Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
nişte copaci? Ce fel de asemănare este
numai nu-l văd: binele. Când văd însă binele,
şi vei avea folos sufletesc pentru că Dumnezeu
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M.,
Bucureşti, 1995;Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Proloagele (Vieţile Sfinţilor şi
cuvinte de învăţătură pe luna Decembrie), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1997;Mitropolit Hierotheos
Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Ilie Miniat, Predici la Postul Mare, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2004; Părintele Hristofor, Mânia şi zavistia, Editura Panaghia, Colecţia „Rugul Aprins“;
Arhimandrit Serafim Man, Livada duhovnicească, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului , Feleaculu
şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990; Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, Călăuziri către veşnicele locaşuri, Editura
Sofia, Bucureşti, 1999; Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005;
Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi, Minunatele fapte şi învăţături, Editura Platitera,
Bucuresti, 2009.
Motto: „Molia şi viermele nu mănâncă aşa de rău copacii şi lâna
după cum febra invidiei mănâncă oasele invidioşilor şi otrăveşte
sănătatea sufletului lor“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Unul din cele şapte păcate de moarte sau capitale este păcatul
invidiei sau al zavistiei, păcat căruia uneori i se mai spune şi pizmă
(după „Dicţionarul enciclopedic român“, a invidia, a zavistui, a pizmui
înseamnă a dori, a râvni, a pofti ceva ce aparţine altuia). Se numeşte
păcat de moarte pentru că săvârşirea lui pricinuieşte moartea sufletească,
starea în care făptuitorul pierde harul cel mântuitor al lui Dumnezeu. I se
spune şi păcat capital pentru că este rădăcina altor păcate pierzătoare de
suflet. Păcatul invidiei sau al pizmei se naşte în sufletul omului egoist,
plin de sine şi de răutate. Invidia produce mare rău sufletului omului şi
este cauza nefericirii. Cel stăpânit de patima invidiei nu ţine cont de
prieteni, rude sau binefăcători. Cel invidios este stăpânit de o mare
tristeţe şi dificultatea bolii acesteia este că, aşa cum spune Sfântul Vasile
cel Mare, „nu poate s-o mărturisească, ci ţine capul plecat şi este
mohorât şi este tulburat şi este distrus de rău“. Zavistia şi ura îl duc
pe om la orbire şi aceasta ştiind, noi trebuie să ne mulţumim cu starea
dăruită nouă de Dumnezeu. Invidia este în principal tristeţea pentru
fericirea aproapelui şi bucuria pentru nefericirea lui. Sfântul Vasile cel
Mare defineşte invidia ca fiind: „tristeţea pentru succesul
aproapelui“.
Ce spun Sfinţii Părinţi despre zavistie (invidie)
● „Zavistia este mâhnirea pentru bunăstarea aproapelui“
(Sfântul Vasile cel Mare).
● „Invidiosul socoteşte nenorocirile altora drept fericirea sa
proprie iar fericirea altora drept nenorocirea sa“ (Sfântul Ioan Gură
de Aur).
● „Zavistia este asemenea moliei care mănâncă haina în care se
naşte. Şi ea mănâncă din inima în care se naşte“ (Sfântul Dimitrie al
Rostovului).
● „Zavistia este o patimă nedreaptă pentru că tulbură liniştea
tuturor celor buni şi dreaptă pentru că usucă pe cei ce o hrănesc“
(Sfântul Grigorie Teologul).
● „Zavistia este fiica mândriei; omoară pe mamă şi fiica ei va
pieri“ (Fericitul Augustin).
● „Cine a dobândit zavistia acela a dobândit, odată cu ea, pe
diavol“ (Sfântul Isaac Sirul).
● „Zavistnicul este propriul său călău“ (Sfântul Grigorie de
Nazianz).
● „Zavistia este rădăcina uciderii“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
● „Aşa cum tăciunele este boală proprie grâului, tot aşa şi
invidia este boala prieteniei“ (Sfântul Vasile cel Mare).
● „Invidiosul îşi face rău lui însuşi înainte de a-l vătăma pe cel
pe care îl invidiază“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
● „Când vezi averea, slava sau stăpânirea lumească, gândeşte-te
la ceea ce este putregăios într-însele şi vei scăpa de momeală“
(Sfântul Nil Sinaitul).
● „Invidiosul nu este bun pentru ceruri pentru că acolo sunt ca
şi aici deosebiri. El nu s-ar putea bucura acolo, ci mai mult ar otrăvi
şi fericirea altora“ (Prot. I. Tolmacev).
● „Animalele sălbatice ne atacă numai când sunt silite de foame
sau provocate de noi. Invidiosul chiar şi pe binefăcătorul lui îl
priveşte ca vrăjmaş“ (Sfântului Ioan Gură de Aur).
Felurile invidiei
Filosoful Aristotel afirmă în a doua carte a Retoricii, că două feluri
de oameni sunt robiţi de patima invidiei. Prima categorie sunt cei
iubitori de slavă, care, poftind să câştige faimă şi nume mare, nu suferă
să-i întreacă alţii, ci se amărăsc că mărirea şi lauda acelora o micşorează
pe a lor. A doua categorie sunt cei mici la suflet, care văd toate lucrurile
străine mai mari şi socotesc că ceilalţi îi covârşesc. Pentru aceasta le pare
rău de binele străinilor. Invidia este de mai multe feluri.
► Se invidiază bunurile lumeşti, precum: bogăţia, onorurile,
funcţiile, favorizarea conducătorilor, frumuseţea, puterea şi altele
asemenea.
► Se invidiază bunurile raţiunii, precum: priceperea, talentul
în artă, ştiinţa şi cele asemenea.
► Se invidiază bunul renume al aproapelui câştigat prin bunele
sale însuşiri.
► Se invidiază virtuţile şi darurile dumnezeieşti, căzând astfel
în păcat împotriva Duhului Sfânt.
Cum se manifestă invidia
Se spune că „invidiosul are ochi mulţi“. El examinează viaţa
semenilor lui şi urmăreşte compararea vieţii lui cu viaţa lor. Când se
încredinţează că fratele îi este superior, atunci lasă să se manifeste
groaznica patimă a invidiei. Prima manifestare a acestei patimi este
mohorârea, supărarea şi mâhnirea: „Niciodată tristeţile, niciodată
mâhnirile nu părăsesc pe cel invidios“. Calităţile trupeşti şi sufleteşti
ale celorlalţi sunt pentru el cauză de tristeţe şi de mâhnire. Când cel
invidiat este lăudat, atunci cel care invidiază este gata să exprime
contrariul. Este pregătit să spună: „da, dar...“ încercând să-l umilească
pe celălalt. Sfântul Vasile cel Mare spune că invidioşii devin evidenţi
din expresia feţei lor: „Privirea acestora este seacă şi întunecată,
sprânceana ofilită, sufletul tulburat de patimă, nemaiavând criteriul
adevărului asupra lucrurilor“. Invidioşii nu găsesc ceva bun la ceilalţi
care să poată fi lăudat. Seamănă cu păsările răpitoare care, în timp ce
zboară deasupra unor păşuni frumoase, observă animalele istovite şi
seamănă cu muştele care sunt indiferente la lucrul curat şi merg la cel
murdar. Astfel, invidioşii găsesc numai urâţeniile celuilalt şi cu sârguinţă
găsesc cuvinte să-l judece, în timp ce neglijează laturile bune ale vieţii
lui. Aşadar, în spatele tristeţii şi nevoii de critică este ascunsă cu
sârguinţă patima invidiei.
Sfântul Evanghelist Marcu spune aşa: „Au adus la El un orb şi
L-au rugat să se atingă de el. Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară
din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-şi mâinile peste el, L-a
întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: zăresc
oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând. După aceea a pus iarăşi
mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea
toate lămurit“ (Marcu 8:22-25).
Cum de i se părea orbului oamenii ca
nişte copaci? Ce fel de asemănare este
aceasta între copaci şi oameni? Cum pot să
umble copacii de vreme ce sunt înfipţi adânc
cu rădăcinile în pământ? Aşa vede şi cel
invidios, oamenii umblând ca nişte copaci.
Din punct de vedere somatic,
invidiosul prezintă: slăbire, anemie, tulburări intestinale, faţă
subicterică, dezechilibru emotiv etc. Medicii au constatat la oamenii
invidioşi o intoxicare generală, provenită dintr-o insuficienţă hepatică.
Câteva exemple de invidie din „Vechiul Testament“
Diavolesc păcat şi drăcească lucrare este patima invidiei. Faptul că
diavolul este tatăl invidiei ne este cunoscut din Sfânta Scriptură, unde ni
se arată că, invidiind pe Dumnezeu, duhurile din ceata a zecea în frunte
cu Lucifer, au gândit să-şi aşeze jilţul mai presus de Dumnezeu şi zicea
Lucifer în cugetul său: „Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu
Cel Preaînalt voi fi“ (Isaia 14:14).
Păcatul invidiei a făcut ca cei mai mulţi prooroci ai Vechiului
Testament să fie ucişi deoarece combăteau nelegiuirile săvârşite de
fruntaşii poporului evreu. Din invidie, cei trei evrei Core, Datan şi
Abiron s-au răsculat împotriva lui Moise şi Aaron. Dar pentru
nelegiuirea lor au fost pedepsiţi, fiindcă la rugăciunea lui Moise: „s-a
desfăcut pământul sub aceia. Şi şi-a deschis pământul gura sa şi i-a
înghiţit pe ei şi casele lor, pe toţi oamenii lui Core...“ (Numeri 16:31-
32).
Din cauză că Iacob dobândeşte binecuvântarea de „cel dintâi
născut“ din partea tatălui său Isaac, Isav îl invidiază pe el şi caută să-l
omoare. Fiindcă Lia, soţia lui Iacob, naşte copii mai mulţi, Rahila începe
s-o invidieze, se ceartă cu Iacob şi plină de supărare vrea să moară. Iosif
îşi prooroceşte strălucirea rânduită de Dumnezeu pentru el în Egipt şi
tâlcuieşte fraţilor lui visele pline de taină, iar fraţii lui îl invidiază şi-l
scârbesc. Întâi vor să-l omoare, dar se răzgândesc, îl aruncă apoi într-un
puţ, îl scot însă şi de acolo şi-l vând, numai ca să-l îndepărteze şi să nu-l
mai vadă în ochii lor. Fiindcă David l-a ucis pe Goliat şi a biruit pe
asupritorii neamului său, ridicând în strălucire pe Israel, Saul este
nemulţumit şi invidios, îl urăşte şi caută să-l omoare. A aruncat suliţa de
mai multe ori în el, l-a gonit şi l-ar fi omorât, dacă Dumnezeu nu l-ar fi
ocrotit pe David.
Pentru că Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, propovăduia
adevărul, vindeca bolnavii, ierta păcatele, evreii s-au tulburat, s-au
umplut de invidie, vorbindu-L de rău ca pe un hulitor: pentru ce grăieşte
Acesta hule? Atunci când Iisus a vindecat, într-o zi de sâmbătă, o femeie
gârbovă, poporul era mulţumit şi bucuros dar căpetenia soborului s-a
aprins de mânie din cauza zavistiei spunând: şase zile sunt, în care se
cade să lucrezi, veniţi să vă vindece într-acestea, iar nu în ziua sâmbetei.
Pilat ştia că ei L-au predat (pe Iisus Hristos) din invidie
Invidia poate fi definită ca un sentiment de ciudă, privind cu răutate
împotriva cuiva care se află într-o stare sau situaţie mai bună sau care are
însuşiri pozitive. Acest sentiment apare chiar după primul păcat adamic,
fiind caracteristica lui Cain, primul fiu născut al omului. Cu invidie a
privit Cain la buna primire de către Dumnezeu a jertfelor fratelui său,
Abel, şi-l ucide pentru aceasta. Totuşi cuvântul invidie nu apare tradus ca
atare nici în acest loc, nici în altele din „Noul Testament“, ci tradus prin
pizmă, cu care este sinonim. Un singur loc conţine traducerea lui prin
invidie, şi anume: „Pilat ştia că ei L-au predat (pe Iisus Hristos) din
invidie“ (Marcu 15:10). Termenul pizmă (am precizat că pizma este
sinonimă cu invidia) apare în „Noul Testament“ în cadrul expunerii
despre păcate sau când se vorbeşte despre diavol. Despre toţi aceia care
s-au lăsat amăgiţi de înşelătorul a toată lumea (diavolul): închinătorii la
idoli, ereticii, sectarii abătuţi de la dreapta credinţă, spune Sfântul
Apostol Pavel că: „sunt plini de toată nedreptatea, de răutate, de
viclenie, de desfrânare, de lăcomie; plini de pizmă, de ucidere, de
ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău,
urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, hulitori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi,
născocitori de rele, nesupuşi părinţilor“ (Romani 1: 29-30).
Istorioară despre invidie
Sfântul Modest s-a născut din părinţii creştini Eusebie şi Teodula,
în cetatea Sevastiei. Tatăl său Eusebie a fost pârât la împăratul Maximian
că este creştin. A fost legat şi dus la închisoare. Despre aceasta fiind
înştiinţată Teodula, soţia sa, s-a dus şi ea la închisoare, împreună cu fiul
ei. Iar acolo, în închisoare aflându-se, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu
şi aşa, şi-au dat sufletele lor în mâinile Sfinţilor Îngeri şi aşa s-au făcut
mucenici, după voinţă şi dorinţă. Şi aflându-i păzitorii temniţei morţi, iar
pe copil viu, între cei doi, luându-l pe el , l-au dus la împăratul
Maximian. Copilul era de cinci luni atunci. Împăratul l-a dat la unul din
oamenii palatului, ca să-l crească cu osârdie, spre a se face vrednic de
slujba lui Zeus. La vârsta de 12 ani, Fericitul Modest a aflat că părinţii
lui au murit în închisoare pentru Hristos. Când a ajuns la vârsta de 13
ani, a cunoscut un creştin de la care a învăţat credinţa şi cu tot sufletul sa
lipit de ea. Se mâhnea însă că trăia împreună cu păgânii. Şi, odată, când
Maximian a poruncit ca tot poporul să aducă jertfă zeilor, Sfântul Modest
s-a dus la mormântul părinţilor săi şi i-a rugat să fie eliberat din mâinile
păgânilor şi să se învrednicească de Sfântul Botez.
Deci, aflându-l pe el un argintar, ce era din Atena, l-a luat şi l-a dus
în acest oraş unde l-a înfăţişat arhiereului. Şi acolo s-a botezat. Iar când
se boteza Sfântul Modest, s-a întâmplat o minune preaslăvită, că s-a
văzut un stâlp de foc pogorându-se din cer şi având reazemul pe capul
celui ce se boteza. Acesta, după botez, numai cu atingerea mâinii a
vindecat pe fratele argintarului de o boală grea şi tot atunci a vindecat şi
un îndrăcit. Argintarul şi femeia lui au murit şi în testamentul lor a fost
trecut împreună cu fii lor şi Sfântul Modest ca moştenitor al averii lor. El
însă, dăruind partea sa de moştenire fiilor argintarului, s-a dus în locurile
cele mai adânci ale pustiului şi acolo petrecea viaţa sa pustniceşte. Iar fii
argintarului, nerăbdând din invidie să vadă pe Sfântul Modest cinstit de
toţi, când s-au dus la târg să negustorească, l-au înduplecat şi pe el să
mergă împreună cu ei. Şi, acolo ducându-se, l-au vândut pe Sfântul
Modest, ca rob unui păgân, de la care a suferit multe necazuri, vreme de
7 ani. Însă, Sfântul, prin fierbinte şi stăruitoare rugăciune, a izbăvit pe
stăpânul său din înşelăciunea relei credinţe şi l-a înduplecat să creadă şi
să se boteze. Încă, pătimind el de o grea boală, l-a făcut şi sănătos.
După ce a murit stăpânul său, s-a dus Sfântul Modest la Ierusalim să
se închine la Sfântul Mormânt şi de acolo a plecat în muntele Sinai.
După voia lui Dumnezeu a fost hirotonit patriarh al Ierusalimului. Fiii
argintarului, care l-au vândut pe el, s-au dus odată la Ierusalim, fără să
ştie ei că cel de ei vândut se află acolo ca patriarh. Sfântul Modest nu
numai că nu i-a pedepsit pe ei, pentru răul pe care i-l făcuseră, ci,
dimpotrivă, i-a primit cu dragoste, i-a găzduit şi le-a făcut mult bine.
Deci, aşa vieţuind cu sfântă cuviinţă, Sfântul Modest a trăit 97 de ani şi
a fost patriarh 38 de ani, după care s-a mutat la cele veşnice.
Care ochi văd cel mai bine?
Invidiosul doreşte să-l vadă pe cel fericit, nefericit, fiindcă-l
pizmuieşte de moarte.
Un înţelept a fost întrebat odată: care ochi văd mai bine, cei negri,
căprui sau albaştri, ai bărbaţilor sau ai femeilor, ai oamenilor sau ai
dobitoacelor? Înţeleptul a răspuns aşa: Ochii
care văd mai bine sunt ai invidioşilor, fiindcă
văd şi de departe, văd şi lucrurile cele mai
mici, ba văd şi lucruri care nu sunt. Un lucru
numai nu-l văd: binele. Când văd însă binele,
plâng. Ochii invidioşilor se închid numai să
nu vadă binele. Să te ascunzi cât ai vrea, să te
depărtezi, să stai în pustiu ca un sihastru, ochii invidioşilor te ajung
şi te văd ce faci. Pentru ei nu este nici un om prea bun, sfânt, care să
nu aibă nici o greşeală cât de mică.
Zavistia (invidia)
● Zavistia este un lucru al trupului aşa cum rezultă din Epistola
Sfântului Apostol Iacov: „Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi
(invidiaţi) şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi
nu aveţi pentru că nu cereţi“ (Iacov 4:2).
● Zavistia este oprită şi în Vechiul Testament: „Să nu doreşti casa
aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui,
nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul
din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!“ (Ieşirea
20:17).
● Zavistia împiedică lucrarea harului: „Deci, lepădând toată
răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizma(invidia) şi toate
clevetirile, ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel
duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire“
(1 Petru 1:1-2).
● Zavistia este propria distrugere: „Şi am văzut că toată strădania
şi toată izbânda omului la lucru nu este decât pizma unuia faţă de
altul. Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt“ (Eccleziast 4:4).
● Zavistia este o patimă greu de înfrânt: „Întărâtarea este crudă şi
mânia aprigă, dar tăria pizmei cine o va putea îndura?“ (Pidele lui
Solomon 27:4).
● Zavistia ne depărtează de cer: „Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri
şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum
dinainte v-am spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni
împărăţia cerurilor“ (Galateni 5:21).
● Zavistia produce dezbinare şi rău: „Deci, unde este pizmă şi
zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău“ (Iacov 3:16).
● Zavistia produce ceartă: „De unde vin războaiele şi de unde vin
certurile între voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă
în mădularele voastre?“ (Iacov 4:1). Să nu ne mândrim nutrind zavistie
către alţii: „Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii
pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii“ (Galateni 5:26), pentru că iubirea
creştină este străină de zavistie: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea
este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se
trufeşte“ (1 Corinteni 13:4).
Consecinţele invidiei
Consecinţele invidiei sunt înfiorătoare. Desfigurează sufletul
omului. Invidia este o patimă pe care o simţim repede în existenţa
noastră. Patima invidiei are numeroase consecinţe.
1. Invidia dezvăluie viaţa trupească. Sfântul Apostol Pavel
înşirând faptele trupului, se referă la invidie: „Iar faptele trupului sunt
cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,
închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii,
gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele
asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte
v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu“ (Galateni 5:19-21). Aşadar toţi aceia care slujesc
plăcerii şi vanităţii, în care este înrădăcinată invidia nu sunt duhovniceşi,
ci sunt trupeşti şi această stare dezvăluie absenţa Duhului Sfânt.
2. Invidia duce la orbire duhovnicească. Adică ochiul sufletului,
care este mintea, este orbit şi astfel invidiosul nu poate să distingă binele
de rău, nu poate să simtă harul lui Dumnezeu. Sfântul Talasie spune:
„Mintea invidioasă o orbeşte Domnul, fiindcă se întristează pe
nedrept pentru bunurile aproapelui“.
3. Invidia duce la necredinţă. Orbiţi de invidie, iudeii
contemporani lui Hristos L-au negat, drept care au căzut în necredinţă.
Sfântul Nichita Stethatos spune că: „necredinţa este un rău al
vicleniei, zgârceniei şi sămânţa invidiei este foarte făţarnică“. Şi
astfel dacă necredinţa este un mare rău, cu cât mai mare este invidia care
o naşte? Sfântul Grigorie Sinaitul spune despre invidioşi că:
„defăimează cele bune ca fiind rele, nu acceptă şi nu cred cele ale
duhului, nici nu pot să vadă pe Dumnezeu sau să-L recunoască cu
puţina credinţă“.
4. Invidia distruge pe cel care o are. Sfântul Vasile cel Mare
spune că, aşa cum săgeţile care pleacă din arc când întâlnesc un obiect
dur, se întorc către arcaş, în acelaşi fel se întorc acţiunile invidiei.
Invidiosul se descompune continuu din invidie. Aşa cum albinele când
înţeapă pe cineva în acelaşi timp se distrug, la fel şi patima invidiei
distruge mai întâi pe cel ce o are. Şi precum rugina distruge în întregime
fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel ce o are. Şi viperele, cum
se spune, se nasc prin devorarea pântecelui mamei lor, „tot astfel şi
invidia este născută să înghită sufletul care o suportă cu durere“. Se
descompune invidiosul, cum se topeşte ceara, fără măcar să lumineze pe
ceilalţi, mai mult, îi întunecă cu răutatea lui.
5. Patima invidiei dăunează şi oamenilor împotriva cărora este
îndreptată. Primul care a învăţat invidia a fost diavolul, deoarece a
invidiat marea dragoste a lui Dumnezeu faţă de om. Sfântul Maxim
Mărturisitorul învaţă că diavolul a îndemnat omul să încalce porunca lui
Dumnezeu „invidiind pe Dumnezeu“. Primul împătimit de invidie este
Cain, care a ajuns să-l omoare pe fratele său cel drept, Abel. Un alt
exemplu este Saul, care împins de invidie, s-a întors împotriva
binefăcătorului său David. În timp ce David îl distra pe Saul ca să se
elibereze de melancolie, acela căuta să-l omoare. Cu toate acestea, David
îl ajuta continuu pe Saul. De aceea Sfântul Vasile cel Mare spune că
invidia este: „felul cel mai dificil de corectat“.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune despre Saul că „este sufocat
de un duh rău“. Din invidie fraţii lui Iosif l-au vândut pe acesta
egiptenilor şi astfel a devenit sclav. Din invidie L-au predat pe Hristos
lui Pilat contemporanii Lui. Sfântul Evanghelist Matei menţionează
despre Pilat: „Căci ştia că din invidie L-au dat în mâna lui“ (Matei
27:18). Pentru ce Îl invidiau? Pentru că făcea minuni şi ajuta în diferite
feluri pe oameni. Şi astfel a ajuns invidia să facă cea mai mare crimă în
veacuri, să-L omoare pe Hristos. Totdeauna invidia este potenţial o
crimă. Rădăcina crimei este invidia şi crima este fructul invidiei.
Sfântul Grigorie Palama scrie că: „invidia este ucidere
potenţială şi provocatoare a celei dintâi vărsări de sânge şi apoi a
uciderii de Dumnezeu“.
Cum se poate vindeca cineva de patima invidiei?
Sfântul Vasile cel Mare ne spune că niciun invidios, dacă ar fi
întrebat, nu ar răspunde: „sunt invidios şi amar şi mă irită cele bune
ale prietenului meu şi mă plâng de bucuria fratelui şi nu suport
priveliştea bunurilor celorlalţi, ci îmi fac o nenorocire din
bunăstarea semenilor“. Sunt şi leacuri pentru vindecarea acestei patimi.
1. Toate câte are fratele nostru să le vedem ca pe nişte daruri ale lui
Dumnezeu, căci: „Cine poate să oprească izvoarele să verse apa?
Când un izvor ţâşneşte, nimeni nu-l astupă. Şi când străluceşte
soarele nimeni nu-şi acoperă privirile“ (Sfântul Vasile cel Mare).
Dumnezeu este Acela care dă darurile sufleteşti şi trupeşti fiecăruia
dintre noi şi nu trebuie să invidiem pe fratele nostru, fiindcă în felul
acesta ne întoarcem împotriva lui Dumnezeu.
2. Este nevoie să arătăm dragoste deosebită pentru acele persoane
faţă de care simţim că patima invidiei se mişcă în jurul nostru. Să le
iubim mai mult şi să le lăudăm din toată inima noastră.
3. Să ne rugăm mai mult pentru a ne scăpa Dumnezeu de invidie.
Zicea un Părinte: „Creştinul nu mai poate să invidieze pe acela
pentru care se roagă“.
4. Este necesară îndrumarea duhovnicească din partea unui preot
creştin ortodox: Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să
călătorească. Să spunem la spovedanie ori de câte ori am fost biruiţi de
patima invidiei.
5. Atunci când suntem noi victima invidiei celorlalţi, primul lucru
pe care trebuie să-l facem este să arătăm răbdare şi îngăduinţă. Să ne
bucurăm pentru această încercare care ne-a venit. Cel care rabdă cu
îngăduinţă această încercare primeşte mângâiere de la Dumnezeu şi
ajunge la fericita smerenie. Această răbdare o au doar „vitejii lui
Dumnezeu“ şi aceştia vor primi cununa de martir. Sfinţii Părinţi ne
recomandă să evităm dacă este posibil convieţuirea cu cei invidioşi. În
Biblie este scris: „Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu
pofti bucatele lui, căci el îţi numără bucăţile din gură. «Mănâncă şi
bea», îţi va spune, dar inima lui nu e pentru tine“ (Pildele lui
Solomon 23:6-7).
Goneşte cu tărie patima invidiei de la tine
„Dacă voieşti să fii părtaş darului dumnezeiesc care te face să te
bucuri de toate bunătăţile pe care le au ceilalţi, goneşte de la tine cu
tărie această patimă a invidiei (zavistiei). Trebuie să te străduieşti să
te bucuri mai cu seamă de fericirea celorlalţi fraţi şi nu să te
mâhneşti. Pentru că dacă ai dragoste creştină,
bucuria aproapelui o vei socoti ca şi cum ar fi a ta
şi vei avea folos sufletesc pentru că Dumnezeu
răsplăteşte pentru această dragoste. Cât este de
mare şi de minunată fapta bună a dragostei, căci
fără să jefuiască pe cineva, ea le fură pe toate şi le
atrage la sine. Fiindcă atunci când te bucuri de
binele aproapelui tău este ca şi cum acel bine
străin este al tău. De aceea îndeamnă şi sileşte
firea ta, spre dragostea aproapelui, ştiind că toţi
suntem fraţi întru Hristos. Adică trupeşte dintr-un tată şi dintr-o
mamă ne-am născut, din Adam şi Eva, iar după duh, am fost
răscumpăraţi cu Cinstitul Sânge al Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Omule, nu pizmui (nu invidia)!
Omule, nu pizmui pe nimeni pentru bunăstarea pe care o are în
această lume fiindcă orice lucru de aici este iarbă şi floare a câmpului.
Nu-l pizmui pe cel bogat şi slăvit, nu-l pizmui pe cel îmbelşugat de
bunuri pământeşti, ci mai bine urmează-l pe cel ce sporeşte în virtuţi.
Pentru care pricină să pizmuieşti bunăstarea din lumea aceasta? Toate
din această lume sunt vremelnice şi putregăioase. Dacă cineva este bogat
şi slăvit, oare va rămâne aşa pentru veşnicie? Dacă cineva are bunuri cu
îmbelşugare, oare acestea sunt pentru totdeauna? Nicidecum. Acestea
toate sunt date pentru foarte puţină vreme.
Aşadar, nu pizmui pe nimeni din această lume şi pentru nimic. Nu
pizmui averea, bogăţia, slava sau orice plăcere trupească, locuinţa sau
vreun belşug. Totul este schimbător asemenea fumului care se împrăştie
şi piere, totul rămâne aici preschimbându-se în pulbere şi în cenuşă.Nu-l
pizmui pe cel ce este mai cinstit şi mai slăvit decât tine. Socoteşte-le pe
acestea ca pe nişte năluciri. Au fost mulţi oameni slăviţi, bogaţi, viteji,
preaînţelepţi dar pe toţi i-a acoperit pământul şi pomenirea lor a pierit ca
şi cum n-ar fi fost: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa
va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai
cunoaşte încă locul său“ (Psalm 102:15-16).
Îndreaptă-ţi inima către lucrurile cereşti şi veşnice. Urmează pe cât
îţi stă în putinţă celor care s-au unit cu Dumnezeu, acelora care au
câştigat darul Preasfântului Duh, căci cel care va dobândi acest har va fi
mai bogat şi mai slăvit decât toţi bogaţii şi slăviţii pământului. De aceea
dacă cineva este lăudat, să fie lăudat, dacă cineva se îmbogăţeşte, să se
îmbogăţească, tu însă ia aminte la tine însuţi, după cum este scris: „Cel
ce se laudă, în Domnul să se laude“ (1 Corinteni 1:31), iar cel ce se
îmbogăţeşte să se îmbogăţească întru Domnul, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel: „Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în
tot cuvântul şi în toată cunoştinţa“ (1 Corinteni 1:5).
Cugetare despre invidie
Să nu te preocupi şi să nu te frămânţi în legătură cu vieţile altora,
nici de ale drepţilor, nici de ale păcătoşilor şi pe nici unii dintre ei să nu-i
invidiezi. Ţine minte că Stăpânul şi Domnul nostru Iisus Hristos, prin
slăvită Învierea Lui a călcat în picioare ruşinoasa moarte şi că Irod, Iuda,
Nero, Iulian Apostatul, Leon Armeanul şi toţi ceilalţi vrăjmaşi
înverşunaţi ai lui Hristos şi-au distrus propriile lor succese şi victorii din
viaţă prin ale lor foarte ruşinoase morţi. Unii plini de necurata otravă a
invidiei l-au clevetit pe Sfântul Narcis Patriarhul, împrăştiind cu
neruşinare despre el zvonuri cum că şi-ar fi pierdut castitatea.
Nevinovatul Narcis s-a retras atunci în pustie, unde a petrecut mulţi ani,
rugându-se lui Dumnezeu, în tăcere, linişte şi cu multă răbdare, ca să se
împlinească voia Lui. Înainte de revenirea lui în scaunul patriarhal s-au
succedat la cârma Bisericii trei patriarhi, timp în care s-au înfăţişat
martori care au dovedit limpede nevinovăţia lui. Atunci cu toţii l-au silit
să-şi părăsească pustia şi să se întoarcă în scaunul patriarhal. Astfel îi
răsplăteşte Dumnezeu pe plăcuţii Lui. Sângerosul împărat Valerian, plin
de ură satanică, i-a măcelărit pe creştini de-a lungul şi de-a latul lumii
civilizate. Şi care a fost sfârşitul? El a fost luat prizonier de război de
către Sapor, regele persan. Sapor nu a vrut să-l ucidă imediat, ci l-a
folosit drept scaun picioarelor lui ori de câte ori încăleca pe cal. În
fiecare zi, grăjdarii lui Sapor i-l aduceau împreună cu calul şi pe
Valerian. Regele Sapor simţea o plăcere deosebită când îşi apăsa cizma
pe gâtul împăratului roman Valerian, spre a încăleca mai comod pe calul
lui. Căci ce semeni aceea culegi.
Despre lipsa de invidie între Sfinţii lui Dumnezeu
Sfântul Irineu al Lionului, spunea că: „Omul este chemat să fie
sclipirea slavei lui Dumnezeu, chip al Său sau altfel spus o icoană
vie“. Uimitoare şi preaminunată este lipsa oricărei umbre de invidie între
Sfinţii lui Dumnezeu. Nu numai că ei nu îngăduiau strecurarea în inima
lor a niciunui gând de invidie, dar ei încă se nevoiau pentru ridicarea
fraţilor şi micşorarea loruşi. Când odată Sfântul Ilarie al Palestinei l-a
cercetat pe Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Antonie l-a întâmpinat cu
aceste cuvinte: „Fii binevenit, o lucefere ce luminezi dimineaţa!“. Iar
Sfântul Ilarie a răspuns: „Sănătate şi bucurie ţie, stâlpule de aur care
sprijineşti lumea!“ Când a grăit despre monahul Macarie, Sfântul
Antonie a spus: „Iertaţi-mă, fraţilor, eu monah nu sunt, dar monah
am văzut, căci am văzut pe Macarie. Când unii au grăit către Sfântul
Sisoe că au ajuns la măsurile Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Sisoe
a spus: „O singură cugetare de-a lui Antonie de aş avea, cu totul aş
arde de lumina cea dumnezeiască“.
Iubiţi credincioşi,
Multe necazuri vin asupra noastră din cauza faptului că ne vorbim
de rău unul pe altul, ne urâm între noi şi ne invidiem. Adevărat este
cuvântul care spune că: „o împărăţie se dezbină din interior“ şi tot atât
de adevărat este cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă ridicăm
armele unul asupra celuilalt, nici de diavol nu mai este nevoie pentru
pieirea noastră“. Sămânţa invidiei a semănat-o în lume vrăjmaşul
diavol şi a prins rădăcini în sufletele oamenilor mândri, plini de sine şi
fără dragoste adevărată pentru aproapele lor. Sfântul Tihon de Zadonsk
spune: „Pe creştinii adevăraţi îi aşteaptă prigoana şi defăimarea în
lumea aceasta. Dacă pe Stăpânul, pe Învăţătorul, L-au prigonit, cu
atât mai mult îi vor prigoni pe robii Săi, pe ucenicii şi pe mădularele
Sale duhovniceşti!“ De nu vom avea iubire unii faţă de alţii, oricâte
fapte bune am săvârşi nu valorează nimic: „Măcar şi semne de ar face
cineva, chiar şi fecioria de şi-ar păzi, ori post, sau culcare pe jos de
ar arăta şi la îngeri prin bunătăţi de ar ajunge, decât toţi va fi mai
spurcat, având această patimă, adică invidia“ (Sfântul Ioan Gură de
Aur). Invidia este patima care nu aduce nici un folos, de niciun fel,
nimănui. Atât invidiosul cât şi cel invidiat se păgubesc.
Invidia este păcatul fără bucurie, plin de întristare. Invidia este
amară şi pricinuieşte multe rele oamenilor.
Invidia este un păcat numai din răutate şi pentru aceasta Sfânta
Scriptură îl numeşte păcatul diavolilor: „Iar prin pizma diavolului
moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o
cunoască“ (Înţelepciunea lui Solomon 2:24).
Invidiosul care se bucură de nenorocirea aproapelui este asemenea
corbului, căruia nu-i plac decât putreziciunile şi putoarea mortăciunilor.
Desfrânatul poate pretexta dorinţa trupului lui, hoţul - sărăcia, ucigaşul -
mânia, pretexte într-adevăr nedrepte, dar pretexte. Pe când invidiosul nu
poate pretexta decât răutatea inimii lui. „Dracul invidiază pe oameni şi
în nici un caz pe alţi draci; iar tu, omule, invidiezi pe om, te ridici
împotriva celui ce este de un neam şi de un pântece cu tine, ceea ce
nu face nici dracul! Ce fel de iertare, ce fel de îndreptare vei avea?“
(Sfântul Ioan Gură de Aur). Cine are patima aceasta a invidiei, cel care
vorbeşte de rău, cleveteşte şi osândeşte, nu este vrednic să se numească
creştin.
Domnul şi Mântuitorul nostru ne-a poruncit aşa: „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri“ (Matei 5:44), dar invidiosul face exact contrariul.
Patima invidiei este mare. Ea provoacă multe rele omului. Mai mult,
invidia indică existenţa multor patimi în noi şi chiar naşte alte patimi.
Sfântul Grigorie Teologul spune că: „invidia este cel mai nedrept şi
cel mai drept păcat“. Este nedrept pentru că atacă pe cei nevinovaţi şi
drept pentru că atacă pe cei care o posedă. Sfântul Vasile cel Mare ne
îndeamnă aşa: „Să fugim de invidie, de acest rău insuportabil. Invidia
este învăţătura şarpelui, descoperire a demonilor, însămânţare a
duşmanului, arvună a iadului, piedică a evlaviei, cale spre gheenă,
pierderea împărăţiei“. Teologii spun că invidia va fi chinul cel mai
mare pentru cei osândiţi, când vor vedea fericirea şi starea lui
Dumnezeu, de care ei vor fi lipsiţi în veac, iar Sfinţii bucurându-se în
veci de ea. De aceea va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, fiindcă invidia
va fi pedepsită cu una din muncile grele ale iadului.
Sfântul Antonie cel Mare a spus într-o zi: „Oamenii se împart în
invidioşi, orgolioşi şi ceilalţi, dar aproape că nu i-am întâlnit pe ceilalţi“.
Deci, cei mai mulţi oameni au patima invidiei sau a mândriei. Iar Sfântul
Ioan Gură de Aur a numit invidia şi „foc nestins“, pentru că ea îl
lipseşte pe om de pacea lăuntrică, aşadar este întotdeauna tulburat
deoarece se gândeşte cum va birui pe fratele său. Invidia duce la ură, ura
la orbire, iar orbul nu ştie ce face. Vai, ce crâncenă rană sufletească este
invidia! Nu greşim nicicum dacă numim invidia un ucigaş, care necăjeşte
pe omul împătimit în fiecare clipă. Noi trebuie să ne mulţumim cu starea
dăruită nouă de Dumnezeu. Să nu invidiem pe cei care au o mai mare
bogăţie sau cinste, ştiind că nimeni nu poate primi de la sine ceva dacă
nu-i va da Dumnezeu. Aşadar, să luăm aminte la îndemnul Sfântului
Apostol Pavel către Romani: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură;
plângeţi cu cei ce plâng“ (Romani 12:15).
Invidia sultanului Suleiman
● Mustafa, fiul tiranului sultan Suleiman, s-a întors odată dintr-o
campanie contra perşilor, iar poporul i-a ieşit înainte cu ovaţii şi l-a dus
cu mare triumf în oraş. Faptul acesta într-atâta l-a înfuriat pe Suleiman
încât invidia a omorât în el orice sentiment părintesc. El a poruncit ca
Mustafa să fie sugrumat şi aruncat la picioarele ienicerilor.
Unul Dumnezeu este Judecător
● Unul Dumnezeu este Judecător... El le ştie pe toate. Fii mei, nu vă
aşezaţi în scaunul Judecătorului şi Creatorului, pe prestolul Dumnezeului
celui ce cunoaşte inimile. Nu judecaţi pe nimeni niciodată. Mă îngrozesc
când mă gandesc că vreunul dintre fii mei duhovniceşti ar îndrăzni să
facă acestea.
● Şi o să vă mai spun că dacă invidiaţi pe cineva, îl judecaţi pe
Dumnezeu Însuşi, că de ce nu v-a dat vouă acele bunuri cu care i-a
înzestrat pe unii dintre apropiaţii voştri. Conştientizaţi, oare, cât de mare
este acest păcat al invidiei? Ţineţi minte odată pentru totdeauna: omul
care are în inima lui judecata şi invidia, nu va primi niciodată în inima
lui Duhul Sfânt.
● Cel ce judecă nu poate fi în nici un caz smerit, iar fără smerenie nu
este mântuire.
● Nimeni nu poate primi de la sine ceva dacă nu-i va da Dumnezeu:
„căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu“ (Romani 13:1). Şi atunci
am putea întreba aşa: De ce Îl zavistuieşti pe Dumnezeu în cele
dumnezeieşti? De ce vrei să-i pui piedici lui Dumnezeu în cele
dumnezeieşti? La Dumnezeu nu este părtinire, El dăruieşte fiecăruia
după vrednicie şi după putinţa fiecăruia, cinstind pe unul într-un chip şi
pe altul în alt chip. Trupul curat, inima fără prihană şi mintea sfinţită
de harul Duhului Sfânt, iată lucrurile pe care se cuvine să le căutăm.
● Nu invidia pe cei ce sunt lăudaţi, ci mai bine împreună cu cei ce
laudă, să lauzi binele, iar răul acoperă-l cu tăcerea. Astăzi cineva este
răsfăţat, iar mâine este defăimat şi întru aceeaşi măsură nu rămâne
oamenilor nici lauda nici necinstea, ci totul se schimbă degrabă. În
oamenii care continuu laudă, probabil se ascunde patima invidiei. Mulţi
dintre noi plâng cu cei ce plâng, dar nu se bucură cu cei ce se bucură.
● Fraţii i-au spus unui mare stareţ care trecuse prin multe nevoinţe:
Avvo, încetează a te mai îndeletnici cu osteneli atât de mari, pentru că
eşti sleit de puteri. El le-a răspuns: „credeţi-mă fiilor, că şi Avraam,
văzând marile daruri pregătite sfinţilor, ce se ostenesc pentru
Dumnezeu, va regreta că s-a nevoit prea puţin în această viaţă.
Ostenelile de aici sunt uneori grele, dar odihna de după ele este veşnic
dulce. Cu dragoste fierbinte să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a
putea birui necurata patimă a invidiei. Să nu ne grăim de rău, unul pe
altul invidiindu-ne, ca să nu se bucure de aceasta vrăjmaşii noştri cei
văzuţi şi cei nevăzuţi“.
● Împotriva invidiei: Să doreşti tuturor fericire şi atunci tu însuţi vei
fi fericit.
● Nu trăi acolo unde eşti invidiat, altminteri nu vei reuşi.
Bucureşti, 1995;Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Proloagele (Vieţile Sfinţilor şi
cuvinte de învăţătură pe luna Decembrie), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1997;Mitropolit Hierotheos
Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Ilie Miniat, Predici la Postul Mare, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2004; Părintele Hristofor, Mânia şi zavistia, Editura Panaghia, Colecţia „Rugul Aprins“;
Arhimandrit Serafim Man, Livada duhovnicească, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului , Feleaculu
şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990; Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, Călăuziri către veşnicele locaşuri, Editura
Sofia, Bucureşti, 1999; Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005;
Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi, Minunatele fapte şi învăţături, Editura Platitera,
Bucuresti, 2009.
