Dr. teolog Stelian Titus Gombos
În casa unui creștin se adună, de-a lungul anului, multe lucruri care au trecut prin biserică și care au însoțit rugăciunea: lumânări aproape consumate, bucăți de ceară, flori uscate, busuioc, ramuri de salcie de la Florii, frunze de nuc sau de tei de la Rusalii, precum și cărbune rămas de la tămâiere sau de la candela aprinsă înaintea icoanelor. La un moment dat, însă, toate acestea se învechesc, se usucă, se sfărâmă, iar omul se întreabă cu sinceritate și uneori chiar cu teamă: ce fac cu ele? Pot să le arunc? Este păcat dacă ajung la gunoi? Trebuie să le păstrez toată viața sau există o rânduială prin care ne putem despărți de ele cu respect?
Întrebarea este firească și arată că omul nu privește cu nepăsare lucrurile care au fost puse în legătură cu rugăciunea și cu viața Bisericii. În același timp, tocmai aici este nevoie de dreaptă socoteală, pentru că evlavia adevărată nu trebuie transformată în teamă sau în superstiție. Biserica binecuvântează materia și o așază în slujirea rugăciunii, dar creștinul nu trebuie să creadă că obiectul în sine dobândește o putere magică. Lumânarea rămâne ceară, ramura de salcie rămâne ramură, frunza rămâne frunză, iar cărbunele rămâne cărbune. Ceea ce se schimbă prin binecuvântare este raportarea noastră la aceste lucruri, pentru că ele devin semne care ne îndreaptă mintea și inima către Dumnezeu.
Lumânarea este poate cel mai întâlnit dintre aceste lucruri. O aprindem la Sfânta Liturghie, la rugăciune, pentru cei vii și pentru cei adormiți, la diferite slujbe și în momente importante ale vieții. Ea se consumă tocmai pentru că acesta este rostul ei: să ardă și să lumineze. De aceea, restul unei lumânări nu trebuie privit cu teamă, ca și cum, odată cu stingerea ei, s-ar pierde rugăciunea pe care am făcut-o. Rugăciunea nu rămâne închisă în ceară și nici harul lui Dumnezeu nu depinde de existența unei bucăți de lumânare. Lumina ei este un semn al lui Hristos, Care spune despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar arderea lumânării poate deveni și imaginea jertfei omului care se dăruiește lui Dumnezeu.
Dacă avem resturi de lumânări, mai ales în cantitate mai mare, este foarte bine să le ducem la biserică și să întrebăm dacă pot fi colectate. În multe locuri, ceara rămasă este refolosită pentru confecționarea altor lumânări, astfel încât ceea ce a fost cândva lumină înaintea icoanei sau în biserică poate reveni, printr-un proces firesc, în slujirea liturgică. Dacă este vorba însă despre o bucățică mică de lumânare, foarte consumată sau amestecată cu impurități, nu trebuie să ne cuprindă neliniștea și să inventăm reguli care nu există în rânduiala Bisericii. Important este să nu tratăm cu batjocură ceea ce a fost folosit în rugăciune.
O grijă asemănătoare există și pentru florile și plantele aduse de la biserică. Salcia de la Florii, frunzele de nuc sau de tei de la Rusalii, busuiocul și florile care au fost așezate în biserică ori binecuvântate sunt păstrate de credincioși tocmai pentru că ele ne amintesc de sărbătoare și de rugăciune. Salcia de la Florii ne amintește de Intrarea Domnului în Ierusalim și de mulțimea care L-a întâmpinat pe Hristos cu ramuri, iar verdeața de la Rusalii este legată de bucuria sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh și de simbolismul vieții celei noi în Dumnezeu.
Dar ce facem atunci când salcia s-a uscat complet, florile s-au veștejit, iar frunzele de nuc au devenit fragile și nu mai pot fi păstrate? În vechea rânduială a multor familii creștine, asemenea lucruri erau arse sau îngropate într-un loc curat. Există și îndrumări pastorale ortodoxe care recomandă arderea ramurilor de la Florii după ce s-au uscat, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, îngroparea lor. Această soluție trebuie însă înțeleasă cu discernământ și aplicată în funcție de condițiile reale în care trăiește omul.
Pentru că astăzi foarte mulți creștini locuiesc la bloc, nu putem transforma o recomandare potrivită pentru o gospodărie de la țară într-o obligație imposibil de îndeplinit pentru omul care locuiește la etajul opt. Nu putem arde salcia pe balcon, nu putem face foc în spațiul verde din fața blocului și nici nu este normal să săpăm gropi printre blocuri pentru a îngropa frunzele de nuc sau florile uscate. Ar fi nu numai nepractic, ci uneori chiar periculos și contrar regulilor de siguranță și de conviețuire.
Într-o asemenea situație, soluția este mult mai simplă și mai liniștitoare. Dacă avem posibilitatea, putem duce aceste lucruri la biserică și îl putem întreba pe preot ce rânduială are parohia pentru ele. Dacă nu există această posibilitate, iar plantele sunt complet uscate și nu mai pot fi păstrate sau folosite, ele pot fi strânse cu grijă și îndepărtate fără teamă, fără sentimentul că am săvârșit un păcat prin simplul fapt că au ajuns la gunoiul menajer. Dumnezeu nu cere omului lucruri imposibile și nici nu trebuie să transformăm viața creștină într-o permanentă frică de a nu greși în privința unor lucruri materiale.
Deosebirea dintre evlavie și superstiție este esențială. Creștinul respectă ceea ce a fost binecuvântat pentru că respectă lucrarea Bisericii și pentru că vede în aceste lucruri semne ale credinței sale, nu pentru că ar crede că obiectele respective au o putere magică. Dacă o frunză de nuc binecuvântată se rupe și cade din greșeală, nu înseamnă că asupra casei va veni vreun rău. Dacă o ramură de salcie ajunge, după ce s-a uscat complet, în gunoiul menajer, nu înseamnă că Dumnezeu se mânie pe omul care nu a avut unde să o ardă sau să o îngroape. Harul lui Dumnezeu nu este dependent de asemenea accidente și nici credința ortodoxă nu se întemeiază pe frică.
Același principiu se aplică și florilor uscate. Putem păstra o floare lângă icoană atât timp cât simțim că ne aduce aminte de o sărbătoare, de o rugăciune sau de un moment binecuvântat, dar nu suntem obligați să transformăm casa într-un depozit al tuturor lucrurilor care au fost cândva duse la biserică. Dacă florile s-au deteriorat, au prins mucegai sau nu mai pot fi păstrate în condiții potrivite, le putem îndepărta cu respect. În cazul în care avem posibilitatea să le ducem la biserică, putem face acest lucru, iar dacă nu, nu trebuie să ne lăsăm tulburați de gândul că am făcut ceva rău.
Și cărbunele de la tămâiere trebuie privit în aceeași lumină. Când aprindem tămâia, fumul care se ridică ne amintește de rugăciunea care se înalță către Dumnezeu: „Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140, 2). Cărbunele își împlinește rostul prin ardere, iar atunci când rămâne doar un rest consumat, nu trebuie să-l tratăm ca pe un obiect magic. Dacă poate fi dus la biserică, îl putem duce acolo; dacă nu, poate fi îndepărtat cu respect, fără teamă și fără sentimentul că prin aceasta am profanat ceva.
La fel se întâmplă cu resturile provenite de la candela din casă. Fitilul consumat, bucățile de cărbune sau alte resturi rezultate din ardere nu trebuie păstrate la nesfârșit doar pentru că au stat înaintea icoanei. Ele au avut un rost și și l-au împlinit. Ceea ce contează este că înaintea icoanei a fost aprinsă candela, iar odată cu ea s-a aprins, sperăm, și rugăciunea omului. Candela nu este un talisman, ci un semn al credinței și al privegherii sufletului înaintea lui Dumnezeu.
În acest sens, poate că este nevoie să ne amintim de un adevăr simplu, dar foarte important: Biserica nu ne învață să ne temem de lucrurile sfințite, ci să le cinstim cu discernământ. Nu trebuie să ajungem nici la nepăsare, aruncând cu dispreț tot ceea ce provine din biserică, dar nici la o formă de superstiție în care fiecare obiect devine un lucru de care ne temem să ne atingem sau de care nu mai știm cum să ne despărțim.
Bătrânii noștri păstrau salcia de la Florii lângă icoană, florile uscate în locuri curate și lumânările cu multă grijă, pentru că fiecare dintre aceste lucruri le amintea de Dumnezeu. Într-o casă creștină, obiectele acestea aveau o valoare duhovnicească prin ceea ce evocau, nu printr-o putere ascunsă pe care ar fi dobândit-o. De aceea, putem păstra tradiția respectului fără să cădem în superstiție și putem păstra evlavia fără să pierdem dreapta socoteală.
În fond, nu trebuie să ne întrebăm numai ce facem cu resturile de lumânări, cu salcia uscată, cu frunzele de nuc, cu florile sau cu cărbunele de la tămâie, ci și ce a rămas în sufletul nostru după ce le-am primit. Dacă după o lumânare aprinsă a rămas o rugăciune, dacă după salcia de la Florii a rămas amintirea lui Hristos și a intrării Sale în Ierusalim, dacă după verdeața de la Rusalii a rămas dorul după lucrarea Duhului Sfânt și dacă după tămâiere a rămas în inimă rugăciunea care se ridică spre Dumnezeu, atunci toate aceste lucruri și-au împlinit adevăratul rost.
Lumânarea se consumă, floarea se usucă, salcia se veștejește, frunza cade, iar cărbunele se transformă în cenușă. Toate acestea ne vorbesc, într-un fel tainic, și despre trecerea timpului și despre fragilitatea lumii materiale. Ceea ce trebuie să rămână însă nu este obiectul, ci credința pe care obiectul a însoțit-o, nu ceara, ci rugăciunea, nu ramura uscată, ci amintirea lui Hristos, nu cenușa, ci focul credinței din inimă. Pentru că adevărata grijă a creștinului nu este să adune lucruri sfințite, ci să nu lase să se stingă candela sufletului său.
.jpg)
