RUGĂCIUNEA

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

 

"Dacă mintea noastră e ocupată cu rugăciunea, nici ispitele măcar nu mai vin asupra noastră. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine, păcătosul”, e cea mai puternică rugăciune, cum spun Sfinții Părinți, de care se teme și diavolul. Și rugăciunea, sigur că nu trebuie spusă ca un automat.

Ea trebuie să fie făcută cu multă smerită cugetare, cu smerenie, cu multă durere. Și atunci Mântuitorul preia încercările care vin asupra noastră și le biruiește.

Dar, mai întâi, trebuie să vrem noi, să ne împotrivim noi. Și după aceea să apelăm la ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune. Toată viața noastră este rugăciunea. Că noi acolo, în temniță, nu aveam această posibilitate de a vedea față de om.

Aveai patru pereți și erai chinuit prin foamete, prin teroare și nu te lăsa în pace diavolul, te chinuia în toate felurile. Păi, noi dacă nu am fi avut această legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, era imposibil să reziști.

Cum ne adunăm în rugăciune

Nu este un lucru ușor să te aduni, pentru că este o obișnuință să te împrăștii și diavolul lucrează în felul acesta ca să ne despartă de Dumnezeu la rugăciune. Și în toate lucrurile astea în amănunt luate, vedem deficiențele noastre. Și nu noi suntem cei care până la urmă biruim.

Dar dacă Dumnezeu vede că te străduiești să-ți aduci mintea permanent la rugăciune, El te ajută. Să-şi menţină omul prezenţa lui Dumnezeu în el, asta-i rugăciunea!

Rugăciunea este un dar de la Dumnezeu. Nu e meritul meu. Datoria mea este să mă rog, că dacă Dumnezeu îmi va trimite darul de a vedea înainte, darul ca rugăciunea să se spună singură și neîncetat, astea sunt daruri de la Dumnezeu. Iluminarea și desăvârșirea, tot daruri de la Dumnezeu sunt, ca și lupta asta.

Aici este lupta noastră! Să biruim tot ceea ce ne desparte: ură, clevetire, minciună! Să ne sfințim sufletele și inimile noastre prin curăție și prin fapte bune și să nu clevetim, să nu vorbim de rău!."


Marin Răducă

(Text consemnat și publicat în Revista Atitudini, nr. 72, pe baza mărturiilor sale despre rugăciunea inimii și experiența din închisorile comuniste.)

«Vocea din spatele lui se auzi atât de neașteptat, încât fierarul tresări...

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"

                              

.S-a întors încet, în timp ce un client foarte neobișnuit stătea în fața lui.
Era Moartea însăși.

- Poți să-mi dai o coasă sau să o ascuțiți pe asta a mea, dacă este posibil, întrebă oaspetele cu o voce feminină, dar ușor răgușită.

Ei bine, ăsta e sfârșitul, gândi fierarul, aruncă cârpa din mână într-un colț și oftă. Se uită la coasă... erau într-adevăr multe urme pe lamă, se subțiase iar lama în sine începuse să se onduleze.
- Sunt pentru prima dată în această situație și nu știu cum să procedez...

Moartea a început să râdă încet : - Nu, nu sunt după tine. Trebuie doar să-mi repar coasa.
Fierarul a luat-o în mâini și a început să o examineze din diferite unghiuri.

- Mă vei ierta că sunt atât de sincer, dar nu-mi vine să cred că țin în mâini un obiect care a secerat atâtea vieți! Nicio armă din lume nu poate egala atâta distrugere... Acest lucru este cu adevărat incredibil!

- Armă, ai spus? Moartea, a sărit în sus cu o mișcare fulgerătoare și a fost într-o clipă chiar în fața fierarului. Marginile glugii ei tremurau ușor :

- Câți oameni crezi că am ucis? şuieră ea printre dinţii scrâşnind. Moartea l-a prins de bărbie și i-a ridicat capul :

- Deci câți?

- De unde știu câți au fost? mârâi fierarul, încercând să-și îndepărteze privirea.
Moartea îi dădu drumul bărbiei și tăcu câteva secunde. Apoi, cocoșată, se întoarse pe bancă și se așeză cu un oftat greu.

- Deci nu știi câți au fost? - spuse moartea în liniște și fără să aștepte un răspuns a continuat, - dacă îți spun că nu am ucis niciodată, ascultă, n-am ucis niciodată o singură persoană, ce-mi spui? Nu am ucis niciodată oameni. De ce aș face eu asta când voi înșivă vă ucideți, făcând aceste fapte groaznice... Pentru scopuri nobile, pentru mânie și ură, din dragoste și răzbunare, poți chiar să ucizi doar pentru competiție sau chiar pentru distracție. Și cu strategii stupide începeți războaie și vă ucideți unii pe alții cu miile, cu milioanele. Iar partea ipocrită este că este mult mai ușor să dați vina pe mine!
Făcu o scurtă pauză: - Știi măcar cum eram înainte? Eram o tânără frumoasă, întâmpinând sufletele oamenilor cu flori și însoțindu-i la locul unde trebuiau să ajungă. Am râs cu ei și i-am ajutat să uite ce s-a întâmplat. Dar asta a fost cu mult timp în urmă... Uite ce mi s-a întâmplat!

Ea a țipat ultimele cuvinte, a coborât cu pași mari de pe bancă și și-a dat la o parte gluga de pe cap. În fața ochilor fierarului apăru aproape un craniu, un chip încrețit al unei femei foarte bătrâne... Iar mai înspăimântători dintre toate erau ochii ei, complet opaci, lipsiți de expresie... Uite cine am devenit! Și știi de ce? - a făcut un pas spre fierar.

- Nu, clătină el din cap.

- Bineînțeles că nu, a râs ea. Voi, oamenii, m-ați făcut așa! Am văzut oameni ucigându-și părinții, frații, prietenii, vecinii, am văzut mame ucigându-și copiii, am văzut bărbați ucigând cu ușurință o sută, două sute, trei sute de oameni într-o singură zi!

 
Ochii morții scânteiau: - Mi-am schimbat atunci frumoasa rochie cu această rochie neagră, astfel încât sângele oamenilor pe care i-am întâlnit să nu fie vizibil pe ea. Mi-am pus gluga, ca oamenii să nu-mi vadă lacrimile. Nu le mai dau flori. Au făcut din mine un monstru. Și apoi m-au acuzat de toate păcatele lor. Bineînțeles, era cel mai simplu...

 
Se uită la fierar cu o privire rigidă: - Însoțesc oamenii, le arăt drumul, dar nu omor oameni... Dă-mi coasa, prostule!

În timp ce Moartea smulse coasa din mâinile fierarului, se întoarse și se îndreptă spre ieșirea atelierului.

- Pot să vă pun o întrebare? spuse fierarul când ea ajunse în prag.
- O să mă întrebi de ce am nevoie de o coasă, nu-i așa? întrebă Moartea, oprindu-se la ușa deschisă fără să se întoarcă.

- Da.

- Știi, drumul oamenilor spre rai... este străbătut atât de rar, că este mereu acoperit de iarbă înaltă...»
__________
Textul este bazat pe folclorul din Țara Bascilor...

,, Diavolul și fierarul " se numește și e transmis pe cale orală din generație în generație de multe secole.