Aș îndrăzni, Hristoase, să Te rog,
Să ne mai rabzi! Dar parcă-mi e rușine
Când îl privesc pe omul ce, deloc
Nu-și mai ridică, Doamne, ochii către Tine!
Și spini au înflorit în pieptul lor
Din care-Ți împletesc cu sârg cununi
Și cuiele se oțelesc de zor
Și iadul își trimite legiuni!
Privesc la Chipu-Ți Sfânt si mă-nfior,
De nepăsarea care-mbracă omenirea,
Iar rănile-Ți de cui și-n mine dor
Privind cum răul își întinde stăpânirea.
O, Doamne, poate ne mai rabzi un pic!
Înainte de-a deschide si ultima pecete,
Nu-s vrednic să Te rog...sunt cel mai mic
De nu strigăm acum, striga-vor mii de pietre!
Și cât de dulce ești, Mărite Doamne,
Dar câți din noi doresc să Te mai guste?
Pentru Iubirea Ta nu mai e foame
Și nici conștiință nu-i ca să ne mustre.
Dar vino, Doamne, iar cu biciu-n mâna!
Și nu-i lăsa să Te mai răstignească
Și nici cununi de spini pe cap să-ți pună
Nici Sfantu-Ți nume să îl mai hulească!
din volumul,, Cu Hristos pe drumul Crucii"
