Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"
.jpg)
Puține întrebări apasă sufletul celor rămași în urma unei persoane dragi mai mult decât aceasta: ce se întâmplă cu omul care pleacă din această lume fără să se fi spovedit, fără să fi primit Sfânta Împărtășanie și, uneori, fără să aibă o lumânare aprinsă în clipa morții? În jurul acestor situații s-au adunat, de-a lungul timpului, multe temeri, tradiții populare și chiar concepții superstițioase care nu au nimic de-a face cu învățătura Bisericii. Pentru credința ortodoxă, însă, moartea nu poate fi privită prin prisma unor obiecte sau gesturi exterioare, ci prin realitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu, prin responsabilitatea vieții duhovnicești, prin Sfintele Taine și prin nădejdea în mila Celui Care „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
Mai întâi trebuie făcută o distincție esențială. A muri fără lumânare nu este același lucru cu a muri nespovedit și neîmpărtășit. Lumânarea nu este Taină a Bisericii, nu este un talisman și nu constituie o condiție materială a mântuirii. Ea este un semn văzut al credinței, al rugăciunii și al luminii lui Hristos. De aceea, absența ei în clipa morții, mai ales atunci când moartea survine pe neașteptate, nu poate fi transformată într-o sentință asupra sufletului celui adormit.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria explică foarte limpede această realitate: „Lumânarea este un simbol”, iar adevărata „lumină” a omului este reprezentată de viața sa și de faptele sale bune. Cu alte cuvinte, nu trebuie să transformăm un simbol sfânt într-un obiect magic. Lumânarea mărturisește despre Hristos, dar nu Îl înlocuiește pe Hristos. Ea este aprinsă în biserică, la rugăciune și lângă cel aflat în pragul morții tocmai pentru a mărturisi credința în „Lumina lumii”, Care este Mântuitorul nostru: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).
De aceea, dacă un om moare fără lumânare, nu trebuie să deznădăjduim și nici să credem că sufletul său a rămas, din această cauză, lipsit de lumina lui Dumnezeu. Poate că moartea a venit fulgerător, poate că omul s-a aflat singur, poate că a murit într-un spital sau într-un loc în care nimeni nu a avut timpul ori posibilitatea de a împlini această rânduială. Dumnezeu nu judecă omul după împrejurarea accidentală în care s-a stins lumânarea sau după faptul că ea nu a fost aprinsă, ci cunoaște întreaga sa viață și taina inimii sale.
Cu totul altfel trebuie să privim însă Spovedania și Sfânta Împărtășanie. Acestea nu sunt simple obiceiuri care țin de tradiția creștină, ci Sfinte Taine prin care omul intră și rămâne în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, Biserica îi îndeamnă pe creștini să nu amâne pocăința până în ultimele clipe ale vieții și, atunci când starea celui bolnav o permite, să cheme preotul pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Grija pentru sufletul celui aflat în apropierea morții nu trebuie să fie una superficială, redusă la aprinderea unei lumânări, ci trebuie să urmărească ceea ce este cu adevărat esențial: împăcarea omului cu Dumnezeu, cu semenii și cu propria sa conștiință.
Sfântul Cuvios Cleopa atrage atenția cu o severitate duhovnicească asupra primejdiei de a fi surprins de moarte fără pocăință, mai ales atunci când omul a trăit în păcate grave și a refuzat cu bună știință îndreptarea. Acest avertisment nu trebuie însă folosit pentru a condamna după moarte un anumit om, deoarece noi nu cunoaștem în întregime starea sufletului său și nici ceea ce s-a petrecut în taina conștiinței sale în ultimele clipe.
Una este situația celui care a murit pe neașteptate, fără să fi avut posibilitatea de a chema preotul, și alta este situația celui care, de-a lungul întregii sale vieți, a refuzat în mod conștient pocăința și comuniunea cu Dumnezeu. Biserica nu tratează nepăsarea față de viața duhovnicească drept un lucru neînsemnat. Mântuitorul ne spune: „Privegheați, dar, că nu știți ziua, nici ceasul în care vine Fiul Omului” (Matei 25, 13). Creștinul este chemat să trăiască permanent într-o stare de pocăință, nu să lase împăcarea cu Dumnezeu pentru ultima clipă.
Spovedania este, așadar, o necesitate duhovnicească a vieții creștine. Prin ea, omul își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, în fața preotului, cu sinceritate și pocăință, iar Biserica îi oferă, prin slujirea preotului, lucrarea dezlegării. Mântuitorul Însuși le-a spus Apostolilor: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 23). De aceea, nu este corect să spunem că Spovedania este doar un gest simbolic pe care îl putem înlocui cu o lumânare, cu o rugăciune sau cu o faptă bună. Sfintele Taine trebuie respectate în adevărul lor.
La fel, Sfânta Împărtășanie nu este un simplu act exterior, ci împărtășirea reală cu Trupul și Sângele lui Hristos, spre viață și mântuire, atunci când omul se apropie cu pregătirea și rânduiala cuvenite. De aceea, pentru un creștin bolnav și aflat în apropierea sfârșitului, chemarea preotului pentru Spovedanie și Împărtășanie reprezintă o adevărată grijă pentru suflet, incomparabil mai importantă decât preocuparea obsesivă pentru lumânarea care trebuie ținută în mână.
Și totuși, ce putem spune despre omul care a murit fără Spovedanie și fără Împărtășanie? Aici trebuie să păstrăm cu mare atenție echilibrul dintre adevărul dogmatic și nădejdea creștină. Nu putem spune că orice om care moare nespovedit este automat osândit. Ar fi o judecată pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o nouă. Nu cunoaștem taina sufletului, nu cunoaștem dacă omul a avut o clipă de pocăință lăuntrică, nu cunoaștem cât a înțeles din propria sa stare și nici împrejurările exacte ale morții sale.
În același timp, nici nu putem banaliza această situație. Moartea fără pocăință este o realitate duhovnicească gravă, iar Biserica ne avertizează tocmai pentru ca noi, cei vii, să nu ne lăsăm pradă amânării. Nu știm când vom fi chemați înaintea lui Dumnezeu și nu trebuie să presupunem că vom avea în mod obligatoriu o ultimă clipă în care să putem chema preotul și să ne mărturisim păcatele.
Exemplul tâlharului de pe cruce trebuie înțeles în acest sens. El nu este o justificare pentru amânarea pocăinței, ci una dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale puterii pocăinței adevărate. Tâlharul Îl recunoaște pe Hristos, își asumă starea sa și Îi cere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” (Luca 23, 42). Iar Mântuitorul îi răspunde: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). El nu a avut timpul necesar pentru o viață întreagă de pocăință, dar a avut, în clipa hotărâtoare, o inimă care s-a întors către Hristos.
Acest episod nu anulează rânduiala Bisericii și nici nu justifică nepăsarea față de Spovedanie și Împărtășanie. Dimpotrivă, ne descoperă că Dumnezeu vede mai adânc decât vede omul și că judecata Lui nu poate fi redusă la ceea ce observăm noi din exterior.
Pentru cel care a murit nespovedit, Biserica nu îi îndeamnă pe cei rămași la deznădejde, ci la rugăciune. Arhimandritul Mihail Daniliuc subliniază că nu putem pătrunde tainele judecății dumnezeiești și îi îndeamnă pe cei rămași să se roage cu credință pentru cei adormiți. Pomenirea la Sfânta Liturghie, parastasele, rugăciunea personală și milostenia făcută în numele celui adormit sunt expresii ale iubirii creștine și ale încrederii în mila lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, nu este nevoie ca pe pomelnice să apară explicații precum „nespovedit”, „neîmpărtășit” sau „fără lumânare”. Astfel de mențiuni nu transformă rugăciunea Bisericii și nu adaugă ceva lucrării ei liturgice. Important este ca cel adormit să fie pomenit ca „rob al lui Dumnezeu”, iar cei vii să se roage cu smerenie pentru sufletul lui.
Aici se află și răspunsul la întrebarea dureroasă a familiei: „Mai putem face ceva?” Da, putem face ceea ce Biserica ne-a învățat dintotdeauna: să ne rugăm, să pomenim, să facem milostenie și să-l încredințăm pe cel adormit milei lui Dumnezeu. Nu noi stabilim destinul veșnic al sufletului și nu avem dreptul să spunem despre un anumit om că este în rai sau în iad. Putem însă să ne rugăm pentru el și să lăsăm judecata în mâinile lui Dumnezeu.
Moartea unui om nespovedit trebuie să fie, în același timp, și o lecție pentru cei vii. Ea ne amintește cât de ușor amânăm ceea ce este esențial. Spunem că ne vom spovedi „mai târziu”, că vom merge la biserică „duminica viitoare”, că ne vom împăca „cândva” cu omul pe care l-am rănit, că vom începe viața duhovnicească „după ce se mai liniștesc lucrurile”. Dar viața nu ne promite ziua de mâine.
De aceea, cea mai bună pregătire pentru moarte nu începe în ziua în care trupul este deja slăbit, ci în fiecare zi în care omul își amintește că viața sa este un dar și că, la sfârșitul ei, va sta înaintea lui Dumnezeu. Creștinul trebuie să învețe să trăiască în pocăință, în rugăciune, în iubire, în iertare și în comuniune cu Biserica.
Lumânarea rămâne un simbol frumos și profund al credinței, dar nu trebuie transformată într-o superstiție. Spovedania și Sfânta Împărtășanie rămân esențiale pentru viața creștină, dar moartea neașteptată a unui om fără aceste Taine nu ne dă nouă dreptul să-i pronunțăm sentința. Iar rugăciunea pentru cei adormiți rămâne una dintre cele mai curate forme ale iubirii, pentru că iubirea creștină nu încetează la marginea mormântului.
În cele din urmă, întrebarea „Ce se întâmplă cu cel care moare nespovedit și fără lumânare?” trebuie să ne conducă spre o întrebare mult mai importantă: cum trăiesc eu acum, cât încă mai am timp să mă pocăiesc? Pentru cel plecat, să ne rugăm cu smerenie și nădejde; pentru noi, să nu mai amânăm întâlnirea cu Dumnezeu. Lumânarea poate lipsi din mâna celui care moare, dar viața lui trebuie să fi căutat Lumina. Iar Lumina adevărată nu este o flacără trecătoare, ci Hristos, Care spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).
În fața morții, Biserica nu ne învață nici superstiția, nici deznădejdea, ci pocăința pentru cei vii, rugăciunea pentru cei adormiți și încredințarea tuturor în mâinile dreptății și milei lui Dumnezeu.
.Dr. Stelian Titus Gombos
.jpg)
.jpg)
