În grădina omenirii, florile s-au vestejit
Mărăcini și mătrăgună printre crini au răsărit,
Fiindcă țarina-i acum ca pustiul fără soare,
Unde gingășia florii în a nopții beznă moare..
Nu mai crește floarea milei și nici crinul curăției
Care își vărsa parfumul la picioarele Mariei,
Flori de crini neprihănite, rar mai cresc din glodul lumii
Și se frâng la pieptul Maicii, pentru toți săracii humii..
Ghiocelul alb al milei din omăt se mai ridică
Doar când lacrima fierbinte în gingașa-i cupă pică,
Însă lacrimi sunt puține și-n a omenirii goană
S-au uscat toți ghioceii ca și lacrima din geană!
Spinii adăpați cu ură peste tot au odrăslit
Și îi strâng nebunii lumii, pentru Cel Neprihănit
Pregătiți să-i împletească Dumnezeului cunună
Să-i astâmpere iar setea cu oțet și mătrăgună!
Îi presară chiar pe cale, în a sufletului stepe
Și când va veni să bată, talpa Domnului să-nțepe,
Azi puțini mai cresc în suflet, ale bunătății flori
Să le-așeze-n a Sa cale, cu iubire și fiori!
Câți sădesc în suflet flori pentru Domnul Răstignit?
Să își verse tot parfumul unde biciul a lovit?
Să-nflorească, roșii, crinii unde sulița a-mpuns
Și să crească trandafirii unde spinii au pătruns!
Câți mai pot vedea durerea Răstignitului pe Cruce?
Toate sufletele-s oarbe, toate mințile-s năuce!
Câți mai pot, către Golgota, azi privirea să-și ridice
Și gustând cu El, Calvarul, din ochi lacrime să pice?
Cheamă, Doamne, primăvara în grădina omenirii
Să-nflorească busuiocul, crinii și cu trandafirii!
Roua binecuvântării să ne spele de noroi
Și să lași, Mărite Doamne, Duhul Sfânt mereu cu noi!
