neamul nostru, de 1363 de ani! Zilnic deschid
Biserica la ora 4. Cheia asta datează din anul 1524. Cântăreşte o
jumătate de kilogram şi are 50 de cm
lungime. Închid de fiecare dată Biserica la
ora 19 fix. Asta e treaba mea. Curăţ
încuietorile de trei ori pe săptămână. E
uşor. Sunt de meserie inginer în mecanisme
electronice. Am lucrat în domeniul acesta
15 ani. Am multe griji când se apropie
Paştile. Controlez totul. Eu însumi încui uşa
Mormântului cu mâinile mele!“ Înţelegeţi?
Se întâmplă ca musulmanul Vadjih Nuseibe să
fie martor adevărat al Miracolului Creştin al
pogorârii Sfintei Lumini! „Aşadar, voiam să
spun că lucrul cel mai important al muncii mele este să nu permit
nimănui să intre în Biserică sau să rămână după ora 19. Uneori
cer pentru asta ajutorul poliţiei“.

                        2. SFINTELE MOAŞTE

                Poartă numele de Sfinte Moaşte trupurile nepieritoare ale
Sfinţilor prin care Dumnezeu a arătat şi arată Atotputernicia Sa. Omul
este făcut pentru nemurire fiindcă a fost creat altfel decât celelalte
fiinţe. Pe celelalte fiinţe Dumnezeu le-a făcut din pământ şi apă: „A
zis Dumnezeu să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor... şi a fost
aşa“ (Facerea 1:24), dar trupul omului l-a creat din pămâânt, dar El
Însuşi i-a insuflat viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână
din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a
făcut omul fiinţă vie“ (Facerea 2:7).
Odată cu venirea lui Iisus Hristos, harul lui Dumnezeu, ce se dă
în Sfintele Taine, sfinţeşte trupurile oamenilor făcându-le mădulările
lui Hristos, templul Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este
templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveţi de la
Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ (1 Corinteni 6:19).

         TRUPURILE SFINŢILOR SE PĂSTREAZĂ NESTRICATE

         Domnul nostruIisus Hristos a fost în afară de orice păcat: „Căci
întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii“
(Coloseni 2:9). Şi oamenii tot aşa: cu cât au o viaţă mai sfântă, cu atât
sunt mai aproape de Dumnezeu. Atunci şi trupurile lor se păstrează
nestricăcioase în pământ: „Dumnezeu păzeşte toate oasele lor, nici
unul dintre ele nu se va zdrobi“ (Psalm 33:19). În timpul morţii lui
Iisus: Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor
adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea Lui, au
intrat în Cetatea Sfântă şi s-au arătat multora“ (Matei 27:52-53).

     SFINTELE MOAŞTE NU SUNT TRUPURI CONSERVATE

         Trebuie să facem o distincţie clară între Sfintele Moaşte, adică
trupurile neputrezite ale unor Sfinţi şi conservarea sau mumificarea
unor trupuri. Şi unele şi altele nu sunt putrezite. Se ştie că în cazul
Sfintelor Moaşte nu contribuie nici un om la această stare, lucru
dovedit şi de faptul că ele mai au unele calităţi pe care cele mumificate
nu le au - un miros deosebit, o mireasmă divină şi sunt făcătoare de
minuni. În timp ce mumificarea unor trupuri omeneşti este explicabilă
fiindcă este făcută de oameni, Sfintele Moaşte depăşesc legile firii - nu
omul contribuie la nestricăciunea lor, ci Dumnezeu. În creştinism
Sfintele Moaşte au existat încă de la început. O dovadă este faptul că
trupul primului martir al lui Hristos, Sfântul Ştefan, nu a putrezit. Pe
mormântul lui a fost ridicată o Biserică. Se păstrează până astăzi
Moaştele unor Sfinţi din sec. I, ca de pildă cele ale Sfântului Policarp
şi cele ale Sfântului Ignatie Teoforul. În secolele al II-lea şi al III-lea
odată ce numărul martirilor creşte, creşte şi numărul Sfintelor Moaşte.
Chiar pe teritoriul ţării noastre s-au descoperit la Niculiţel, în
Dobrogea, Sfintele Moaşte ale mucenicilor Zoticos, Atalos, Filipos şi
Kamasis. Astăzi ele se află în Mănăstirea Cocoş din Judeţul Tulcea.

              SFINTELE MOAŞTE SE CINSTEAU ÎNCĂ DIN
                                      VECHIUL TESTAMENT

                 Evreii au scos din Egipt trupul Patriarhului Iacov şi l-au
înmormântat cu mare cinstire în pământul Canaan (Facerea 50:1-13).
Moise a luat cu sine, la ieşirea din Egipt oasele Patriarhului Iosif
(Ieşirea 13:19). Regele Iosia, curăţind templul Domnului şi regatul de
idoli, a poruncit să se păstreze mormântul: „Lăsaţi-l în pace; nimeni
să nu se atingă de oasele lui. Şi au păstrat oasele lui şi oasele
proorocului care venise din Samaria“ (4 Regi 23:18). Evreii
împodobeau mormintele proorocilor şi oamenilor drepţi (Matei
23:29). Prin Moaştele şi obiectele sfinţilor Dumnezeu săvârşea diferite
minuni: „Când Ilie a fost răpit la cer, în vijelie, Elisei s-a umplut de
duhul lui. Tot cuvântul n-a fost ascuns înaintea Lui şi ÎNTRU
ADORMIRE A PROOROCIT TRUPUL LUI. Şi în viaţa sa a făcut
semne şi la moarte minunate au fost lucrurile lui“ (Înţelepciunea lui
Sirah 48:12-15). „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul
următor au intrat în ţară cete de moabiţi. Dar iată, odată, când
îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una
din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui
Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a
sculat pe picioarele sale“ (4 Regi 13:20-21).
Asemenea se făceau minuni prin veşmintele Sfinţilor. Chiar şi
umbra Apostolului Petru vindeca pe bolnavii pe lângă care el trecea:
Şi-l rugau ca numai să se atingă de poala hainelor lui; şi când se
atingeau se vindecau“ (Matei 14:36). Aşa s-a întâmplat cu femeia
care suferea de doisprezece ani de curgerea sângelui: „Apropiindu-se
pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui (Iisus Hristos) şi îndată s-a
oprit curgerea sâângelui ei“ (Matei 8:44). „Atunci, luând Ilie
cojocul său şi strângându-l vălătuc, a lovit cu el apa şi aceasta s-a
strâns la dreapta şi la stânga şi au trecut (Ilie şi Elisei) pe uscat“
(4 Regi 2:8). După cum vedem Sfintele Moaşte se cinsteau şi prin ele
se săvârşeau minuni. Dacă mulţi oameni nu primesc în zilele noastre
vindecare şi ajutor, aceasta se datorează necredinţei sau slabei credinţe
a lor, căci a zis Hristos: „După credinţa voastră, fie vouă!“ (Matei
9:29). În Sfintele Moaşte se vede prezenţa vie a lui Dumnezeu şi
lucrarea Sfântului Duh, iar: „Cine se îndoieşte este asemenea valului
mării, mişcat de vânt şi aruncat încolo şi încoace. Să nu se
gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu“ (Iacov 1:6-
7). Se cunosc câteva exemple biblice de oameni care au făcut excepţie
şi de la moarte: „Prin credinţă, Enoh, a fost luat de pe pământ ca
să nu vadă moartea“; Şi pe când mergeau ei aşa pe drum şi
grăiau, deodată s-a ivit un car cu cai de foc şi, despărţindu-i unul de
altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer“ (4 Regi 2:11).

                                 TOŢI SFINŢII PĂRINŢI NE ÎNDEAMNĂ CĂTRE CINSTIREA
                                                                 SFINTELOR MOAŞTE

      Iată câteva exemple:
            Sfântul Efrem Sirul spune: „Moaştele Sfinţilor Mucenici şi
după moarte lucrează, căci prin ele se vindecă bolnavi şi se
izbăvesc de draci, cu puterea lui Dumnezeu, pentru că Sfintele
Moaşte totdeauna au harul Sfântului Duh“.
             Fericitul Ieronim, răsturnând rătăcirea ereticului Vigilenţiu,
care tăgăduia cinstirea Sfintelor Moaşte, scrie lui Reparic: „Noi nu
cinstim făptura mai mult ca pe Ziditorul, însă noi cinstim
rămăşiţele mucenicilor, ca prin acestea să cinstim pe Acela, ai
Căruia mucenici sunt. Oare în adevăr sunt necurate rămăşiţele
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ? Oare şi trupul Domnului pus în
Mormânt a fost necurat? Dacă oasele morţilor spurcă pe cei care
se ating de ele, apoi cum a înviat mortul Elisei pe un alt mort şi
trupul dispreţuit de Vigilenţiu ca fiind necurat a dat viaţă???“
                 Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Spuneţi-mi unde este
mormântul lui Alexandru Macedon? În ce zi a murit ?
Mormintele robilor lui Hristos însă sunt slăvite şi sunt în oraşul
împărătesc. Mormântul lui Hristos e ştiut şi de barbari“.
Mormintele robilor lui Hristos sunt mai strălucitoare chiar decât
palatele împărăteşti, nu numai în ceea ce priveşte mărimea şi
frumuseţea construcţiei, dar şi faţă de zelul celor ce vin să se închine
lor. Chiar şi cel ce poartă purpură vine să se închine la aceste
morminte şi stând în genunchi, se roagă Sfinţilor ca ei să mijlocească
la Dumnezeu pentru el - „NU TE UITA CĂ ZACE ÎNAINTEA
TA TRUPUL GOL ŞI FĂRĂ SUFLARE AL SFÂNTULUI,
CI TE UITĂ ŞI ŢINE SEAMA DE FAPTUL CĂ ÎN EL
ESTE O ALTĂ PUTERE MAI ÎNALTĂ CHIAR DECÂT
SUFLETUL - HARUL SFÂNTULUI DUH - CARE PRIN
FACEREA DE MINUNI ÎNCREDINŢEAZĂ PE TOŢI
DESPRE ADEVĂRUL ÎNVIERII“.
             Sfântul Ambrozie mărturiseşte: „Vom veni totdeauna la
Sfintele Moaşte, ne vom atinge de ele şi, cu credinţă, vom
îmbrăţişa rămăşiţele lor ca să primim binecuvântări şi să crede
că noi totdeauna aici vom primi o alinare şi o mângâiere în toate
necazurile ce ne împresoară“.
Sinodul al şaptelea ecumenic a hotărât că se cuvine a fi cinstite
Sfintele Moaşte la fel ca şi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi
Sfintele Icoane.
              Părintele Stăniloae spunea: „Cine se roagă lângă Moaştele
Sfinţilor nu se roagă propriu-zis lor, ci persoanei lor. Cinstirea
trece la persoană ca şi în cazul cinstirii icoanelor“. Pentru o mai
fermă convingere despre sfinţenia Ortodoxiei, iată în continuare
câteva minuni şi imagini ale Sfintelor Moaşte:
La Damasc, în Siria, există un impunător altar mănăstiresc
de închinăciune al Sfântului Ioan Botezătorul, zidire care
aparţine împăratului Iustinian. De când arabii au pus stăpânire
pe provincie (sec. al VIII-lea după Hristos), a fost transformat în
moschee musulmană. Însă într-un colţ al colosalului aşezământ
există un minunat mausoleu, lucrat artistic şi destul de mare.
Este vorba despre mormântul preacinstitului cap al
Botezătorului. Vrând-nevrând, arabii au fost nevoiţi să-l
păstreze şi să-l acopere cu un baldachin foarte scump şi să-l
împodobească cu aur. Când musulmanii au prefăcut Biserica în
geamie, s-au atins şi de mormânt. Dar s-au îngrozit, deoarece la
prima lovitură de lopată a început să iasă de acolo sânge cald,
care a continuat să curgă timp de mai multe zile şi nopţi. Nu se
mai oprea. Plini de panică, arabii au cerut să se facă rugăciuni
de către Patriarhul creştin. Acesta, cu tot soborul bisericesc al
Damascului, a făcut timp de trei zile procesiune în jurul
mormântului, până când într-a treia zi, s-a oprit sângele. O
inscripţie specială cu litere arabe de aur, pusă deasupra acestui
loc sfânt, relatează întâmplarea cutremurătoare. Până astăzi,
lumea musulmană preacinsteşte mormântul Sfântului Ioan
Botezătorul şi, în acelaşi timp, se teme, neîndrăznind să se
apropie de el.
Mi-a povestit un călugăr de la Sfânta Mănăstire Lavra, ce
mireasmă uimitoare în intensitate se revarsă la fiecare 1
ianuarie la procesiunea cu capul Sfântului Vasile cel Mare,
care se păstrează în Mănăstirea Marea Lavră de la Sfântul
Munte Athos. Îţi vine să crezi că s-au spart mai multe sticle cu
parfum.
Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul s-a aflat timp
de 900 de ani în Antiohia Siriei. Pe la jumătatea secolului al
X-lea a fost adusă la Constantinopol. Poporul din Antiohia
s-a bucurat de multe minuni săvârşite de mâna Sfântului Ioan.
Să amintim numai una dintre acestea: la 14 septembrie, odată
cu crucea, era înălţată şi această mână sfântă, ca să fie văzută
de miile de ochi care aşteptau să vadă semnul extraordinar.
Dacă-şi deschidea degetele, prevestea numai binecuvântări
pentru popor. Dacă le strângea, era semn rău. „Uneori , citim în
Sinaxar (7 ianuarie), îşi răsfira degetele, alteori le strângea şi
prin întinderea sau strângerea lor lăsa să se vadă fericirea sau
nefericirea viitoare“. O mână lipsită de viaţă să mişte degetele şi
în acelaşi timp să prevestească viitorul!. „MARE ESTE
DUMNEZEU ŞI MARE ESTE PUTEREA LUI!“
Sfântul Sava a murit în urmă cu o mie cinci sute de ani
(533). Şi Moaştele sale neatinse de degradare au o anume
întâmplare. În secolul al XIII-lea ele au fost aduse de cruciaţi la
Veneţia. Dar în octombrie 1965 au fost date în seama
Patriarhiei de la Ierusalim. Moaştele au fost preluate de clericii
ortodocşi, dar, când avionul a făcut escală la Atena, s-au gândit
să-l îmbrace cu veşminte preoţeşti ortodoxe, însă au ezitat,
pentru că-şi închipuiau trupul Sfântului înţepenit şi rigid. Dar,
îndată ce Mitropolitul primat a încercat să o facă, a simţit un
fior. Mâinile, picioarele, gâtul, capul, mijlocul, toate erau
mlădioase. Ca şi cum ar fi fost vorba de un om viu. Astfel l-au
îmbrăcat cu uşurinţă în straiele preoţeşti cele noi. Deci, în afară
de nedegradarea trupului, prima minune, s-a constatat şi
flexibilitatea membrelor, cea de-a doua minune. Trebuie să nu
uităm de răspândirea miresmei extraordinare, a treia minune,
şi săvârşirea vindecării unor bolnavi şi a altor semne, care
constituie ce-a de-a patra minune. Este bine ştiut că trupurile
care se păstrează cu ajutorul medicamentelor, cele îmbălsămate,
sunt rigide, seamănă cu nişte scânduri. Nu pot să fie mişcate
din loc nici un milimetru.
Între Sfintele Moaşte tradiţionale dintre cele mai vechi, care se
cinstesc în chip deosebit în ţara noastră, sunt următoarele:
              ► Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, aduse de
voievodul Alexandru cel Bun, de la Cetatea Albă la Suceava, în
vara anului 1402.
             ► Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, aduse în
capitala Moldovei de Vasile Lupu, în vara
anului 1639.
              ► Moaştele Sfântului Dimitrie
Basarabov, aflate în Catedrala Patriarhală din
Bucureşti, dăruite Ţării Româneşti în timpul
războiului ruso-turc din anii 1769-1774.
               ► Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia,
aduse în ţara Românească de voievodul Radu
Negru în secolul al XVI-lea şi aşezate în
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş.
               ► Moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la
Mănăstirea Bistriţa Olteană, aduse în anul 1496 de ctitorul ei,
Barbu Craiovescu.
                  ► Moaştele Sfântului Calinic de la Cernica, fost episcop la
Rââmnicu Vâlcea, canonizat în anul 1955.
                  ► Moaştele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolit
al Banatului.
                A  doua categorie de Sfinte Moaşte sunt cele istorice, din
primele secole creştine (III-IV), aflate în spaţiul dobrogean (Sciţia
Mică).
               A treia categorie de Sfinţi cu Moaşte în România este formată
din cuvioşi şi mucenici fie canonizaţi, fie încă necanonizaţi.
               A patra categorie cuprinde sfinţi cu Moaşte sau fără Moaşte
(Sfântul Daniil Sihastru, Sfinţii martiri Brâncoveni, Cuvioasa Teodora
de la Sihla, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ etc.)
              A cincea categorie de Sfinte Moaşte cuprinde numai părţi din
Moaştele unor Sfinţi, care se păstrează în catedrale, biserici şi
mănăstiri cum ar fi: capul Sfântului Grigorie Teologul, în mănăstirea
Slatina; capul Sfintei Tatiana, capetele Sfinţilor Serghie şi Vah, capul
şi mâna stângă a Sfântului Ierarh Nifon, în Catedrala Mitropolitană
din Craiova, mâna Sfintei Muceniţe Chiriachi, în Catedrala Episcopală
din Huşi etc.
                A şasea categorie de Sfinte Moaşte şi oseminte o formează
numărul mare al sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au
pătimit pentru Hristos în închisorile din ţară între 1948-1964.
Iată cât de bogată este ţara noastră în Sfinte Moaşte ale unor martiri şi
cuvioşi, care se roagă neîncetat pentru noi toţi!

                                   3. AGHIASMA

              Numele de aghiasmă vine din limba greacă: to aghiasma =
sfinţire şi este ierurgia (slujba) cea mai des întâlnită în activitatea
liturgică a preotului. Aghiasma este de două feluri: Aghiasmă Mare şi
Aghiasmă Mică. Sfinţirea apei înseamnă, de fapt, aducerea ei la starea
iniţială, aşa cum o crease Dumnezeu la început. Apa era sfântă,
nealterabilă, era apă vie; numai după căderea lui Adam şi a Evei
începe alterarea ei şi îşi pierde calitatea de apă vie.
Temeiul biblic al sfinţirii apei în creştinism se află în pericopa
evanghelică care se citeşte la această ierurgie: Iar în Ierusalim, lângă
Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda,
având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi,
şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se
cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după
tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut(Ioan 5:2-4).
Scăldătoarea Vitezda reprezintă apa. Tulburarea apei o dată pe an, era
o preînchipuire a sfinţirii Aghiasmei Mari, ce se săvârşeşte în Sfânta
Biserică Ortodoxă şi care are putere mare de vindecare. Dar, după cum
citim în pericopa evanghelică, nu toţi se făceau sănătoşi, deci nu toţi
puteau să se împărtăşească de această sfinţenie, ci numai cel ce intra
primul. Aşa este şi astăzi în Sfânta Biserică Ortodoxă, la sfinţirea
Aghiasmei Mari, nu toţi capătă vindecări, ci numai aceia care o
primesc cu credinţă.
AGHIASMA, care se săvârşeşte o dată pe an, la Bobotează (6
ianuarie), se numeşte MARE pentru că aminteşte de ziua când
Mântuitorul a primit Botezul în apa Iordanului, de la Sfântul Ioan
Botezătorul. Părintele profesor Corniţescu Emilian, ne explica pe când
eram studenţi la Teologie ce înseamnă Bobotează. În limba ebraică: bo
= vino, bo = vino; din limba greacă: tea vine de la teo = Dumnezeu şi
ză vine de la aghios = sfânt. Deci Bo-bo-tea-ză înseamnă vino, vino
Doamne Sfânt (şi sfinţeşte apele acestea). În textul rugăciunii de
sfinţire se arată efectul AGHIASMEI MARI:
„Izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate,
vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor
potrivnice, plină de putere îngerească... toţi cei ce se vor stropi şi vor
gusta dintr-însa, să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor,
spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de
trebuinţă...“
            Aghiasma Mare este folosită de arhiereu la sfinţirea Bisericii,
antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir ş.a. Ea se păstrează nestricată,
în Biserică, într-un vas special, numit AGHIASMATAR, şi este
folosită de preot la numeroase slujbe (ierurgii): la Sfinţirea Crucii şi a
Troiţelor, a clopotului, a vaselor, a veşmintelor, la sfinţirea steagurilor,
la sfinţirea prin stropire a caselor, lucrurilor şi persoanelor, la mersul
cu Botezul, când preoţii vizitează parohia.
         Aghiasma mică se săvârşeşte şi în Biserică dar şi în alte locuri:
în casele credincioşilor, la fântâni, la râuri şi izvoare, în grădini, pe
ogor, la cererea credincioşilor şi după trebuinţele lor. Slujba
Aghiasmei Mici este mai restrânsă decât a Aghiasmei Mari, iar prin
stropirea cu ea duhurile cele rele din tot locul se alungă, mintea se
curăţă de cele spurcate, se îndreaptă spre rugăciune ... goneşte bolile
şi dă sănătate sufletească şi trupească... Toţi cei ce o primesc cu
credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare...". În casele credincioşilor,
Aghiasma se păstrează la loc de cinste, în sticle curate, în care se
pune, de obicei, un fir de busuioc. Dacă se întâmplă ceva cu ea nu
trebuie aruncată, ci se toarnă la rădăcina florilor sau a copacilor.
        Aghiasma mică se consumă în fiecare dimineaţă pe nemâncate,
când suntem curaţi trupeşte şi sufleteşte. Dimineaţa, după ce ne
sculăm şi ne spălăm, aprindem candela de masă ori de perete şi apoi,
în faţa icoanei, rostim rugăciunile dimineţii. Apoi luăm o bucată de
Anaforă, înghiţim de trei ori Aghiasmă Mică şi ne ungem pe frunte, în
semnul sfintei cruci, cu untdelemn de la Sfântul Maslu. După aceea
mâncăm şi plecăm la servici sau la şcoală. Făcând aşa ne vom
împărtăşi de energiile necreate ale Duhului Sfânt ce există în aceste
elemente sfinţite. Numai aşa putem avea o zi binecuvântată de
Dumnezeu.
A treia minune, vizibilă şi incontestabilă este, deci,
AGHIASMA (apa sfinţită) care nu se strică niciodată, ci rămâne
proaspătă. Cei care mai au ceva îndoieli pot lua două sticle: într-una să
pună Aghiasma Mare, iar în cealaltă apă obişnuită. Să le lase două -
trei luni de zile şi după aceea când vor gusta din ele vor observa cu
surprindere că numai apa simplă s-a stricat. Şi astăzi putem întâlni
oameni care, sub influenţa părerilor greşite sectante, dau felurite
interpretări faptului că Aghiasma nu se strică. O parte din ei zic că apa
se conservă datorită faptului că preotul foloseşte o cruce de argint,
lucru neadevărat fiindcă acele cruci sunt doar nichelate (eventual din
lemn), iar cele de aur şi argint sunt rare. Alţii spun că preotul foloseşte
busuiocul şi acesta are anumite proprietăţi de a conserva apa. Acestora
să le răspundem că nu se foloseşte neapărat busuiocul, ci chiar crucea
simplă. Le propunem să mai facă încă o experienţă: să pună busuioc
într-o sticlă cu apă curată şi vor constata că după un timp, nu prea
îndelungat, apa s-a alterat.
Deci, acestea sunt obiecţii şi justificări ale oamenilor ce nu vor
să creadă minunile, aflându-se sub influenţa unor sectanţi (lupi
îmbrăcaţi în piele de oaie). Chiar ştiinţa şi-a spus cuvântul în ceea ce
priveşte această minune. S-a constatat în laborator că într-o particulă
de apă sfinţită moleculele sunt ordonate, alineate ca soldaţii într-un
pluton. În apa nesfinţită moleculele se mişcau dezordonat, haotic
(mişcarea browniană).
În Biserica Ortodoxă sfinţirea apei se săvâârşeşte de către
preoţi, care sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu: „Aşa să ne
socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi
ai Tainelor lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 4:1). Aşadar preoţii sunt
purtători ai harului divin primit prin Hirotonie, care în Biserica
Ortodoxă are succesiune apostolică: „Din această pricină, îţi
amintesc să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu, care
este în tine, prin punerea mâinilor mele“ (2 Timotei 1:6).
Toate cultele religioase (adventişti, baptişti, evanghelişti,
penticostali, martorii lui Iehova...) nu au succesiune apostolică, nu
au preoţie harică şi deci nu au harul divin, iar neavându-l nu pot
să săvârşească sfinţirea apei.

               De ce se foloseşte crucea la sfinţirea apei?

                Crucea se foloseşte la săvârşirea tuturor Sfintelor Taine în
Biserica Ortodoxă; nu se face nici o slujbă fără cruce. Crucea a zdrobit
puterea diavolului şi a împăcat pe om cu Dumnezeu, fiindcă ea a fost
„Jertfelnicul Jertfei celei Înfricoşătoare“. Aşa cum poliţistul se
cunoaşte după uniformă, doctorul după halat, tot aşa creştinul se
cunoaşte după cruce.
               Câte feluri de sfinţire a apei există în Biserica                                 Ortodoxă?
              În Biserica Ortodoxă există patru feluri de sfinţire a apei:
             1. Prima sfinţire a apei este la naşterea unui copil. Fiecare
copil se naşte cu păcatul strămoşesc al protopărinţilor Adam şi Eva.
De aceea, conform rânduielilor Sfintei Biserici Ortodoxe, moaşa
trebuie să vină cu o sticlă plină cu apă pe care o va sfinţi preotul. Cu
această apă se spală pruncul în albie, se stropeşte, iar la Botez se va
împărtăşi deplin cu Iisus Hristos.
            2. Cea de-a doua sfinţire a apei este cea de la Botez. Când se
botează un copil, se sfinţeşte mai întâi apa din cristelniţă şi apoi se
botează în această apă sfinţită.
           3. Cea de-a treia sfinţire a apei este Aghiasma Mică. Ea se
poate face ori de câte ori este nevoie. (De obicei în fiecare lună). Ea
trebuie păstrată într-un vas curat şi se ia în fiecare dimineaţă pe
nemâncate.
           4. Cea de-a patra sfinţire a apei se numeşte Aghisma Mare.
Ea se sfinţeşte o singură dată pe an, la Bobotează (Botezul Domnului).
Creştinii o pot consuma o săptămână după sfinţire, dimineaţa pe
nemâncate. Este foarte folositoare pentru oamenii bântuiţi de farmece,
pentru cei bolnavi şi pentru sfinţirea diferitelor obiecte. Deci,
Aghiasma Mică se face ori de câte ori este nevoie, iar Aghiasma Mare
o singură dată pe an.

                                   Cum se sfinţeşte apa?

          Primele două feluri de sfinţire a apei se fac de către preot prin
binecuvântare cu mâna, de trei ori, în semnul Sfintei Cruci, fără să o
atingă. Cea de-a treia sfinţire, Aghiasma Mică, se face prin atingerea
directă a preotului, introducând mâna în apă, binecuvântând-o de trei
ori în semnul Sfintei Cruci, după care introduce crucea materială în
apă, tot în numele Sfintei Treimi şi, de asemenea, făcând semnul
Sfintei Cruci. Cea de-a patra sfinţire a apei, Aghiasma Mare, este mai
deosebită. De aceea şi puterea sfinţitoare este mai mare decât la
celelalte. Este mai mare puterea ei pentru că se face numai la
Bobotează, în ajunul Bobotezei, când ar trebui ţinut post negru şi
pentru că preotul binecuvintează cu mâna de şase ori, deci dublu ca la
Aghiasma Mică.
Iată ce zice preotul la Aghiasma Mare când introduce mâna
pentru sfinţire (la primele trei binecuvântări): „Trimiţând din Cer
Duhul Tău cel Sfânt, ai sfinţit apele Iordanului, şi capetele
balaurului care se încuibase acolo le-ai zdrobit. Tu Însuţi, dar,
Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea
Sfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate şi sfinţeşte apa aceasta...“
După aceea, la următoarele trei binecuvântări, zice această rugăciune:
„Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel
Sfânt“ şi continuă cu „Dă Doamne tuturor celor ce se vor atinge de
dânsa şi se vor stropi şi o vor gusta: sfinţire, sănătate, curăţire şi
binecuvântare...“ (Rânduiala slujbei de sfinţire a Aghiasmei Mari).
     După ce Mihai Vodă Viteazul a intrat triumfător în cetatea
Alba-Iulia, unind cele trei Principate româneşti, a dorit să
cinstească acest mare eveniment şi să aducă slavă lui Dumnezeu
pentru această biruinţă, prin construirea unei Biserici-catedrală
în cetatea Alba-Iulia, (precum făcea şi binecredinciosul Voievod
Ştefan cel Mare şi Sfânt şi alţi domnitori români în urma marilor
victorii asupra armatelor duşmane). Dar cum în Alba -Iulia, pe
lângă ortodoc şi erau şi catolici, s-a făcut mare neînţelegere şi
sfadă pentru pretenţia pe care o avea fiecare din cele două tabere
de a le aparţine Biserica cea nouă, pentru cultul lor. Atunci,
inspirat de Dumnezeu, „Mihai Vodă - creştinul“, pentru a face
pace între ortodocşi şi catolici, le-a propus aşa: „Să ieşim cu toţii
în poiana cetăţii, ortodocşii cu preoţii şi credincioşii lor, iar
catolicii cu preoţii şi credincioşii lor. Separat , fiecare ceată, prin
preoţii ei, să săvârşească slujba sfinţirii apei (Aghiasma) şi la care
Aghiasma va rămâne nestricată, a lor să fie Biserica pe care o vom
construi“. Propunerea a fost primită şi executată întocmai. După
slujbă, în faţa voievodului s-a pus Aghiasma în două vase
separate, care s-au sigilat şi pecetluit cu pecetea domnească şi s-au
pus în custodie câteva săptămâni, după care făcându-se
cercetarea, au găsit Aghiasma creştinilor ortodocşi nestricată,
cristalină şi proaspătă ca şi când ar fi fost luată atunci de la izvor,
iar cea a creştinilor catolici alterată. Ce a urmat este uşor de
înţeles. Biserica a fost construită pentru ortodocşi şi străjuieşte
triumfal cetatea Alba-Iulia până astăzi, sub numele de „Catedrala
Reîntregirii“ cu hramul Prea Sfintei Treimi. Acest evenimentminune
se află scris în analele de istorie ale vremii, care se
păstrează la Biblioteca Academiei Române, unde se pot cerceta
spre convingerea îndoielnicilor.

                  AGHIASMA ŞI EXPERIENŢA ŞTIINŢIFICĂ

              Într-o casă de intelectuali, femeia a rugat pe soţul ei,
doctor de profesie, să-i dea voie să aducă preotul să sfinţească
cu aghiasmă casa, după tradiţie. Soţul, însă, s-a opus multă
vreme. Dar, fiindcă soţia a stăruit pe lângă el, a convenit,
hotărându-se în sinea lui să fie şi el prezent la această slujbă.
Avea de gând să dea pentru totdeauna o „lovitură“ credinţei
ortodoxe. A hotărât să aducă el însuşi apa. Şi să-i facă după
aceea, în laborator, „proba că este într-adevăr sfinţită“. Aşa
se face că a adus un vas cu apă curată, din care jumătate a
pus-o în vasul de pe masă, ca să fie sfinţită, iar cealaltă
jumătate a pus-o tainic într-o sticlă curată. După ce a asistat
la slujbă, a luat apa sfinţită şi pe cea nesfinţită şi a mers în
laborator împreună cu asistentul lui, pe care l-a prevenit că va
da publicităţii „minciuna cu apa sfinţită“. Au depus amândoi
o grijă deosebită la analiza ambelor ape. Mai întâi au
analizat-o pe cea din sticlă, apa curată de la cişmea, în care au
găsit un mare număr de microbi, consemnând ca atare tot ce
au aflat, apoi au făcut analiza apei sfinţite de preot. Aici nu a
găsit deloc microbi. Uimit de acest neaşteptat rezultat, a zis
către asistentul său: „Noi trebuie să fim cinstiţi. Aşa se cade!“
Şi au făcut un proces-verbal de constatare, pe care l-au
semnat amândoi, datându-l şi afişându-l în sediul acelei
instituţii în care lucrau . Aici l-a citit şi părintele care ne-a
transmis informaţia.
                      PRIN URMARE, ÎN APA SFINŢITĂ
                               MICROBII NU TRĂIESC !

                 O experienţă de felul acesta a fost făcută şi de către
doctorul Pavel Chirilă, de la Spitalul Cristiana, din Bucureşti,
folosind pentru analiză apa de la Bobotează, pe care a comparat-o
cu apa simplă de robinet. Adevărul a ieşit la iveală ca
untdelemnul deasupra apei.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994; Credinţa ilustrată, nr. 2, aprilie
2003; Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinţei ; Episcopul Auxentios al Foticeei,
Lumina Sfântă de Paşti de la Ierusalim, Editura Deisis, Sibiu, 2003; Protosinghel Ioachim
Pâârvulescu, Stareţul Mănăstirii Lainici, Editura Amacona, 1997; Cele trei mari mistere
vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă; Preot Dumitru Stăniloae,Teologia
dogmatică ortodoxă, vol. III, E.I.B.M., Bucureşti, 2003; Revista Lumea Credinţei, Editura
Oferta SRL, ianuarie 2005; Molitfelnic, Editura E.I.B.M., Bucureşti,1937, pagina,170; Preot
Teodor Cios, Viaţa-in spaţiu şi dincolo de el, Predici şi iertăciuni la înmormântări, Sibiu
2008.

             Completare la cateheza „Cele trei mari minuni“

„Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui
pe monedă regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea
adevărată, acel care va schimba cat de puţin în ea, o vatămă pe
toată. Căci dacă, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l
credeţi. La nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este
sănătoasă“ .
Credinţa trebuie păzită, nu schimbată. Pentru că ea, credinţa, nu
evoluează, nu se schimbă ca o haină, nu se interpretează ci se trăieşte,
nu vede lumea în bucăţi, ci în totalitatea ei şi în comuniune cu
Dumnezeu. Tentaţiile sunt multe, misionarii aşa zişi creştini sunt mai
mulţi astăzi ca oricând şi mulţi cad în mrejele lor. Un tălmăcitor al
Sfintei Scripturi a Vechiului Testament ne dă un exemplu: unui
credincios i se propune să păreasească credinţa sa strămoşească în
schimbul unei sume de bani şi a multor favoruri materiale. Aceasta
răspunde: nu pot pentru că mă ţine lanţul. Care lanţ? Mă ţine lanţul
înaintaşilor credinţei strămoşilor mei. Lanţul care mă leagă de mama,
de tata, de buncii, străbunicii mei, de Sfântul Nicolae, de Sfântul
Gheorhe, de Sfinţii mucenici şi martiri, de Sfântul Andrei care ne-
adus această credinţă ce o avem .

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA