Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
Un dregător viteaz în lupte, Plachida, brav patrician.
Hrănea pe cei flămânzi și singuri, pe toți îi miluia din plin.
Dar Cel ce ține-n mână toate și vede orice bună faptă,
Nu l-a lăsat în întuneric, nici mântuirea să își piardă.
Și într-o zi la vânătoare, în fața lui un cerb a stat
Ce l-a privit pentru o clipă și-apoi in fugă a plecat.
Plachida l-a urmat cu gândul c-așa trofeu nu o să-i scape,
În goana calului ce-aleargă scăldat în spume și în ape
Dar cerbul cel frumos se-oprește, mai sus, pe-o stâncă maiestuoasă,
Se-oprește și Plachida jos, dar nu renunță...nu se lasă!
Iar Dumnezeu Prea Înduratul, ce e Atoate Știutor,
A hotărât să-l ia ca pradă, în curtea Sa, pe vânător.
Plachida, tot privind la cerb, văzu un lucru minunat
Cum între cele două coarne, o cruce i s-a arătat!
O cruce mare, luminoasă, ce strălucea în chip frumos
Și răstignit pe lemnul ei, privind spre el, stătea Hristos!
,, - De ce mă prigonești, Plachida?" îi zice-un glas dumnezeiesc
Și-nfricoșat de-așa vedenii, puterile îl părăsesc!
Și cade de pe cal viteazul și zace-aproape leșinat,
Dar după ce-și veni în fire cu voce slabă a-ntrebat:
,, - Cine-mi grăiește mie, Doamne? Tu mă cunoști? Mi-ai spus pe nume!"
,, - Eu sunt Iisus Hristos! Sunt Cel ce am venit în lume.
Și Dumnezeu fiind am luat, pe umeri Crucea Pătimirii
Am dus în ea păcatul lumii, până la locul răstignirii!
Iar tu, Plachida, nu Mă știi, dar M-ai cinstit prin multe fapte
Și milosteniile tale ajuns-au pân' la Mine toate!
Am hotărât să nu te las și cerbul te-a vânat pe tine
Eu l-am trimis în calea ta și goana lui te-a dus spre Mine! "
Și-atunci s-a ridicat viteazul, grăind cu multă bucurie :
,, - Tu ești Atoate Creatorul și chiar de azi sluji-voi Ție!
Deci, Ție, Unuia mă-nchin, că Tu ești Unul Dumnezeu
Și după cum îți e voința, așa mă voi supune eu. "
,, - Să mergi degrabă la un preot să te boteze creștinește
Și el îți va deschide ochii spre calea ce te mântuiește!"
Plachida auzind acestea de bucurie s-a umplut,
S-a-ntors acasă plin de râvnă, spunând soției ce-a văzut.
,, - Degrabă s-alergăm la preot! așa soția i-a grăit
Că-n noaptea cea trecut chiar Domnul, Iisus Hristos mi-a poruncit
Noi, împreună cu feciorii, s-alegem grabnic calea Sa
Și El va fi cu noi pe cale și să cădem nu ne-o lăsa.
Și-au luat în grabă copilașii și au plecat la un părinte
Acolo au primit botezul și foarte multe învățăminte.
Plachida-i botezat de-acum cu numele Evstație
Iar copilașii-ncreștinați ca Teopist și Agapie!
Soția lui cea virtuoasă, de lacrimi a umplut batista,
Când a primit și ea botezul și numele de Teopista!
Și renăscuți în sfânta taină, cea a Botezului creștin
S-au reîntors acasă veseli și luminați cu har din plin.
A mers a doua zi Evstatie, iar lângă stâncă,-n acel loc,
În care L-a văzut pe Domnul și-a ars în al credinței foc!
A mulțumit și s-a rugat, căzând cu fața la pământ
Și s-a încredințat cu totul în voia Domnului cel Sfânt!
Dar stând răpit în rugăciune, din nou Prea Bunul i-a grăit
Despre ispita ce-o să vină și despre ce i-a pregătit :
,, - Evstație! Să iei aminte! Credința ce rămâne vie
Nu este aceea ce se-aprinde doar în belșug și bucurie!
Căci dragostea cea către Mine e lucrătoare și nu minte
Doar daca și mai tare arde în sărăcie și ispite!
Pentru aceasta-i să ajungi în mari necazuri și sărman
Și ispitit vei fi ca Iov și vrăjmășit de cel viclean!
Te voi căli în suferință ca să fii viu în veșnicie
Și vei primi cununa vieții ca toți aceia vrednici Mie. "
Și auzind acestea toate, Evstație dădu răspuns :
,, - Eu gata sunt de suferință și de Te am îmi e de-ajuns! "
Atunci, din nou, îi zise Domnul : ,,- Evstație, te Voi păzi!
Și harul Meu va fi cu tine în ceas de noapte și de zi .
Și-n ceas de mare umilință, când doar durere vei gusta,
Eu te voi mângâia pe tine și iarăși te Voi înălța!
Și îți voi da tot ce-ai pierdut când s-o sfârși timpul tristeții
Deci, îndrăznește! Nu te teme!Ești scris de Mine-n Cartea Vieții!"
S-a-ntors acasă plin de râvnă având în suflet bucurie
Și-a viețuit cu toți ai casei în post, cu multă evlavie.
Dar a venit și ceasul negru când moartea i-a intrat în casă
Răpindu-i slugi și dobitoace o boală cruntă, nemiloasă!
Tâlharii i-au intrat în curte, găsind-o astfel nepăzită
Și astfel casa lui bogată, fu peste noapte sărăcită!
Și-a hotărât atunci să plece doar cu copiii și soția
Și uite asa, în miez de noapte, își începură pribegia!
S-au furișat pe întuneric, n-au dat de știre nimănui
Și multi l-au căutat degrabă, însă Plachida nu-i și nu-i!
Să treacă marea in Egipt pe o corabie-au urcat
Însă după puțină vreme, vicleanul coada și-a băgat!
Neisprăvitul căpitan, fiind un desfrânat barbar,
Sa-ndrăgostit de Teopista și-a pus la cale-un plan murdar!
Când s-a sfârșit călătoria și-a vrut Evstație-al plăti,
Acesta îi opri femeia, nici bani, nici aur nu dori.
Degeaba se împotrivi, degeaba a-l ruga încearcă
Barbarul l-a amenințat, scoțându-și sabia din teacă!
Nimic nu a putut a face, iar dacă nu l-a-nduplecat,
Plângând s-a resemnat, sărmanul, și-a luat copii și-a plecat.
Plângea și biata Teopista, privind cum pleacă el cu fiii
Plângea pe mal și Evstație și lângă el plângeau copiii!
Porni la drum cu cei doi fii și-ajunse-n preajma unui râu
Ce alerga umflat de ploi, nici malul nu-l ținea în frâu.
N-avea nici punte să-l poți trece dar se gândi că înotând
Ar reuși să-l traverseze, ducându-și fiii rând pe rând
Îl luă pe unul din copii și trecu râul înspumat
Apoi se-ntoarse de îndată să-l treacă și pe celălalt.
Dar cum un rău nu vine singur, sau poate așa a fost să fie,
Veni un leu și luă copilul și se-ndreptă către pustie.
Și când strigă, privind cu jale, văzu un lup venind din codru
Ce-l luă pe-al doilea copilaș, fugind cu el precum un lotru!
Și-a plâns durerile-n tăcere și s-a-nchinat plecând pe cale,
S-a așezat într-un sătuc purtând povara crucii sale
Muncea din greu doar pentru pâine, fiindcă trăia în sărăcie
În post, în priveghere, și-n lacrimi, având pe Domnul avuție.
A petrecut acolo singur cam cincisprezece ani și-un pic
Și n-a știut că toți ai lui ...sunt vii ...și n-a pierdut nimic!
Căci fiii lui trăiau aproape...la un plugar și un păstor,
Ce i-au salvat din gheara morții și i-au crescut în casa lor .
Și soața lui a fost salvată din mila Domnului cel bun
De căpitanul cel barbar, de pofta lui de om nebun!
Acesta a crăpat pe loc, după ce a vrut s-o siluiască
Căci Dumnezeu n-a-ngăduit, urâta-i faptă s-o-mplinească.
Ea a rămas să locuiască aproape de același sat
Unde-i trăiau acum feciorii și soțul ei cel minunat!
Și iată a venit și timpul să ia sfârșit urâtul ,,vis"
Și Dumnezeu să-i întâlnească...să de-a-napoi ce a promis!
Și iată clipa întâlnirii se-apropie pe negândite
Când multe sate și cetăți au fost de un război lovite.
Traian și-a amintit atunci de-al său Plachida cel viteaz
Știind că brațul lui puternic va scoate țara din necaz!
Și a trimis doi buni ostași, prieteni vechi cu Evstație
Să-l caute în toată lumea...și în cetăți și în pustie!
Așa cum Domnul a voit, ei au ajuns și-n acel sat
Unde trăia al lor prieten sărac și foarte mult schimbat!
Și chiar pe el l-au întâlnit, în drumul lor către cetate
Recunoscându-i i-a oprit și i-a-ntrebat de merg departe!
,, - Noi căutăm un vechi prieten, Plachida este al său nume,
De multă vreme a plecat și noi îl căutăm prin lume.
Iar dacă cineva, de-aici, l-ar fi văzut sau chiar l-ar ști
Și ne va spune despre el, cu mulți arginți l-am răsplăti!"
,, - N-am auzit nimic de el, dar dacă voi binevoiți,
În casa unde locuiesc, veți fi cu dragoste primiți!
Și poate cineva din sat sau, poate, chiar stăpânul meu
Vor ști ceva despre Plachida....mai mult decât pot spune eu! "
Ei au primit cu bucurie să-i fie oaspeți peste noapte
Iar Evstație plin de râvnă le-a pus pe masa lui de toate!
Ei au privit atunci mai bine, spre chipul lui și-au cunoscut,
Că au în față chiar pe-acela ce-o lungă vreme-a fost pierdut!
Și bucuroși, nevoie mare, l-au luat în brațe și-au strigat :
,, - Erai chiar tu! Și noi, neghiobii, foarte târziu am observat.
Și poate n-am fi fost prea siguri, dar am văzut pe-al tău grumaz,
O veche rană ce o porți, de când luptai ca un viteaz!"
Plângând de-atâta bucurie, l-au îmbrăcat în noi veșminte
I-au dat scrisorile în care, Traian făcea o rugăminte.
Să se întoarcă iar în Roma, să lupte el pentru cetate
Cu brațul său cel tare-n lupte, să-i dea pe venetici la moarte.
A cunoscut, atunci, Evstație, că a venit iar timpul lui
Să-și ia-napoi dregătoria, precum e voia Domnului!
Și întorcându-se la Roma a povestit întreaga-i viață
De când a părăsit cetatea și până-n clipa cea de față.
Și la primit Traian la curte cu multă cinste și onor
I-a dat averi și mai bogate și l-a pus iarăși dregător
A strâns din nou viteazul oaste, chemând de prin cetăți și sate
Flăcăi cu brațe tari în luptă și cugete neînfricate!
Și fiindcă Dumnezeu lucrează și dă-napoi ce i-a promis
Și fiii lui, de-acum bărbați, la el în oaste s-au înscris!
La chip erau frumoși ca mama, la trup voinici ca al lor tată
Erau doi tineri ca stejarii și cu voință ne-nfricată!
I-a îndrăgit din prima clipă, neștiind că sunt feciorii lui
Îl îndemna ceva anume...sau poate glasul sângelui!
Și a pornit din nou la luptă zdrobind dușmanii fioros
Cu o armată numeroasă și cu puterea lui Hristos!
A dezrobit cetăți și sate, a pus pe fugă pe barbari
Și lângă ei luptau și fiii, cu mult curaj și brațe tari!
Când s-a sfârșit acest război și se-ntorcea către cetate
Mai poposea cu oastea sa, pe lângă margine de sate
Și într-o zi s-au așezat lâng-o grădină de poveste
( Și după cum avea să afle era a dragii lui neveste.)
Așa a rânduit Prea Bunul sa fie asta marea zi,
Când va primi pe cei pierduți: soția și pe cei doi fii!
Și chiar în ceasul când flăcăii și-au legat cortul de grădină
Și Dumnezeu i-a dat un gând, chiar Teopistei ca să vină!
În cortul de lângă grădină cei doi ostași își depănau,
Povestea vieții lor din vremea, când încă nu se cunoșteau!
,, - Eu, zice unul din cei doi, îmi amintesc puțin de tata
Era un vrednic căpitan, ducând către izbânzi armata.
Dar într-o zi, ne-a luat pe toți, pe mama mea și înc-un frate
A părăsit cetatea Romei și-a trecut marea mai departe.
De pe corabia aceea, doar noi am coborât cu tata
Măicuța a rămas plângând, căci rău a mai lovit-o soarta.
Mergeam pe cale și plângeam, doi copilași cu tatăl lor,
Plângeam și noi plângea și tata și ne topeam de-al mamei dor!
Și am ajuns lângă o apă, iar tata pe rând ne-a luat
Ca să ne treacă pe-ai săi umeri până pe malul celălalt.
Eu am rămas pe mal cuminte, pe frățiorul meu să-l treacă
Apoi, cum mi-a promis atunci, și după mine să se-ntoarcă .
Dar văd cu groază lângă mine, de unde Doamne-o fi venit?
Un leu ce m-a luat în gură și spre pustie a fugit!
Dar l-au văzut niște plugari și înspre el au alergat
M-au tras din colții cei de fiară și de la moarte m-au scăpat. "
Și ascultându-l cu ochi mari, uimit de cele ce-a aflat,
Prietenul lui cel mai tânăr cu drag în brațe l-a luat :
,, - O, cu adevărat mi-ești frate! Toate acestea n-am uitat.
Îmi amintesc și eu cum leul, precum un hoț te-a apucat
Pe mine m-a-nhățat un lup...o, parca și-azi mă trec fiori!
M-ar fi mâncat, în codru, fiara, dar m-au salvat câțiva păstori! "
Și bucuroși peste măsură, cuprinși de-o dragoste curată
S-au regăsit și și-au promis că nimeni n-o să-i mai despartă.
Iar Teopista ascultândându-i, cu greu si-a stăpânit pornirea
De-ai strânge-n brațe pe-amândoi....însă nu s-a pierdut cu firea!
Era femeie înțeleaptă, de-acum căruntă și bătrână,
Căci s-a temut că n-o vor crede și-or socoti că e nebună!
Și parcă neatingând pământul la comandantul lor aleargă
S-o ia cu ei până la Roma, să nu mai stea aici, pribeagă!
Gândea ca ajungând acolo, să dea de știre cine este
Să spună fiilor și lumii, mult dureroasa ei poveste!
Evstație s-a-nduioșat, de-aceea femeie necăjită
Neștiind că chiar în fața sa, stătea soția lui iubită!
Ea căutând, cu luare-aminte, la căpitanul cel viteaz,
O lacrimă de bucurie îi curse iute pe obraz :
,, - Te-ntreb, nu ești cumva Plachida...Evstație? Chiar tu să fii?
Și ai plecat în pribegie cu soața ta și cei doi fii?
Soția ta ți-a fost luată, dar iată, mare-i Dumnezeu!
Căci Teopista cea pierdută, stă-n fața ta, iubitul meu!"
Evstație privind la ea, parcă din somn s-a deșteptat
A luat-o-n brațe suspinând și slavă Domnului a dat!
A plâns de-atâta bucurie...apoi i-a spus despre copii,
Cum doua fiare i-au răpus fugind cu ei către pustii
Atunci ea a-nceput a-i spune tot ce-auzise în grădină
Și Evstație-a poruncit, cei doi în fața lui să vină.
I-a pus să-și povestească viața ...și iată, cum s-au regăsit
Și toate, câte-a promis Domnul, în ziua 'ceea s-a-mplinit.
Însă, de-acum, un singur lucru a mai rămas să se-mplinească,
Să fie-ncununați cu slavă pe calea cea mucenicească.
S-a-ntors la Roma în cetate și-a fost primit cu veselie
Numai un lucru i-a umbrit, toată această bucurie
L-a-ntâmpinat nu împăratul, acel ce se numea Traian,
Murise de curând și iată, pe tron stă crudul Adrian!
Acesta se-nchina la idoli, ura tot omul cel creștin,
Avea un suflet ca de diavol plin de-ntuneric și venin.
Și și-a chemat mai marii oștii, în capiștea cea idolească,
La zeii lui să se închine, cu jertfe să le mulțumească.
Evstație-a rămas afară....a stat cu Dumnezeu în gând,
Soția lui și cei doi fii stăteau alăturea plângând!
Și mâniinduse-mpăratul i-a spus: ,,- Plachida, închină-te la zei!
Căci n-ai fi izbândit în luptă, de nu te-ar fi ajutat ei!
Și întărit cu rugăciunea, viteazul nostru i-a răspuns:
,, - Eu sunt creștin și nu mă-nchin decât la Domnul meu Iisus!
Căci am un singur Dumnezeu și numai Lui îi mulțumesc
Pe El îl port mereu cu mine, prin El sunt viu și mai trăiesc!
Iar idolilor surzi și muți, n-am să-mă-nchin! Poți să ne-omori!
Nici soața mea cea credincioasă și nici vitejii mei feciori!
Și neputând să îi întoarcă, de la credința în Hristos,
Tiranul își chemă soldații lovind cu pumnul furios.
Și porunci să fie duși legați de mâini și de picioare
Și după chinuri și bătăi, să fie sfâșiați de fiare.
Priveau spre cer cu bucurie! Se întăreau unul pe altul
Și Teopista lângă ei, din ochi și-ncuraja bărbatul.
Dar fiarele când i-au văzut s-au îmblânzit și au plecat
Însă tiranul mânios, într-un cuptor i-a aruncat.
Dar trupul nu le-a fost atins de focul cel mistuitor
Căci Dumnezeu a rourat cu sfântă ploaie-acel cuptor!
Îmbrățișați în rugăciune, ei au trecut in veșnicie
Și, iată, srisă-n cărți și-n ceruri frumoasa lor mucenicie!
I-au scos cu trupurile-ntregi, frumoși ca îngerii de sus
Pe chipul lor se răsfrângea lumina sfântă a lui Iisus.
Și-atunci poporul a strigat spre împăratul nemilos:
Eliana Popa
.jpg)
.jpg)
