ce duios mi-aduci aminte viaţa mea de altădată…
Ce duios mi-aduci aminte câte primăveri senine
din uitata mea pruncie mi le-am petrecut cu tine!
Aplecată într-o parte te-am ştiut de-ntâia dată,
cu Iisus, părând aievea, trist privind la lumea toată.
…Când apoi durerea-mi mare m-a pornit pe drum pribeag,
lângă tine, ca un prieten, răsărea un pui de fag.
Mai târziu, o toamnă rece, într-un timp cu vânt şi ploi,
te-a plecat spre fagul prieten, să daţi mâna amândoi…
Astăzi, când din nou Trecutul pe-al prunciei drum m-aduce,
ne mai întâlnim o dată, sfântă şi străină cruce.
Fagul tău e rupt de vânturi ori de-o mână mai barbară,
iar tu stai şi mai străină lângă vechiul drum de ţară.
Îmi lipesc de tine gândul şi cu inima-ntristată
îţi ascult din nou cuvântul care mi-l spuneai odată.
De Iisus Cel Bun din cuie şi de oameni fără lege,
şi de tot ce eu atuncea nu puteam a înţelege.
Dar acum când şi pe mine tot aşa amar m-aduce,
înţeleg atât de bine plânsul tău, străină cruce.
Am fost şi eu singuratic şi străin prin lumea largă,
aşteptând o mână dulce care lacrima să-mi şteargă,
Dar nici mie, ca şi ţie, n-a fost nimenea să vină
în necaz şi-n pribegie cu o inimă senină.
N-am aflat nici eu pe lume un cuvânt de-mbărbătare,
pretutindeni numai ură şi dispreţ, şi nepăsare…
Şi-am venit, Iisus, la Tine, să rămân pe viaţa toată
amândoi pe-aceeaşi Cruce şi ştiută, şi uitată…
sursa
.
