luni, 22 octombrie 2012

DATORIA




Tovarăşul de drum

Când a plecat de-acasă, singur în lume, tânărul a zis mamei sale:
- "Ce tovarăş de drum să-mi iau în viaţă, mamă, ca sa ajung la izbândă??
Şi mama luând în palme capul copilului pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a şoptit, plângând, un nume la ureche.
Şi tânărul a răspuns:
- "Bine, mamă, aşa voi face? ? şi a plecat.
Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i şopti:
- "Vrei să mergi cu mine?"
- "Cum te cheamă?"
- "Eu sunt Slava." Şi tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama."
Şi întâlni altă arătare atrăgătoare. ?Eu sunt plăcerea?. Şi tânărul i-a răspuns la fel:
- "Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a şoptit mama". Şi a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria? - şi le-a răspuns şi lor tot aşa.
Şi târziu, a mai întâlnit pe un călător care i-a spus:
- "Vrei să-ţi fiu tovarăş de drum?"
- "Cum te cheamă?"
- "Datoria... " - şi tânărul i-a zis:
- "Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a şoptit mama Ia plecare".

Cum l-a biruit Hristos pe diavol?




Prin acelea prin care diavolul ne-a biruit, prin acelea l-a biruit Hristos pe diavol. A luat aceleasi arme si cu ele le-a doborat. Iata cum! Semnele infrangerii noastre au fost : fecioara, lemnul si moartea. Fecioara a fost Eva - nu cunoscuse inca pe barbat cand a fost inselata -, lemn a fost pomul si moartea a fost pedeapsa data lui Adam. Iata ca aceleasi au fost si pricinile biruintei. In locul Evei, Maria ; in locul pomului, lemnul crucii, in locul mortii lui Adam, moartea Stapanului. Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam ; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemnul acela, cel dintai, a trimis in iad, iar lemnul acesta, al Crucii, a chemat din iad pe cei plecati acolo. Lemnul acela, cel dintai, l-a ascuns pe Adam cel gol, ca pe un rob, lemnul acesta, al Crucii, L-a aratat tuturor gol pe Biruitorul, pironit in varful Crucii. Si iarasi, moarte intr-o parte si moarte in alta: una a osandit pe cei dupa Adam, iar cealalta a inviat cu adevarat pe cei ce murisera inainte de moartea lui Hristos. "Cine va grai puterile Domnului si cine va face auzite toate laudelele Lui?" (Ps 105, 2). Din muritori am ajuns nemuritori. Am fost doborati si am inviat, am fost biruiti si am ajuns biruitori. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

http://www.crestinortodox.ro/pilde/cum-a-biruit-hristos-diavol-137627.html

miercuri, 17 octombrie 2012

Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu


    Milostenia nu poate fi numita milostenie, atata timp cat nu este savarsita intocmai cu porunca lui Dumnezeu. Valoarea milosteniei este atat de mare incat de ea poate depinde insasi mantuirea. Cand este savarsita in mod gresit, insa, milostenia nu Il bucura pe Dumnezeu, ci pe diavolul, care pune la temelia acesteia egoismul, slava de sine si mandria.

Potrivit cuvintelor Mantuirorului Iisus Hristos, faptele milei crestine sunt urmatoarele: a satura pe cel flamand; a adapa pe cel insetat; a primi pe cel strain; a imbraca pe cel gol; a cerceta pe cel bolnav; a cerceta pe cel aflat in necazuri si in nevoi (Matei 25, 31-46), precum si oricare alta fapta intemeiata pe compatimire si mila crestina.

Fariseii de odinioara si mass-media

Modalitatea brutala de lucru adoptata de mass-media poate goli de valoare pana si cele mai nobile subiecte, precum campaniile de milostenie si alte fapte asemanatoare. Printre stiri mondene si sportive, o actiune caritabila nu isi gaseste usor locul, ea fiind asezata undeva la coada listei sau intr-un moment de pauza, intre doua subiecte mai atractive.

Consider ca aceasta atitudine publica fata de actele caritative, care denota un soi de indiferenta si o lipsa de interes general, este una mai degraba folositoare celor care le savarsesc, decat suparatoare. Spun acest lucru pentru ca milostenia si generozitatea nu au fost iubite niciodata de popor, cand au fost asociate cu publicitatea si faima.

In toate locurile si in toate timpurile, lumea a dispretuit milostenia facuta cu surle si trambite. Fariseii din vremea Mantuitorul Iisus Hristos, ca si cei din zilele noastre, savarseau multe milostenii, insa intr-un mod josnic, cautand mai ales spre faima proprie decat spre durerile celor nevoiasi.

Pe langa aprecierile venite din partea celor care dobandeau ceva, cu siguranta fariserii erau si dispretuiti de acestia. In fapta lor milostiva, fariseii se foloseau de cei nevoiasi ca de niste trepte, pe care ei puteau creste mai bine in fata celorlalti. Cei nevoiasi sufereau atat pentru accentuarea situatiei lor precare, cat si pentru pretentia fariseilor de a li se multumi in mod public.

Acesti farisei au lasat "ucenici" de-a lungul timpului, care au ajuns pana in zilele noastre. Astfel, din motive de necinste, multi "binefacatori" fac din milostenie o parte a politicii de marketing (publicitate, incredere si vanzare). Pentru aceasta, aproape orice act caritabil adus la cunostinta publicului larg, cu ajutorul mijloacelor mass-media, este imediat suspectat de alte cauze decat cele sustinute. Pentru aceasta, evitarea oricarei publicitati de catre un asemenea eveniment denota tocmai autenticitatea lui.

Discretia si legatura personala

In privinta actelor de caritate, concluzia societatii este urmatoarea: intrajutorarea aproapelui este o chestiune de grup, iar oamenii pot scapa de suferinte si lipsuri sociale numai unindu-se la un loc. Pentru aceasta, orice suferinta colectiva sau personala poate ajunge in presa, pentru ca mai apoi sa fie asociata cu un numar de telefon si cu un cont bancar, in care se fie depuse donatiile. Acest lucru nu este neaparat rau, insa cauza principala a acestei atitudini nu este credinta in Dumnezeu si dragostea sincera de aproapele, ci umanismul secular, care, bazandu-se pe ratiune si justitie, indeamna la solutionarea problemelor sociale in vederea confortului propriu.

Facand o donatie anonima, binefacatorul nu da dovada de compatimire si smerenie, ci de comoditate, nevrand a-si parasi locul confortabil in care se afla. Doar socul simtit in urma intalnirii cu o realitate nemijlocita il poate schimba interior pe daruitor. Durerea si lacrimile, murdaria si mirosul, saracia si neputinta nu pot fi transmise prin mass-media.

Milostenia publica prezinta un dezavantaj major: nu apropie oamenii intre ei si nu creeaza legatura sufleteasca necesara unui asemenea act. Cel care face milostenie da valoare faptei sale in masura in care uneste compatimirea si generozitatea cu discretia. Doar savarsind faptele milei crestine in mod personal si discret, binefacatorul poate avea un contact real cu cel nevoias. Efortul de autodepasire, care se realizeaza prin coborarea celui ce ajuta in nefericirea celui ajutat, nu se regaseste in actele caritative publice.

Pentru ca o fapta de milostenie sa fie cu adevarat ziditoare de suflet si vrednica de rasplata cea vesnica, ea trebuie sa fie savarsita in cel mai bun mod cu putinta, iar acesta a fost aratat de Mantuitorul Iisus Hristos, cand a zis:

"Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 1-4).

Teodor Danalache

luni, 15 octombrie 2012

CERSETORUL



Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand:
 - Buna ziua, batrane! Batranul ii raspunde:
 - Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea! Invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus:
 - Sa-ti dea Domnul fericire! Batranul a raspuns:
 - Eu niciodata nu am fost nefericit! S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait:
- Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare.. Batranul i-a raspuns iar:
 - Eu niciodata nu am fost nenorocit. Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus:
 - Iti doresc ceea ce singur iti doresti. Batranul a rostit:
- Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut.
- Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri!
- Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu.
 Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu - bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit. Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis:
 - Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?
 - Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El. S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat:
 - De unde ai venit aici?
 - De la Dumnezeu am venit.
 - Unde L-ai gasit pe Dumnezeu?
 - Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata.
 - Cine esti tu?
- Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale.
 - Dar unde este imparatia ta? Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer:
 - Acolo este imparatia mea.
 - Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune?
 - Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa. Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac.

vineri, 12 octombrie 2012

Este foarte bine


Se spune despre un rege african că avea un prieten foarte bun din copilărie. Acest prieten era creştin

şi avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla, bună sau rea, să spună cu seninătate şi fără să se mânie: "Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"
Într-o zi, amândoi se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege.

Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui buricul degetului mare.

Prietenul regelui, nefiind deloc mişcat de întâmplare, a zis ca de obicei: "Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"

Enervat, regele a răspuns: "Nu, nu e bine deloc!" şi a poruncit ca prietenul lui sa fie aruncat in inchisoare...

Peste un an, regele, vânând într-un teritoriu străin, a fost capturat de canibali şi dus în satul lor.

 L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l  "prepare". Pregătindu-se să aprindă focul, unul dintre canibali a observat că  regele nu avea buricul degetului mare.  Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să nu manance
 pe nimeni care nu era întreg. Prin urmare, l-au eliberat pe rege.
La întoarcerea acasă, regele şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare

cuprins de remuşcări, ordonă să fie eliberat  când îşi pierduse degetul şi, prietenul lui...

- Ai avut dreptate, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine ca mi-ai retezat buricul degetului...
Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.

- Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru.
- Nu, a replicat prietenul, este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!
- Ce vrei să spui cu asta: Este foarte bine?!? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi  prietenul la puşcărie un an?
- Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine şi, eu neavând nici un cusur trupesc, mă mâncau sigur canibalii,  , aşa că... este foarte bine! Aşa a fost voia  Lui Dumnezeu!

duminică, 7 octombrie 2012

SPOVEDANIA



,,Odată, într-un pustiu, trăia un ieromonah împreună cu ucenicul său. Faima de duhovnic a aceluia se răspândise peste tot. Mulţi veneau de departe, să-şi mărturisească înaintea lui păcatele. De aceştia s-a apropiat într-o zi şi un mare păcătos.
Acest om era îngreuiat de un mare păcat, care-1 îngrozea şi pe el însuşi. De aceea şovăia mereu să se mărturisească duhovnicului, dar de vreme ce pe timp ce trecea vocea conştiinţei îl apăsa din ce în ce mai mult, se hotărî să-1 cerceteze pe duhovnicul din pustiu. Atunci când a venit vremea să-şi arate căderea i-a fost foarte greu. Şi-a făcut cunoscute toate păcatele, pe rând, dar păcatul cel mare, pentru care venise la duhovnic nu găsea curaj să-1 mărturisească. Deschidea gura, dar nu-i ieşea vorba din gură. Înăuntrul său se luptau două puteri, una o izgonea pe cealaltă, dar aceasta se întorcea mereu, astfel că până la sfârşit s-a supus puterii răului şi a lăsat nemărturisit păcatul cel greu, în vreme ce pe celelalte toate le spusese. Astfel acest om a plecat cu o conştiinţă mai grea decât cea cu care venise la duhovnic.
Duhovnicul se pregătea după spovedanie să se întoarcă la chilia sa când s-a apropiat un ucenic de-al său şi i-a zis:
- Părinte, trebuie să vă spun o vedenie ce-am avut-o de curând.
- S-auzim, copile, a zis bătrânul.
- Citeam din Scriptură, când de departe v-am văzut stând cu un necunoscut sub copacul acela. Părea că vroia să se mărturisească. Eram gata să-mi continui citirea, când, deodată, văd ceva înfricoşător. Ceva foarte mare care ieşea din gura celui care se spovedea, mai mare ca un şarpe. Dar nu asta este ceea ce m-a îngrozit ci un cap uriaş pe căre 1-am văzut ieşind din gura lui şi apoi întorcându-se înăuntru. De trei ori s-a repetat această vedenie, iar la sfârşit a rămas şarpele înăuntrul omului şi nu şi-a mai scos capul.
Cu uimire priveam cum ceilalţi şerpi, ieşiţi din gura lui intrau din nou în om, înnebuniţi de bucurie."

joi, 4 octombrie 2012

SFATURI DUHOVNICESTI,



Ceva frumos si foarte folositor pentru practica vietii duhovnicesti

 extras din predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci
“Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos.

Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala.

Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii.

Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea.

Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre.

Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea.

Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa.

De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6).

Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice:


„Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21).

Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? În acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin”.

miercuri, 3 octombrie 2012

Cei doi ologi


Erau doi ologi care cerşeau la drum. În vremea aceea, s-a pornit un alai bisericesc cu o icoană făcătoare de minuni. Un credincios, văzând pe cei doi ologi, le-a zis: - Ca să vă tămăduiţi de neputinţa voastră, staţi în calea acestui alai sfânt şi icoana făcătoare de minuni are să se milostivească şi de voi. Auzind acestea, unul din ologi a zis celuilalt: - Ce zici? Dacă ne tămăduim, cine ne mai dă bani? N-ar fi mai bine s-o ştergem şi să rămânem tot ologi? Şi plecară de acolo. Aşa se întâmplă cu mulţi din creştinii noştri. Mulţi se feresc din calea vindecării sufletului lor, rămânând în „ologeala" lor de mai inainte.Mulţi fug de biserica.
 şi de cele ale sufletului, stând într-o viaţă de nepăsare şi de păcat.


La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.

- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul ?

- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l.

- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut ?

- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi l-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.

Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.

- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!

Dar oricât s-a st răduit femeia, nu a putut deschide.

- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - l-a rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:

- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc ? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!

“Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.”

( Sfântul Vasile cel Mare

Doamne, indurate si milostive, asculta rugaciunea mea si ia aminte la glasul cererii mele : Fa cu mine semn spre bine, povatuieste-ma pe calea Ta, ca sa umblu intru adevarul Tau ! Veseleste inima mea ca sa se teama de numele Tau cel sfant, ca mare esti si faci minuni. Tu singur esti Dumnezeu si nu este asemenea Tie, intre dumnezei, Doamne : puternic intru mila si bun intru tarie, spre a ajuta si a mangaia si a mantui pe toti cei ce nadajduiesc intru numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

Un staret se duce sa cerceteze pe un pusnic .Acesta il primi cu toata bucuria si a gatit in cinstea lui o mancare din linte.Dar inainte de a minca ei voira sa faca rugaciunile obisnuite si sa citeasca psalmii.Rugandu-se parcursera toata psaltirea si din sf Scriptura;apoi adanciti in cele duhovnicesti si discutii religioase nu observara ca a trecut o zi si o noapte.A doua zi se despartira fara a gusta macar ceva din mancarea pregatita.deoarece avusesera o hrana mai buna decat ori ce alta mancare .Abia mai tarziu observa pusnicul mancarea si exclama ; O,cum am putut uita de mancarea noastra !

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA