duminică, 31 martie 2013

Bună seara Măicuţă




( În fiecare noapte când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este ca să mă duc la Icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea, ce stă pe micul meu altar din sufragerie, să îi sărut mâna şi s-o întreb de bucurie, cu fierscul: Ce mai faci Măicuţă!)
Bună seara Măicuţă Sfântă

Bună seara Măicuţă, am venit de departe
las în urmă impresii şi poveşti cu cei buni
căci un dor pentru tine, peste drumuri deşarte
m-a chemat iar acasă, să îţi spun rugăciuni

Of Măicuţă, lumină, parcă am între tâmple
gândul meu este simplu, milostiv şi smerit
şi aş vrea ca de astăzi doar iubiri să se-ntâmple
să priceapă creştinii tot ce e lămurit.

Şti, când plec cu colindul, parcă simt veşnicia
mă văd frate de îngeri, nu solist pentru veac
şi-mi dau sufletul darnic, să îmi fie trăirea
bucurie, speranţă, împăcare şi leac.

Maica mea din icoană, ce alint ne tot leagă
că oricum se va face, noi rămânem copii
Tu trăieşti cu speranţă pentru lumea întreagă
eu îmi cânt suferinţa între cei ce sunt vii

Dar, de fapt dorul nostru este simplu ca râul
care curge pe pietre şi devine sublim
şi pe unde se duce nu se tulbură mâlul
ci rămâne ca cerul aşezat şi senin

Maica mea de durere, din icoană de suflet
nu mai am nici cuvinte să îţi spun ceva plin
dar te rog cu blândeţi şi cu pace în cuget
să te faci bucurie când spre tine revin

Iată asta e viaţa, un surplus de iubire
eu cu tine alături, tu cu mine mereu
Şi te am ca o fire şi mă ai ca o fire
Iar în inima noastră stă de fapt Dumnezeu
PR CATALIN DUMITREAN

duminică, 17 martie 2013

Basmul din Carpati - de Dan Puric




(...) Se spune ca odata, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul."Mama! Mama! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerabdator, a doua zi dedimineata, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atâtatreaba în gospodarie! Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l întrebe."Nu stiu..., cauta-l singur", îi spuse acesta obosit si se apuca mai departe demunca.."Unde? Unde e Raiul?" , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti.."Ce lume urâta...", îsi spuse pentru sine pustiul.Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta..., se-auzi glasul unui batrân,ce-l privea demult. "Si acolo, în pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sagasesti un om singur, ce sta într-o coliba. El o sa-ti spuna unde este Raiul."Zis si facut. Si a doua zi de dimineata, când parintii lui nu se sculasera înca, îsilua o traistuta cu câteva merinde si pleca furisându-se printre casele adormite,catre pustie. În curând, soarele rasarise, iar în urma pasilor lui satul fuseseacoperit de nisip. Merse ce merse si, într-adevar, catre seara, ca prin minune,din pustia întinsa tâsni o coliba. Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo demulti ani."Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul calator."Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cumtrebuie sa ajung".Batrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai sa manânci ceva si sa teculci, ca oi fi obosit. Mâine în zori o sa plecam împreuna catre Rai".Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua. Batrânul stia. Iar catrezori, pustia primea în pântecul ei doua siluete, ce se pornisera la drum. Merserace mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduride piatra si o cladire mare, cu o cruce în vârf."Ce este aceasta?", întreba copilul. Aceasta este o manastire, spuse batrânul. De-aici începe poteca catre Rai."Si-apoi, batrânul manastirii îl primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile deacolo. Si ce-am sa fac aici?", întreba copilul. "Deocamdata, sa faci curat, ai samaturi si mai încolo om vedea".Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sârg pe toate.Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, când batrânul manastirii îl întreba peneasteptate: Cum merge, cum îti e?""Mi-e foarte bine", raspunse pustiul. "Am de toate." Si-apoi tacu, închizându-se în sine.Batrînul îi simti linistea si îl iscodi în continuare. "Parca ai ascunde ceva în suflet,asa ai tacut. Spune-mi cinstit, totul, pâna la capat. Îtilipseste ceva?""Mie..., nimic, se hotarî într-un târziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, încladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa, cu barba si plete, ce sta legat, întins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de mâncare. De cenu vine si el la masa?", ridica pustiul ochii din pamânt, privindu-l pentru primadata patrunzator pe batrân.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca. "Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru ca nu a maturat cumtrebuie si n-a facut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care statea înapropiere si care auzise discutia. Îngerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu. "Acolo veiajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie", se-auzi vocea monahului.Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat în inima copilului. Eraprimul pas catre Rai, ce se numea iubire.Mai târziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la bucataria manastirii, furaceva de mâncare si, fara sa fie observat de nimeni,intra în biserica si o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce."Hai, vino sa manânci!", îi zice pustiul, uitându-se îngrijorat în stânga si îndreapta. Hai, ca nu stie nimeni!"Si Fratele coboara. Un zâmbet avea pe buze si, mângâindu-l pe pusti pe frunte,acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplude o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru. Apoi, ca sicând s-ar fi cunoscut demult, au început sarâda si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata în viata lui. Era atâtde fericit ca-si gasise un prieten! Dar el nu stia ca urcase a doua treapta aRaiului: prietenia. Azi asa, mâine asa, însa fratii ceilalti din manastire au început sa se întrebe:"Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?" Apoi, curiosi,au început sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata;si-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-auputut deschide usile. Atunci au încercat sa se uite pe gaura cheii si, în clipaaceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, înfricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptând pâna noaptea târziu,când copilul a iesit. "Ce-ai facut înauntru?", se repezisera ei ca un stol de pasarinegre asupra lui."N-am facut nimic", raspunse pustiul tremurând."Minti! Spune ce-ai facut?", l-au întrebat din nou calugarii furiosi."Am furat mâncare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce", raspunse copilul înspaimântat."Care Frate?", au întrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii."Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mâncare", raspunse pustiul."Si ce-a facut Fratele?", au întrebat tulburati calugarii."A coborât si-a mâncat", raspunse dintr-o suflare pustiul.Si, în clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut în genunchi. Mare fu apoispaima pe batrânul manastirii, aflând toate acestea. Egumenul începu si el, larândul lui, sa tremure si, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui celMare ca îl rog sa ma primeasca si pe mine la masa...""Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mâncare de labucatarie?""Da, poti sa iei cât vrei", raspunse tremurând egumenul.Si seara din nou coborî peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cumâncarea luata de la bucatarie, se îndrepta vesel spre biserica.

"Hai sa manânci!", îi striga el, mai vesel ca oricând. Si, din nou, Fratele cel Marecoborî de pe cruce, îl mângâie si biserica seumplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi câteglume si câta veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, pustiul si-aadus aminte de rugamintea egumenului."Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-lprimesti la masa".Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se întrista. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu, Fratele celMare. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui... Nu poate sa vina"."Nu poate sa vina?", ramase uimit copilul."Nu!", fu raspunsul scurt al Fratelui.Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au început sa râda si sa glumeasca. Într-un târziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus sprechilia egumenului, unde acesta îl astepta tremurând."Ce-a zis Fratele?", întreba acesta, gâtuit de emotie."A zis ca nu te poate primi!", raspunse copilul."De ce?", întreba înspaimântat egumenul."Mi-a spus ca ai mai multe pacate decât toate firimiturile de pâine cazute pemasa".Si atunci el, egumenul, se prabusi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-isa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte"Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta îl privi surprins si-i spuse: "Bine, am sa-l rog din nou si mâine!"Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri si gemete de pocainta. Copilul însadormi linistit. Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau calucreaza. Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea."Pot sa iau mâncare?", întreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie."Poti", îi spuse monahul, si-i umplu cu mâna tremurânda vasul. Apoi, cu pasimici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mâncare, copilul intra din nou în biserica."Hai sa mâncam!", spuse el Fratelui cel Mare."Hai!", raspunse acesta, îndreptându-se spre el.Si câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îsi adusebrusc aminte:"Te roaga egumenul sa-l ierti... si sa-l primesti si pe el la masa!..."Tristetea se aseza între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile depâine de pe masa: erau parca mai multe. "Am înteles..., spuse copilul, nu sepoate...""Da, nu se poate", raspunse Fratele cel Mare. Si atunci, pacatul cel bun coborî din nou în inima copilului si acesta îndrazni. "Dar Tu nu te gândesti ca acummanânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara. Si sufletulPrietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta îi vazu din nou inima luibuna."Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile amsa-l primesc la masa..."Ce bucurie pe egumenul manastirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Sicele opt zile trecura.

Pentru el, pentru batrân, în post si rugaciune si, mai ales, în multa pocainta. Aopta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau."De ce?", întreba nedumerit copilul."Batrânul a plecat la Domnul", i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru înmormântare. Si atunci copilul vazu!Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi în ochi,egumenul, chiar el. Mâncasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura,Mântuitorul îl iertase."Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!", repeta el,pentru fiecare monah în parte."Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?" "E plin de iertare", murmura copilul.(...)- Fragment din textul "Basmul din Carpati", publicat în cartea lui Dan Puric,"despre Omul Frumos

miercuri, 13 martie 2013

De ce îngăduie Dumnezeu diavolului să ne războiască?




Sfântul Maxim Mărturisitorul enumără cinci pricini pentru care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să-i războiască pe oameni:

Prima pricină este pentru a învăța să deosebim virtutea de răutate în timpul acestui război.

A doua pricină este pentru a ne „constrânge” într-un fel să ne lipim de virtute cu toată inima și în chip de neclintit.

A treia pricină este pentru a nu ne mândri atunci când sporim în virtute, ci a conștientiza din trăirea acestei nevoințe duhovnicești că orice sporire este darul lui Dumnezeu.

A patra pricină este pentru a ne smeri și a conștientiza, a urî, a mărturisi și a părăsi păcatele noastre, care se fac pricina ispitelor.

A cincea pricină este pentru a nu uita propria noastră neputință și puterea lui Dumnezeu atunci când, sporind în nevoința duhovnicească, ne învrednicim și ajungem la o oarecare virtute.

În cele cinci pricini de mai sus se întrezărește dragostea lui Dumnezeu față de om. Să nu uităm că mâhnirile și ispitele sunt daruri ale iubirii de oameni al lui Dumnezeu, pentru că în aceste încercări putem – dacă voim – să-L întâlnim pe Hristos Cel ce a pătimit și S-a răstignit pentru noi, iar El ne va învia în viața veșnică.

În sfârșit, diavolul prin toate uneltirile și meșteșugirile lui îndreptate împotriva noastră, el însuși se nimicește, iar dumnezeiasca iubire de oameni biruiește. Așa cum capcana Crucii, pe care a pus-o diavolul lui Hristos, a constituit în cele din urmă nimicirea diavolului însuși și biruința lui Iisus (pentru aceasta Crucea este de atunci cea mai înfricoșătoare armă împotriva diavolului), tot astfel și orice capcană pe care ne-o pune diavolul nouă, poate constitui înfrângerea satanei și pricină a mântuirii noastre. Numai cu o singură condiție obligatorie: să înfruntăm fiecare ispită prin tăierea voii noastre proprii (adică a egoismului nostru) și cu ascultare „fără condiții” de voia lui Dumnezeu.

Sursa: Diahronikes Litrotikes Alithies

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

duminică, 10 martie 2013

ŞI TOTUŞI... SÂNGELE APĂ NU SE FACE...


CATEDRALA DIN TIMISOARA

"Nu avea el nicio vină că s-a născut cu o inteligenţă peste medie. Unii profesori ar spune, în ziua de astăzi, că ar fi fost un copil supradotat. Dar între anii ‘60-‘70 nu ştiu dacă se folosea acest termen. Cert este că unii profesori s-au sesizat. În special cel de matematică.

– Trebuie făcut ceva cu acest copil. Ar fi mare păcat să se piardă o astfel de capacitate.

– Ce putem face noi? Salariul nostru e vai de capul lui. Să facem o colectă pentru el? Lumea e săracă. Apoi când va auzi din ce familie provine... nu, nu asta ar fi soluţia cea mai bună!

Cam astfel de discuţii mai aveau loc prin cancelarie mai ales când vreun profesor rămânea uimit de răspunsurile copilului Macovei.

Mai toţi ştiau că se trage dintr-o familie extrem de săracă, cu vreo şapte copii. Bruma de bani, pe care o mai scoteau pe ici pe colo, părinţii o aruncau pe băutură, rachiu de drojdie, că era mai ieftin, mai mult şi se îmbătau repede. Banii, în general, veneau din alocaţia copiilor, statul român, pe atunci, oferind o sumă destul de bună pentru sporirea natalităţii. Ba chiar şi titlul de mamă eroină, pentru acelea care năşteau mai mulţi copii!

Casa era într-o rână, gata să se prăbuşească în orice moment peste copiii care dormeau toţi într-un pat, de-a transversalul. Acoperişul, de mai mare mila, cred că şi vântului îi era milă, altfel putea de mult să-l zboare cât colo. Jumătate era cu şindrilă, restul acoperit cu paie şi stuf. Numai bună de muzeu!

Directorul şcolii era profesor de muzică. Îi plăcea să cânte la vioară, deci era un om sensibil şi cu urechea dezvoltată, adică avea timpanul subţire, fîn. A auzit discuţiile profesorilor şi a vrut să se implice. A vorbit cu cine trebuia, adicătelea cu... popa. Era cel mai înstărit din sat. Nevastă-să, coana preuteasă, era şi ea cadru didactic, învăţătoare. Nu aveau copii. Multă lume venea la preot şi-i mai cerea bani cu împrumut sau câte un ajutor când era la ananghie. Acum trebuia să facă mai mult, să-l susţină pe elevul Macovei să meargă la un liceu, mai târziu poate şi la o facultate. Dumnezeu a avut grijă, le-a orânduit aşa cum s-a priceput mai bine. A absolvit băiatul liceul, cu medie mare, şi a plecat la facultate în Bucureşti. Voia să devină profesor de matematică. După facultate a obţinut şi titlul de doctor în matematici. Era un tânăr modest, frumuşel, dar sclipitor, sclipitor tare! A cunoscut o fată cumsecade, cu educaţie aleasă, frumoasă şi desebit de sensibilă, aşa cum sunt unele profesoare de limba romană. Tânărul profesor-doctor în matematică a devenit coleg cu tatăl fetei, numai că acesta era decanul facultăţii. Macovei i-a cerut mâna fiicei. S-au căsătorit. Bineînţeles că la nuntă n-au putut să vină şi părinţii băiatului. Făceau parte din altă lume, aproape de lumea celor care nu cuvântă. Nici din fraţi nu a avut pe cine să invite, mulţi erau prin puşcării sau tolăniţi la umbră, pe prispa casei, mahmuri de băutură. Atât socru cât şi fata au înţeles foarte bine situaţia, până la urmă important era ginerele şi, desigur, mirele.

După câţiva ani, George Aaron – graficianul – s-a întâlnit cu profesorul Macovei la Londra. Era acum doctor în biologie. Lucra într-unul din marile laboratoare de biologie ale lumii. Au trecut ani şi ani din viaţa noastră. Familia Macovei, împreună cu tatăl-socru, se afla într-un concediu în Moldova, vizitând mănăstirile şi celelalte obiective turistice ale zonei. Localitatea natală a lui Macovei - Podoleni - era la doi paşi de drumul naţional care ducea spre pitorescul oraş Piatra Neamţ.

– Ce-ar fi, ginerică, să trecem pe la părinţii tăi? Să-mi cunosc şi eu cuscrii... se adresă tatăl fetei, aşa, într-o doară.

– Ştiu şi eu, tată socru, ce ar fi? Cred că ar fi o minune să avem cu cine vorbi... hai să vedem!

O maşină de lux opreşte în faţa unei case care aproape că nici gard nu mai are. Doar câteva bârne legate, pe ici-colo, cu sârmă. Din maşină coboară doi bărbaţi, amândoi cu barbă, unul o avea albă, celălat încă neagră. O doamnă frumoasă coboară ca o prinţesă. Nu putea să facă parte din acest peisaj, în niciun caz. Bărbaţii au intrat, printre ulucii de lemn, în curtea pustie. Ajunseră în faţa casei. Doi bătrânei, un moşuleţ şi o babă, stăteau întinşi pe prispă, ameţiţi de băutură. Duhneau a tutun şi a rachiu ieftin.

– Sărut mâna mamă! Sărut mâna tată!

Bătrâneii abia au putut să deschidă ochii.

– Ai greşit poarta, domnule dragă! Oricum, rachiul l-am gătat, nu am cu ce să vă servesc, răspunse bătrânul cu vocea hodorogită de mahorcă, ridicând pălăria găurită de molii de pe ochii înceţosaţi.

– Sunt eu, băiatul tău, am plecat de acasă acum 20 de ani. M-am însurat, uite soţia, tata-socru ...

– Să fiţi sănătosi! Zici că eşti băiatul meu?

– Da, m-ai uitat?

– Am uitat. Aveam mulţi băieţi, acum nu mai ştiu câţi am. Dar, dacă zici că eşti feciorul meu... dai şi tu, lu' tat-tu, un rachiu?

– Dau tată, uite aici banii, fă ce vrei cu ei... oricum, tot rachiu o să cumperi.

Au plecat. Toţi cu inima strânsă. Părinţii biologici parcă s-au trezit de-a binelea. Le făceau cu mâna, abia ţinându-se pe picioare.

În maşină domnea o linişte asurzitoare. Macovei se uita în urmă, prin luneta maşinii. Câteva lacrimi s-au împiedicat în barba care se forţa să nu tremure. Soţia l-a prins de mâna dreaptă aflată pe schimbătorul de viteză. Bărbatul s-a uitat în ochii ei; un zâmbet dulce, înecat în lacrimi, îi împdobea chipul...

– Şi totuşi... sângele apă nu se face... rosti, după un adânc oftat, pasagerul aflat pe bancheta din spatele maşinii."

Autorul articolului: George Safir
preluare de pe Confluente Romanesti

joi, 7 martie 2013

Când ne sunt ascultate foarte repede rugăciunile


Răspunsuri duhovniceşti


Pr. Răzvan-Andrei Acostioaei
Părinte, cum e cel mai bine să ne rugăm: cu voce tare, în şoaptă sau în gând?
Potrivit „Învăţăturii de credinţă ortodoxă“, ne putem ruga în gând, cu glas tare sau chiar în amândouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni. Rugăciunea cu glas tare are însemnătatea ei: exteriorizează simţămintele lăuntrice ale omului şi face legătură cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Totodată, răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel care o rosteşte, cât şi în cel care o ascultă. Rostirea rugăciunii cu voce tare creşte de multe ori capacitatea de concentrare a celui ce o rosteşte şi, astfel, într-o formulare pregnantă, putem spune că numai în rugăciunea trăită fără risipire creştinul este în mod efectiv el însuşi. Este bine să ne rugăm în orice mod putem. Puterea şi acţiunea cuvântului rugăciunii nu depind în mod esenţial de modul în care este rostită, ci de faptul că omul „se aşază“ cu sufletul şi cu trupul înaintea lui Dumnezeu „liber de mânie şi de gând“. (I Timotei 2, 8).

Când împlineşte Dumnezeu rugăciunile noastre?

Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însoţită de post, de milostenie şi viaţă fără prihană. Milostenia şi postul sunt aripi care înalţă rugăciunea. Aceste trei fapte bune - rugăciunea, postul şi milostenia - se întrepătrund şi se ajută între ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugăciunile noastre sunt foarte repede ascultate când chemăm în ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi când aceste rugăciuni sunt făcute de mai mulţi credincioşi împreună. Părintele ceresc ascultă şi împlineşte rugăciunile noastre când stăm dinaintea Sa cu gândul neîmprăştiat, cu evlavie şi smerenie, cu încredere fiască, când alungăm din minte orice gând omenesc, orice grijă pământească şi orice pornire pătimaşă, venind în tainică comuniune cu El. Însă chiar dacă Dumnezeu nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în suflet, făcându-l mai bogat, mai matur. Sub razele sfinte ale rugăciunii, sufletele noastre cresc, se înalţă şi pârguiesc în noi roade tainice.



DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Felurile lacrimilor


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE....

Trebuie stiut ca lacrimile sunt un bun medicament pentru toate bolile sufletului nostru. Ele sunt de trei feluri : a) lacrimile firesti ; b) lacrimile tristetii sfinte ; c) lacrimile bucuriei lumesti sau duhovnicesti.

Faptul ca sunt mai multe feluri de lacrimi este explicat de catre Parintele Arhimandrit Cleopa Ilie prin faptul ca fiind acest dar foarte mare, diavolul intervine ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, ca aceasta din urma sa nu mai fie primita de Dumnezeu.

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sf. Grigorie de Nazianz - incat izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul.
Lacrimile firesti. Omul plange cu lacrimi firesti atunci cand o ruda sau vreun prieten trece catre Domnul, sau cand patesc orice fel de nenorocire. Pentru ca sunt rodul unei tristeti irationale, ele sunt cu totul nefolositoare si nu aduc roade.

Lacrimile tristetii sfinte. Cu lacrimile tristetii sfinte plang oamenii pacatosi atunci cand se pocaiesc. Aceste lacrimi sunt foarte folositoare, pentru ca spala omul de orice necuratie care ii murdarea trupul si sufletul, aducandu-i iertarea pacatelor si atragand spre el mila lui Dumnezeu, caci il fac vrednic de curatia raiului.

Lacrimile bucuriei lumesti. Cu lacrimile bucuriei lumesti plang cei fara minte, care dobandesc dintr-o data si fara sa fi nadajduit vreun lucru de pret, dar vremelnic.

continuare..
DIN SUFLET PENTRU SUFLET: Felurile lacrimilor:

duminică, 3 martie 2013

Puterea canonului




O femeie cu frică de Dumnezeu şi credinţă în mila şi iertarea Lui, a fost la preotul duhovnic din satul ei pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. Din cauza unor greşeli din tinereţea ei, preotul, după Sfânta Taină a Spovedaniei, i-a dat doar Aghiasmă Mare, amânând pentru un timp împărtăşania. Femeia s-a tulburat în sufletul şi-n inima ei, dar s-a rugat în continuare cu credinţă lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Peste câteva zile, a murit. Ajungând sufletul ei în faţa porţii raiului, un înger a întrebat-o:

- Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit? Aici nu poţi intra fără Sfânta Spovedanie şi fără Sfânta Împărtăşanie.

Atunci femeia credincioasă a zis:

- Da, m-am spovedit în frica lui Dumnezeu, dar am fost oprită de la Sfânta Împărtăşanie şi mă găsesc sub canonul preotului duhovnic.

- Bine, atunci intră în rai, deoarece tot cel ce moare sub canonul lui Dumnezeu dat prin preot, moare în ascultare faţă de El şi este mântuit.


Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA