"FERICIȚI CEI CURAȚI CU INIMA, CĂ ACEIA ÎL VOR VEDEA PE DUMNEZEU"!

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
                   

Din aceste cuvinte ale Domnului rezultă clar de ce mulți nu pot urca pe treptele fineței duhovnicești, ale cunoașterii de Dumnezeu: nu au inimile curate. Și atunci și-L imaginează pe Dumnezeu în mod distorsionat, fiecare după patima care domină mai mult în el. Dar eu am recunoscut în cei care mă urmăresc și pe care la rândul meu, îi urmăresc, persoane cu o bază foarte bună pentru o viitoare viață duhovnicească serioasă. Am scris: "viitoare", nu ca să anulez complet ceea ce se face în prezent, ca și cum n-ar fi deloc, ci ca să subliniez că se face prea puțin. Abia când vom lungi momentele de rugăciune, când vom înăspri perioadele de post, când vom statornici frecventarea slujbelor bisericești, abia atunci vom intra în faza a doua, cea a duhovniciei serioase. Vă voi învăța multe lucruri pe care nu le spune nimeni direct. Deocamdată vă spun doar atât: Dumnezeu poate fi cu adevărat cunoscut și de mireni, la fel de bine ca de viețuitorii din mânăstiri! Este greșită mentalitatea: "Sfinții trăiesc doar în mânăstiri".. Sfinții nu sunt pe pământ, ci sunt în Cer. Pe pământ sunt doar oameni care Îl caută pe Dumnezeu. Fiecare în locul său, fiecare în modul său. Dar tuturor le-a promis Mântuitorul nostru: "Că tot cel ce cere primește, cel ce caută găsește, iar celui ce bate i se va deschide"!
Creștinilor din lume le lipsește entuziasmul, elanul și dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Se încâlcesc în spinii vieții cotidiene. Dar sunt convins că de vor fi stimulați și ajutați, se vor înflăcăra și vor începe să Îl caute pe Dumnezeu.
Cine L-a cunoscut pe Hristos prin harul Duhului Sfânt, acela tânjește după El mai tare decât iubitul după logodnica sa, sau mama după pruncul ei! Nu degeaba Toma, văzându-L pe Domnul, a uitat să-și ceară iertare de la El, și doar atât a afirmat, fascinat de dragostea Celui Înviat din morți: "Domnul meu și Dumnezeul meu"! Nu degeaba cei trei apostoli pe Muntele Tabor au exclamat văzând slava Domnului transfigurat: "Bine este nouă să fim aici"!
Da, frații mei, bine este să te veselești în slava Domnului tău! Minunată este lumina Domnului tău, fie că se arată în minte, fie în inimă, fie ochilor trupești!
Să o căutăm, că o vom descoperi!
Harul Domnului cu voi toți!
Preot Sorin Croitoru, Mantova, Italia

GRAMATICA ȘI MANTUIREA

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Dragii mei, știați că gramatica a avut un rol fundamental în mântuirea noastră, a tuturor? Orice limbă de pe fața pământului conține un verb deosebit de important, care ne-a deschis nouă ușile Raiului: verbul "A TREBUI".

După căderea primilor oameni în păcat, toată omenirea era condamnată la pieire. Dar Dumnezeu Tatăl hotărâse un mod în care să poată recupera acest neam omenesc pe care El îl iubește foarte mult, întrucât este creat după chipul Său: trimiterea Fiului Său pe pământ, "ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică"(Ioan 3;17). Ei bine, dragi creștini, de la hotărârea aceasta a Tatălui ni se trage nouă mântuirea! Când Tatăl ceresc a hotărât, Fiul a împlinit fără cârtire. Pentru că a lucrat verbul TREBUIE..

Iisus Hristos Mântuitorul le-a săvârșit pe toate ca un Fiu ascultător. Hotărârea Tatălui Său era poruncă pentru El. El TREBUIA să le facă pe toate exact așa cum le-a făcut. La Botezul în Iordan, Sfântul Ioan s-a înspăimântat și nu vroia să se atingă de creștetul Domnului: "Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine"? Dar Domnul i-a răspuns că Botezul Său TREBUIE să aibă loc: "Lasă acum, că așa SE CUVINE nouă (adică "așa TREBUIE") să împlinim toată dreptatea" (Matei 3;14,15).

Cu multe zile înainte de patima Sa, Domnul își anunța ucenicii, punându-i în temă cu evenimentele care urmau să aibă loc: "De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El TREBUIE să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis și a treia zi să învie" (Matei 16;21). "Și a început să-i învețe că Fiul Omului TREBUIE să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze" (Marcu 8;31).

Verbul "A TREBUI", atunci când este pus la timpul prezent exprimă o poruncă. Ceea ce se face pentru că TREBUIE, nu poate fi nici amânat, nici evitat. În toată lucrarea Sa în lume, Domnul Iisus Hristos a avut conștiința că îndeplinește hotărârea Tatălui Său, nefăcând voia Sa proprie, deși din dragoste le-a suferit pe toate pentru noi, ci făcându-le pe toate pentru că Tatăl Său a vrut așa: " Ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de Cruce" (Filipeni 2;8). Planul lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea omenirii cuprindea acest TREBUIE care Îl trimitea pe Fiul Său la Cruce: "Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa TREBUIE să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3;14,15). 

Domnul Și-a împlinit cu succes destinul hotărât Lui de către Tatăl Său și vestit cu sute de ani mai înainte în Sfintele Scripturi. Orice abatere de la calea Sa ar fi fost pur și simplu imposibilă, pentru că lucrurile erau deja profețite: " Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că așa TREBUIE să se întâmple?" (Matei 26;54). Bineînțeles, meritul împlinirii cu exactitate a proorociilor Îi aparține Lui, Fiului lui Dumnezeu, pentru că "S-a făcut ascultător", cum s-a exprimat Sfântul apostol Pavel în scrisoarea trimisă filipenilor.

Singurul moment din viața pământească a Domnului Iisus Hristos în care El ia în calcul abaterea de la misiunea pentru care venise în lume este cel al rugăciunii din Grădina Ghetsimani. Atunci Iisus, înspăimântat de îngrozitoarele pătimiri pe care le vedea în atotștiința Sa dumnezeiască, cere Tatălui: ".. De este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, ca să nu-l beau"! Domnul nu renunță la Cruce în acel moment, ci El cere aprobarea Tatălui ca să poată renunța la ea! Dar pune mai presus de voia Sa proprie, voia Tatălui Său: "DAR NU CUM VOIESC EU, CI CUM VOIEȘTI TU"! Ascultarea Sa este salvarea noastră: Tatăl Își sacrifică Fiul pentru binele nostru, împlinind profeția lui Avraam, cel care a fost dispus să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac: "Avraam a văzut ziua Mea și s-a bucurat", afirmase Iisus mai demult, fără să fi fost înțeles de careva.. Deci Domnul nostru a trecut cu bine și peste examenul din Grădina Ghetsimani..

S-au făcut toate "ca la carte".. Mai bine zis, așa cum fuseseră mai înainte vestite în Scripturi. Mântuitorul Se arată ucenicilor Săi după Învierea din morți.. El le vorbește acum de pe poziția Celui Care a împlinit cu exactitate tot ceea ce hotărâse Tatăl în privința Lui. Reușise! Le împlinise pe toate întocmai. De aceea, pe drumul spre Emaus, auzindu-i pe Luca și pe Cleopa cum se mirau de un Mesia Care i-a înviat pe alții din morți, dar pe El Însuși S-a lăsat ucis pe Cruce, Iisus îi ceartă cu severitate: "O, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! Nu TREBUIA, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa? Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El" (Luca 24;25-27). Domnul Se descoperă pe Sine ca fiind fidelul împlinitor al planului întocmit de Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră, a tuturor.

Iubiți cititori, totuși pentru ca noi să ne putem dobândi cuvenitul loc în Împărăția lui Dumnezeu, mai există un mare "TREBUIE" pe care de data aceasta noi înșine suntem obligați să îl împlinim.. Ați văzut că Domnul Hristos L-a împlinit cu succes pe "TREBUIE" al Său; este rândul nostru acum, pentru că gramatica a avut grijă și de noi: TREBUIE să împlinim poruncile lui Dumnezeu, dacă vrem să ne mântuim! "De vrei să intri în viață, ȚINE PORUNCILE", i-a spus Domnul unui tânăr bogat..
Să fim siguri că Cel Care nu Și-a cruțat Fiul de la îndeplinirea poruncii morții, pe care I-o dăduse, nu ne va cruța nici pe noi de la împlinirea poruncilor Decalogului! Cu Dumnezeu Tatăl nu se glumește: la El, "TREBUIE" este "TREBUIE"!

 Să nu ne facem iluzii, imaginându-ne că suntem atât de "deosebiți" în ochii lui Dumnezeu, încât pentru noi El va face excepții! "Nimic spurcat și necurat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu", ne avertizează Scriptura. Să nu auzim înfricoșătoarea întrebare: "Prietene, unde-ți este haina de nuntă?", fiind găsiți înaintea ușilor Raiului cu haina sufletului murdară!.. Să nu auzim grozavul dispreț al Mirelui: "Adevărat vă spun, nu vă cunosc pe voi!", mergând înaintea Sa fără untdelemn în candele.. Gramatica nu iartă.. Acum TREBUIE să facem bine, acum, în această viață TREBUIE să evităm orice este interzis de poruncile dumnezeiești..
Așa să ne ajute Mântuitorul nostru Iisus Hristos, amin!

Preotul Sorin Croitoru din Italia (din orașul Mantova)

DEPRESIA

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                                      

- Părinte, eu merg la biserică, mă spovedesc, dar deja de foarte mult timp sunt depresiv. Ce-aş putea face?

- Important este să ne aducem aminte de toate păcatele, începând cu tinereţile noastre și să ne pregătim pentru o spovedanie generală. Trebuie să ne eliberăm sufletul, să scoatem afară toată mizeria care ne stânjenește viața. Căutaţi-vă un duhovnic căruia să-i puteţi povesti despre starea dumneavoastră sufletească.

Și spovediţi-vă, căci în timpul citirii deasupra capului a rugăciunii de dezlegare, prin preot Dumnezeu iartă păcatele și dăruiește puterea harică în lupta cu ele. Dumnezeu Se bucură pentru pocăinţa noastră, ne dăruiește harul Său și liniștea sufletească. Iar când cădeți din nou în această stare, deschideţi Evanghelia și citiți din ea, căci Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în suflet și alungă întunericul, tristeţea și deznădejdea.

Trebuie să vă obișnuiți ca, imediat după rugăciunea de dimineaţă, să citiți din Evanghelie și apoi să rostiţi cu luare-aminte Rugăciunea lui lisus de cel puţin 500 de ori. La început va fi mai greu, dar cu timpul vă veţi obişnui și rugăciunea va curge. Sufletul are un mare folos din rostirea acestei rugăciuni. Întunericul, tristeţea și deznădejdea vor trece, pentru că sunt doar halucinații drăceșşti. Pentru că omul păcătuia şi cu trupul, şi cu sufletul, acum pătimeşte din cauza lor.

Există halucinaţii drăceşti din cauza invidiei celui rău, dar există şi o astfel de boală cu substrat pur fiziologic, care apare atunci când omul este slăbit fizic. Dar dacă se va strădui să scape de ea, să se abțină şi să nu permită acestui vulcan să răbufnească, înseamnă că el luptă, iar lupta aceasta este pe placul lui Dumnezeu.

ARHIMANDRITUL AMBROZIE IURASOV. Îndrumar de spovedanie

... RETETA DE MANTUIRE ...

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                     

de la Sfantul Parinte, Paisie Aghioritul

“Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.
Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.
Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.
Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.
Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.
Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală.

Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie.
Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

- Și care sunt nevoile sufletului, părinte? - Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, super marketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cereasca”.

RUGĂCIUNEA

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

 

"Dacă mintea noastră e ocupată cu rugăciunea, nici ispitele măcar nu mai vin asupra noastră. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine, păcătosul”, e cea mai puternică rugăciune, cum spun Sfinții Părinți, de care se teme și diavolul. Și rugăciunea, sigur că nu trebuie spusă ca un automat.

Ea trebuie să fie făcută cu multă smerită cugetare, cu smerenie, cu multă durere. Și atunci Mântuitorul preia încercările care vin asupra noastră și le biruiește.

Dar, mai întâi, trebuie să vrem noi, să ne împotrivim noi. Și după aceea să apelăm la ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune. Toată viața noastră este rugăciunea. Că noi acolo, în temniță, nu aveam această posibilitate de a vedea față de om.

Aveai patru pereți și erai chinuit prin foamete, prin teroare și nu te lăsa în pace diavolul, te chinuia în toate felurile. Păi, noi dacă nu am fi avut această legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, era imposibil să reziști.

Cum ne adunăm în rugăciune

Nu este un lucru ușor să te aduni, pentru că este o obișnuință să te împrăștii și diavolul lucrează în felul acesta ca să ne despartă de Dumnezeu la rugăciune. Și în toate lucrurile astea în amănunt luate, vedem deficiențele noastre. Și nu noi suntem cei care până la urmă biruim.

Dar dacă Dumnezeu vede că te străduiești să-ți aduci mintea permanent la rugăciune, El te ajută. Să-şi menţină omul prezenţa lui Dumnezeu în el, asta-i rugăciunea!

Rugăciunea este un dar de la Dumnezeu. Nu e meritul meu. Datoria mea este să mă rog, că dacă Dumnezeu îmi va trimite darul de a vedea înainte, darul ca rugăciunea să se spună singură și neîncetat, astea sunt daruri de la Dumnezeu. Iluminarea și desăvârșirea, tot daruri de la Dumnezeu sunt, ca și lupta asta.

Aici este lupta noastră! Să biruim tot ceea ce ne desparte: ură, clevetire, minciună! Să ne sfințim sufletele și inimile noastre prin curăție și prin fapte bune și să nu clevetim, să nu vorbim de rău!."


Marin Răducă

(Text consemnat și publicat în Revista Atitudini, nr. 72, pe baza mărturiilor sale despre rugăciunea inimii și experiența din închisorile comuniste.)

«Vocea din spatele lui se auzi atât de neașteptat, încât fierarul tresări...

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"

                              

.S-a întors încet, în timp ce un client foarte neobișnuit stătea în fața lui.
Era Moartea însăși.

- Poți să-mi dai o coasă sau să o ascuțiți pe asta a mea, dacă este posibil, întrebă oaspetele cu o voce feminină, dar ușor răgușită.

Ei bine, ăsta e sfârșitul, gândi fierarul, aruncă cârpa din mână într-un colț și oftă. Se uită la coasă... erau într-adevăr multe urme pe lamă, se subțiase iar lama în sine începuse să se onduleze.
- Sunt pentru prima dată în această situație și nu știu cum să procedez...

Moartea a început să râdă încet : - Nu, nu sunt după tine. Trebuie doar să-mi repar coasa.
Fierarul a luat-o în mâini și a început să o examineze din diferite unghiuri.

- Mă vei ierta că sunt atât de sincer, dar nu-mi vine să cred că țin în mâini un obiect care a secerat atâtea vieți! Nicio armă din lume nu poate egala atâta distrugere... Acest lucru este cu adevărat incredibil!

- Armă, ai spus? Moartea, a sărit în sus cu o mișcare fulgerătoare și a fost într-o clipă chiar în fața fierarului. Marginile glugii ei tremurau ușor :

- Câți oameni crezi că am ucis? şuieră ea printre dinţii scrâşnind. Moartea l-a prins de bărbie și i-a ridicat capul :

- Deci câți?

- De unde știu câți au fost? mârâi fierarul, încercând să-și îndepărteze privirea.
Moartea îi dădu drumul bărbiei și tăcu câteva secunde. Apoi, cocoșată, se întoarse pe bancă și se așeză cu un oftat greu.

- Deci nu știi câți au fost? - spuse moartea în liniște și fără să aștepte un răspuns a continuat, - dacă îți spun că nu am ucis niciodată, ascultă, n-am ucis niciodată o singură persoană, ce-mi spui? Nu am ucis niciodată oameni. De ce aș face eu asta când voi înșivă vă ucideți, făcând aceste fapte groaznice... Pentru scopuri nobile, pentru mânie și ură, din dragoste și răzbunare, poți chiar să ucizi doar pentru competiție sau chiar pentru distracție. Și cu strategii stupide începeți războaie și vă ucideți unii pe alții cu miile, cu milioanele. Iar partea ipocrită este că este mult mai ușor să dați vina pe mine!
Făcu o scurtă pauză: - Știi măcar cum eram înainte? Eram o tânără frumoasă, întâmpinând sufletele oamenilor cu flori și însoțindu-i la locul unde trebuiau să ajungă. Am râs cu ei și i-am ajutat să uite ce s-a întâmplat. Dar asta a fost cu mult timp în urmă... Uite ce mi s-a întâmplat!

Ea a țipat ultimele cuvinte, a coborât cu pași mari de pe bancă și și-a dat la o parte gluga de pe cap. În fața ochilor fierarului apăru aproape un craniu, un chip încrețit al unei femei foarte bătrâne... Iar mai înspăimântători dintre toate erau ochii ei, complet opaci, lipsiți de expresie... Uite cine am devenit! Și știi de ce? - a făcut un pas spre fierar.

- Nu, clătină el din cap.

- Bineînțeles că nu, a râs ea. Voi, oamenii, m-ați făcut așa! Am văzut oameni ucigându-și părinții, frații, prietenii, vecinii, am văzut mame ucigându-și copiii, am văzut bărbați ucigând cu ușurință o sută, două sute, trei sute de oameni într-o singură zi!

 
Ochii morții scânteiau: - Mi-am schimbat atunci frumoasa rochie cu această rochie neagră, astfel încât sângele oamenilor pe care i-am întâlnit să nu fie vizibil pe ea. Mi-am pus gluga, ca oamenii să nu-mi vadă lacrimile. Nu le mai dau flori. Au făcut din mine un monstru. Și apoi m-au acuzat de toate păcatele lor. Bineînțeles, era cel mai simplu...

 
Se uită la fierar cu o privire rigidă: - Însoțesc oamenii, le arăt drumul, dar nu omor oameni... Dă-mi coasa, prostule!

În timp ce Moartea smulse coasa din mâinile fierarului, se întoarse și se îndreptă spre ieșirea atelierului.

- Pot să vă pun o întrebare? spuse fierarul când ea ajunse în prag.
- O să mă întrebi de ce am nevoie de o coasă, nu-i așa? întrebă Moartea, oprindu-se la ușa deschisă fără să se întoarcă.

- Da.

- Știi, drumul oamenilor spre rai... este străbătut atât de rar, că este mereu acoperit de iarbă înaltă...»
__________
Textul este bazat pe folclorul din Țara Bascilor...

,, Diavolul și fierarul " se numește și e transmis pe cale orală din generație în generație de multe secole.

A muri fără lumânare nu este același lucru cu a muri nespovedit și neîmpărtășit.

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"

                                 

Puține întrebări apasă sufletul celor rămași în urma unei persoane dragi mai mult decât aceasta: ce se întâmplă cu omul care pleacă din această lume fără să se fi spovedit, fără să fi primit Sfânta Împărtășanie și, uneori, fără să aibă o lumânare aprinsă în clipa morții? În jurul acestor situații s-au adunat, de-a lungul timpului, multe temeri, tradiții populare și chiar concepții superstițioase care nu au nimic de-a face cu învățătura Bisericii. Pentru credința ortodoxă, însă, moartea nu poate fi privită prin prisma unor obiecte sau gesturi exterioare, ci prin realitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu, prin responsabilitatea vieții duhovnicești, prin Sfintele Taine și prin nădejdea în mila Celui Care „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Mai întâi trebuie făcută o distincție esențială. A muri fără lumânare nu este același lucru cu a muri nespovedit și neîmpărtășit. Lumânarea nu este Taină a Bisericii, nu este un talisman și nu constituie o condiție materială a mântuirii. Ea este un semn văzut al credinței, al rugăciunii și al luminii lui Hristos. De aceea, absența ei în clipa morții, mai ales atunci când moartea survine pe neașteptate, nu poate fi transformată într-o sentință asupra sufletului celui adormit.

Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria explică foarte limpede această realitate: „Lumânarea este un simbol”, iar adevărata „lumină” a omului este reprezentată de viața sa și de faptele sale bune. Cu alte cuvinte, nu trebuie să transformăm un simbol sfânt într-un obiect magic. Lumânarea mărturisește despre Hristos, dar nu Îl înlocuiește pe Hristos. Ea este aprinsă în biserică, la rugăciune și lângă cel aflat în pragul morții tocmai pentru a mărturisi credința în „Lumina lumii”, Care este Mântuitorul nostru: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).

De aceea, dacă un om moare fără lumânare, nu trebuie să deznădăjduim și nici să credem că sufletul său a rămas, din această cauză, lipsit de lumina lui Dumnezeu. Poate că moartea a venit fulgerător, poate că omul s-a aflat singur, poate că a murit într-un spital sau într-un loc în care nimeni nu a avut timpul ori posibilitatea de a împlini această rânduială. Dumnezeu nu judecă omul după împrejurarea accidentală în care s-a stins lumânarea sau după faptul că ea nu a fost aprinsă, ci cunoaște întreaga sa viață și taina inimii sale.

Cu totul altfel trebuie să privim însă Spovedania și Sfânta Împărtășanie. Acestea nu sunt simple obiceiuri care țin de tradiția creștină, ci Sfinte Taine prin care omul intră și rămâne în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, Biserica îi îndeamnă pe creștini să nu amâne pocăința până în ultimele clipe ale vieții și, atunci când starea celui bolnav o permite, să cheme preotul pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Grija pentru sufletul celui aflat în apropierea morții nu trebuie să fie una superficială, redusă la aprinderea unei lumânări, ci trebuie să urmărească ceea ce este cu adevărat esențial: împăcarea omului cu Dumnezeu, cu semenii și cu propria sa conștiință.

Sfântul Cuvios Cleopa atrage atenția cu o severitate duhovnicească asupra primejdiei de a fi surprins de moarte fără pocăință, mai ales atunci când omul a trăit în păcate grave și a refuzat cu bună știință îndreptarea. Acest avertisment nu trebuie însă folosit pentru a condamna după moarte un anumit om, deoarece noi nu cunoaștem în întregime starea sufletului său și nici ceea ce s-a petrecut în taina conștiinței sale în ultimele clipe.

Una este situația celui care a murit pe neașteptate, fără să fi avut posibilitatea de a chema preotul, și alta este situația celui care, de-a lungul întregii sale vieți, a refuzat în mod conștient pocăința și comuniunea cu Dumnezeu. Biserica nu tratează nepăsarea față de viața duhovnicească drept un lucru neînsemnat. Mântuitorul ne spune: „Privegheați, dar, că nu știți ziua, nici ceasul în care vine Fiul Omului” (Matei 25, 13). Creștinul este chemat să trăiască permanent într-o stare de pocăință, nu să lase împăcarea cu Dumnezeu pentru ultima clipă.

Spovedania este, așadar, o necesitate duhovnicească a vieții creștine. Prin ea, omul își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, în fața preotului, cu sinceritate și pocăință, iar Biserica îi oferă, prin slujirea preotului, lucrarea dezlegării. Mântuitorul Însuși le-a spus Apostolilor: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 23). De aceea, nu este corect să spunem că Spovedania este doar un gest simbolic pe care îl putem înlocui cu o lumânare, cu o rugăciune sau cu o faptă bună. Sfintele Taine trebuie respectate în adevărul lor.

La fel, Sfânta Împărtășanie nu este un simplu act exterior, ci împărtășirea reală cu Trupul și Sângele lui Hristos, spre viață și mântuire, atunci când omul se apropie cu pregătirea și rânduiala cuvenite. De aceea, pentru un creștin bolnav și aflat în apropierea sfârșitului, chemarea preotului pentru Spovedanie și Împărtășanie reprezintă o adevărată grijă pentru suflet, incomparabil mai importantă decât preocuparea obsesivă pentru lumânarea care trebuie ținută în mână.

Și totuși, ce putem spune despre omul care a murit fără Spovedanie și fără Împărtășanie? Aici trebuie să păstrăm cu mare atenție echilibrul dintre adevărul dogmatic și nădejdea creștină. Nu putem spune că orice om care moare nespovedit este automat osândit. Ar fi o judecată pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o nouă. Nu cunoaștem taina sufletului, nu cunoaștem dacă omul a avut o clipă de pocăință lăuntrică, nu cunoaștem cât a înțeles din propria sa stare și nici împrejurările exacte ale morții sale.

În același timp, nici nu putem banaliza această situație. Moartea fără pocăință este o realitate duhovnicească gravă, iar Biserica ne avertizează tocmai pentru ca noi, cei vii, să nu ne lăsăm pradă amânării. Nu știm când vom fi chemați înaintea lui Dumnezeu și nu trebuie să presupunem că vom avea în mod obligatoriu o ultimă clipă în care să putem chema preotul și să ne mărturisim păcatele.

Exemplul tâlharului de pe cruce trebuie înțeles în acest sens. El nu este o justificare pentru amânarea pocăinței, ci una dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale puterii pocăinței adevărate. Tâlharul Îl recunoaște pe Hristos, își asumă starea sa și Îi cere: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!” (Luca 23, 42). Iar Mântuitorul îi răspunde: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). El nu a avut timpul necesar pentru o viață întreagă de pocăință, dar a avut, în clipa hotărâtoare, o inimă care s-a întors către Hristos.

Acest episod nu anulează rânduiala Bisericii și nici nu justifică nepăsarea față de Spovedanie și Împărtășanie. Dimpotrivă, ne descoperă că Dumnezeu vede mai adânc decât vede omul și că judecata Lui nu poate fi redusă la ceea ce observăm noi din exterior.

Pentru cel care a murit nespovedit, Biserica nu îi îndeamnă pe cei rămași la deznădejde, ci la rugăciune. Arhimandritul Mihail Daniliuc subliniază că nu putem pătrunde tainele judecății dumnezeiești și îi îndeamnă pe cei rămași să se roage cu credință pentru cei adormiți. Pomenirea la Sfânta Liturghie, parastasele, rugăciunea personală și milostenia făcută în numele celui adormit sunt expresii ale iubirii creștine și ale încrederii în mila lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, nu este nevoie ca pe pomelnice să apară explicații precum „nespovedit”, „neîmpărtășit” sau „fără lumânare”. Astfel de mențiuni nu transformă rugăciunea Bisericii și nu adaugă ceva lucrării ei liturgice. Important este ca cel adormit să fie pomenit ca „rob al lui Dumnezeu”, iar cei vii să se roage cu smerenie pentru sufletul lui.

Aici se află și răspunsul la întrebarea dureroasă a familiei: „Mai putem face ceva?” Da, putem face ceea ce Biserica ne-a învățat dintotdeauna: să ne rugăm, să pomenim, să facem milostenie și să-l încredințăm pe cel adormit milei lui Dumnezeu. Nu noi stabilim destinul veșnic al sufletului și nu avem dreptul să spunem despre un anumit om că este în rai sau în iad. Putem însă să ne rugăm pentru el și să lăsăm judecata în mâinile lui Dumnezeu.

Moartea unui om nespovedit trebuie să fie, în același timp, și o lecție pentru cei vii. Ea ne amintește cât de ușor amânăm ceea ce este esențial. Spunem că ne vom spovedi „mai târziu”, că vom merge la biserică „duminica viitoare”, că ne vom împăca „cândva” cu omul pe care l-am rănit, că vom începe viața duhovnicească „după ce se mai liniștesc lucrurile”. Dar viața nu ne promite ziua de mâine.

De aceea, cea mai bună pregătire pentru moarte nu începe în ziua în care trupul este deja slăbit, ci în fiecare zi în care omul își amintește că viața sa este un dar și că, la sfârșitul ei, va sta înaintea lui Dumnezeu. Creștinul trebuie să învețe să trăiască în pocăință, în rugăciune, în iubire, în iertare și în comuniune cu Biserica.

Lumânarea rămâne un simbol frumos și profund al credinței, dar nu trebuie transformată într-o superstiție. Spovedania și Sfânta Împărtășanie rămân esențiale pentru viața creștină, dar moartea neașteptată a unui om fără aceste Taine nu ne dă nouă dreptul să-i pronunțăm sentința. Iar rugăciunea pentru cei adormiți rămâne una dintre cele mai curate forme ale iubirii, pentru că iubirea creștină nu încetează la marginea mormântului.

În cele din urmă, întrebarea „Ce se întâmplă cu cel care moare nespovedit și fără lumânare?” trebuie să ne conducă spre o întrebare mult mai importantă: cum trăiesc eu acum, cât încă mai am timp să mă pocăiesc? Pentru cel plecat, să ne rugăm cu smerenie și nădejde; pentru noi, să nu mai amânăm întâlnirea cu Dumnezeu. Lumânarea poate lipsi din mâna celui care moare, dar viața lui trebuie să fi căutat Lumina. Iar Lumina adevărată nu este o flacără trecătoare, ci Hristos, Care spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

În fața morții, Biserica nu ne învață nici superstiția, nici deznădejdea, ci pocăința pentru cei vii, rugăciunea pentru cei adormiți și încredințarea tuturor în mâinile dreptății și milei lui Dumnezeu.

 .Dr. Stelian Titus Gombos

INFRANEAZA-TI LIMBA RABDA si TINE-TE TARE

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Bucuria mea, Sfantul Parinte, Efrem Sirul, indeamnand-ne sa nu avem limba sloboda zice asa: "Astfel este INFRANAREA LIMBII: A nu vorbi cuvinte multe si desarte, a tine limba si a nu grai de rau, a nu ocari, a nu blestema, a nu vorbi cele ce nu se cuvin, a tine limba si a nu cleveti, a nu prihani pe fratele, a nu descoperi taine, a nu cugeta cele ce nu sunt ale sale." Sfantul Parinte, Gavriil georgianul ne sfatuieste asa: "Vrajmașul diavol, vrea sa te lipseasca de slava. RABDA si TINE-TE TARE!” 

Si atunci, pe cat ne sta in putere sa ne infranam la limba si sa ne rugam. Un batran ascet invata asa: „Cu fiecare «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!, sau, «Iisuse, Iisuse, iarta-ma, Iisuse!» pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiesti, in ceruri. Dinlauntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decat tunetul, mai puternic decat toate trambitele: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!». Si raspunde Domnul Cel atotprezent: «Fiule, iertate iti sunt pacatele prin Taina Sfintei Spovedanii».

 Asadar, cat traiesti nu te opri sa strigi, zi si noapte catre Hristos, chiar si cand rugaciunea ta este de nesuferit, neinteleasa, impovaratoa­re, chiar si cand motai sau esti in mocirla pacatului, in inselare, in rautatea patimilor. Striga neincetat: «Iisuse, Iisuse, iarta-ma, Iisuse!», si atunci Hristos Insusi, fara ca tu sa intelegi aceasta, va fi cu tine si va fi intotdeauna sprijinitorul tau. Dumnezeu, Maica Domnului si toti Sfintii sa fie cu tine si nimeni impotriva ta! 

                                                                                              Amin si Aliluia!
                                                                                                 Preot Ioan .

! LECȚIE DE ISTORIE

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

·

EXCEPTIONALA POEZIE!! DE PASTRAT, PREDATA ELEVILOR SI CITIT IN PARLAMENT!!!!!!!!! LECȚIE DE ISTORIE
de Nicolae Drăguși

Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram
Că sunt Om, că am o tară si o Limbă si un Neam
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri moţii mei
Că din ei răsare pâinea si prin mine trăiesc ei

Valuri tulburi de uitare peste mortii mei se-asează
Limba nu ne mai e limbă, tara nu mai este trează
Azi ne-nvaţă imbecilii intereselor perfide
Cum să ne uităm eroii si să venerăm partide
Cum să cântărim istoria si s-o vindem pe bucăţi
Cum să facem Mall-uri, vile, scoţând piatra din cetăţi
Pe Vlad Ţepes cum să-l facem personaj de film de groază
Capul lui Mihai Viteazul în dolari cât valorează

Ne învată idioţii că Bălcescu a fost laş
Şi că Decebal bătrânul a fost un sinucigaş
Cum de s-a ajuns aicea ca să vină fiii ploii
Nesimţiţi cât să-şi permită a ne ponegri eroii?

Nişte dascăli mediocri ce-au citit minciuni sfruntate
Si ni le aruncă-n fată ca pe legi adevărate
Bieţi defăimători de stirpe, lacomi si periculoşi
Ce-am fi noi fără istorie? Ce-ar fi ei fără strămoşi?
Fără urletul lui Horea am fi sclavi si azi pe roată nobilime elevată!
Fără paloşul lui Ştefan am fi paşalâc turcesc
Robi umili care cu grâne tot Islamul îl hrănesc!

Dacă nu muream in luptă la Neajlov si la Rovine
N-am mai fi avut biserici unde neamul să se-nchine!
Nu trecurăm peste veacuri ca o naţie coruptă
Ci cu aspre sacrificii, si cu jertfă, si cu luptă!

Si a trebuit adesea, spre a ne salva norodul
Sângele lui Brâncoveanu să inunde eşafodul
Trupul lui Ioan Cumplitul să se sfâşie-n bucăţi
Umărul lui Avram Iancu să se sfarme de cetăţi
Plânsul lui Vladimirescu să răsune din fântâni

Ca un preambul la imnul ”Deşteptaţi-vă români”
Fierul scos din pieptul tării ne-a fost arma si necazul
Si coroană pentru Doja, si baltag pentru Viteazul
Munţii nostri aur poartă, am putea să fim bogaţi
Insă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădaţi
Biciuiţi de monştrii vremii si răpuşi de neputinţă
Am trecut peste milenii cu speranţă si credinţă
Si-am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi

Printre alte mândre neamuri ca o stea va străluci...

Astăzi... cine ni-s eroii? Cine-i gata ca să moară
Pentru sfânta Libertate, pentru neam si pentru tară?
Groşii si libidinoşii, snobii si analfabeţii,
Banii mulţi si burta plină, pentru ei sunt sensul vieţii
Nişte lacomi fără şcoală, nişte scârbe, nişte javre

Care pentru-o spagă calcă fără milă pe cadavre
Parlamentul Europei ne-a cerut reprezentanţii
Si-am trimis toţi imbecilii, proastele si aroganţii
Să ne facă de ruşine cerând mită pe la toti
Si să fim priviţi prin dânşii ca o naţie de hoţi
Poticnindu-se-n discursuri insipide si banale
Fără dicţie sau noimă, cu greşeli gramaticale
Pitipoanca plângăcioasă sau tribunul făcând spume
Sau ciobanul fără carte să ne reprezinte-n lume?
Unde ne e azi mândria? Unde ne e azi curajul
De-ai lua de ciuf, de guler, si-a spăla cu ei pavajul?
Nu mai sunt eroi in tară, oameni demni si responsabili
Să ia frâiele în mână de la viermii incapabili?
Creierele geniale sunt trimise la străini
Spre-a nu-i încurca la furturi pe-aceşti avortoni cretini

Cincisprezece milioane, câţi am mai rămas prin ţară
Să fim pentru haimanale animale de povară
Să muncim pe brânci o lună iar ei să ne dea salar

Cam cât lasă ei pe seară spagă la vreun ospătar
Nu mai vreau să văd prin blocuri cum ne mor de frig bunicii
Si nici mame disperate,”ce le dau la ăia micii”
Nu mai vreau să-mi văd părinţii dependenţi de tratamente
Şi cu banii pentru hrană cumpărând medicamente
Nu mai vreau să-mi văd soţia umilită la ghişee
Sau copilul dat afară, că-i sărac, de prin licee
Ca o boala fără leacuri, ca un cataclism mă sperie
Cum trăiesc în lux netoţii iar capabilii-n mizerie
Eu aştept Reînvierea, când din marile morminte
Vor ieşi din nou Eroii înarmaţi c-un bici fierbinte
Şi vor face curăţenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat

Doina Mirea

.MULTUMITORI si RECUNOSCATORI, sau, NEMULTUMITORI SI NERECUNOSCATORI???

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"

https://babylenutapentrusuflet.blogspot.ro/

Iubiti credinciosi, iata ce ne istoriseste Sfantul Nifon al Constantianei: "La trei ani după ce m-am pocăit pentru păcatele mele, m-am gândit, că de atâta vreme mă rog lui Dumnezeu şi până acum NICI UN DAR NU MI-A DAT. Adormind trist, L-am visat pe Domnul Hristos, care, de pe scaunul slavei Sale, mi-a zis: "Nifon, Nifon, în seara asta M-ai întristat cu ceea ce ai zis în gândul tău, că te rogi Mie de atâta vreme şi nici un dar nu ţi-am dat. Dar, ce e sunt acelea pe care le ai? Spune-Mi, nu sunt daruri? AERUL care-l respiri, APA care o bei, MANCAREA cu care te hranesti, FIECARE ZI DE VIATA cand te scol din somn, NU SUNT DARURI? CERUL, PAMANTUL, MAREA şi toate cele dintr-însele NU SUNT DARURI? Ce Mi-aţi dat voi oamenii pentru ele? 

Nimic! Şi in loc de răsplătire, voi M-aţi scuipat, M-aţi pălmuit, M-aţi bătut cu biciul şi pe cruce M-aţi pironit, cu oţet şi cu fiere M-aţi adăpat... SFINTELE TAINE spre mantuirea sufletului tau (Botezul, Mirungerea, Cununia religioasa, Maslul, Spovedania, Impartasania, Preotia) NU SUNT DARURI? Toate bunătăţile pământului nu sunt daruri? PASARILE cerului, PESTII mărilor, NU SUNT SI ELE, DARURI? Faptul ca M-am rastignit, M-am îngropat si am inviat a treia zi din morti, pentru mantuirea voastră, ca sa va deschid portile Raiului, acestea nu sunt daruri?

 Cum zici tu Nifon, că nu ţi-am dat nici un dar???". Dragii mei, se spune ca BINEFACEREA si RECUNOSTINTA nu s-au intalnit niciodata pe pamant si pentru ca tot ce avem este darul lui Dumnezeu, sa nu fim NEmultumitori si NErecunoscatori, ci, MULTUMITORI si RECUNOSCATORI, fiindca Dumnezeu fara om, ramane tot Dumnezeu, in timp ce omul fara Dumnezeu, este nimic...

Preot Ioan.

SĂ NU ÎNLOCUIM PE HRISTOS DE PE CRUCE CU SFINȚII BISERICII!

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Claudiu Buză

Mărturisim fără echivoc că Sfânta Cruce este Crucea lui Hristos. Pe ea S-a răstignit pentru noi Fiul lui Dumnezeu, pe ea S-a adus Jertfă pentru mântuirea lumii și prin ea „ne-a împăcat cu Dumnezeu” (Efes. 2, 16). De aceea, atunci când Crucea poartă reprezentarea Celui răstignit, locul central nu poate fi dat niciunui sfânt, oricât de mare ar fi acesta. Sfinții sunt cinstiți tocmai pentru că au urmat lui Hristos; ei nu Îl înlocuiesc niciodată pe Hristos. „Iar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit” (1 Cor. 1, 23).
Desigur, sfinții pot fi reprezentați pe engolpioane, medalioane, cruci-relicvar sau chiar pe diferitele părți ori pe reversul unei cruci. Însă una este a reprezenta un sfânt pe un obiect cruciform și alta este a-l așeza iconografic în locul Celui răstignit. Tradiția Bisericii nu are nevoie de asemenea ambiguități. Crucea trebuie să mărturisească limpede ceea ce propovăduiește Evanghelia: „Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” (1 Cor. 2, 2).
Trebuie să avem grijă și la mărturia pe care o dăm înaintea celor din afara Ortodoxiei. Să nu oferim, prin inovații iconografice neinspirate, prilej cuiva să creadă sau să ne acuze că îi așezăm pe sfinți în locul lui Hristos ori că le atribuim ceea ce aparține numai Mântuitorului. Noi nu ne închinăm sfinților ca lui Dumnezeu și nu-i punem în locul lui Dumnezeu. Îi cinstim ca pe prietenii și casnicii Lui, iar cinstea lor izvorăște tocmai din unirea lor cu Hristos.
De aceea, nu este vorba despre micșorarea cinstirii sfinților, ci despre păstrarea dreptei rânduieli a credinței: Hristos este Mântuitorul, Crucea este Crucea Lui, iar sfinții sunt mărturisitorii și următorii Lui. În centrul Crucii să rămână Cel Care a spus: „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12, 32).

DESPRE CRUCEA "RUSEASCĂ"

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                                                    

O vedeam și eu de ani buni, crucea noastră "cea de toate zilele", puțin diferită de ceea ce cunoaștem noi românii. În afara celor două părți principale, verticala și orizontala, încă două bucățele pe direcție orizontală, una sus și una mai jos, dar aceasta din urmă înclinată oblic. Bineînțeles că bucățica orizontală din partea de sus amintește tabla pe care era scrisă de către soldații romani "vina" Mântuitorului nostru Iisus Hristos, INRI, adică "Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor". 

Dar ce înseamnă, sau la ce face trimitere bucățica aceea oblică din partea de jos? Îmi imaginam că reprezintă acel suport pentru picioare care li se punea unor răstigniți ca să poată susține o parte a greutății trupurilor lor în timpul cât zăceau pe cruci. Se zice că fără acea bucată de lemn brațele răstigniților s-ar fi smuls din încheieturi. Evangheliile nu ne dau astfel de detalii tehnice. Ni se spune numai că "a fost răstignit". Aceasta pentru că în perioada istorică a scrierii Evangheliilor, adică în secolul întâi al erei noastre, moartea prin răstignire era suficient de cunoscută și de temută de toată lumea, nefiind nevoie de detalii

. Îmi rămânea o singură dilemă: bine, bine, avem suportul pentru picioare, dar de ce trebuie să fie oblic și nu drept? Când am avut ocazia am întrebat un preot ortodox din Republica Moldova, iar acesta m-a lămurit imediat: "Bucățica aceea oblică îi amintește pe cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Domnul. Capătul de sus, cel din stânga cum se privește crucea, era tâlharul "cel de-a dreapta" lui Hristos, care s-a mântuit prin pocăința lui târzie. Capătul din dreapta, cel de jos, reprezintă tâlharul cel de-a stânga Domnului, care s-a prăvălit în iad, impietrindu-se în trufia lui". Am încuviințat și am înțeles. 

Acest model de cruce este utilizat de slavi în general. Dar aceasta nu înseamnă că nu-l putem folosi și noi. De exemplu crucea clasică, simplă, fără adausuri, este numită "crucea latină". Aceasta ce înseamnă, că numai spaniolii și italienii pot să o utilizeze în cultul lor?! Este vorba despre denumiri și atât. Așa că să nu vă smintiți dacă o veți vedea în mâini de preoți sau pe turle de biserici. Că uite, un deștept s-a apucat să-l critice pe Înalt Preasfințitul Teodosie al Tomisului că a apărut cu o cruce rusească în mâini! Băi, voi sunteți normali?!

 V-a întunecat dracul mințile în halul acesta, că vă băgați și peste Sfințiții Arhierei?! Nu vedeți în creierele voastre decât "ruși" și "putiniști" ! Dar acolo unde voi vedeți "ruși", noi vedem frați ortodocși de limbă slavă. Iar acolo unde voi vedeți "putiniști" noi vedem iubitori de cultură și de spiritualitate slavă. A propòs.. de Dostoievski și de Sfântul Serafim de Sarov ați auzit? Dar de Sfinții Ioan din Kronstadt și Siluan Athonitul?.. Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce.. Lăsați prostiile, că vă o să ajungeți de râsul istoriei. 

Amin

VIAȚA SFÂNTULUI EVSTAȚIE PLACHIDA, A SOȚIEI SALE TEOPISTA ȘI A FIILOR: TEOPIST ȘI AGAPIE

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Eliana Popa

Trăia-n cetatea mare a Romei, când împărat era Traian,
Un dregător viteaz în lupte, Plachida, brav patrician.
Era bogat iar al său nume era vestit printre vrăjmași,
Avea o soață virtuoasă ce i-a născut doi copilași!
Doi flăcăiași frumoși și veseli...ea îi creștea cu râvnă multă
Și-l aștepta cu dor și teamă, să vina teafăr de la luptă!
Deși se închina la idoli, el viețuia ca un creștin
Hrănea pe cei flămânzi și singuri, pe toți îi miluia din plin.
Era desăvârșit în fapte, dădea cu drag și bucuros,
Însă-i lipsea credința dreaptă în Domnul nostru Sfânt, Hristos!
Și fără Dumnezeu din ceruri, toate acele bune fapte
Nu cântăresc decât în lume, în fața Domnului sunt moarte!

Dar Cel ce ține-n mână toate și vede orice bună faptă,
Nu l-a lăsat în întuneric, nici mântuirea să își piardă.
Și într-o zi la vânătoare, în fața lui un cerb a stat
Ce l-a privit pentru o clipă și-apoi in fugă a plecat.
Plachida l-a urmat cu gândul c-așa trofeu nu o să-i scape,
În goana calului ce-aleargă scăldat în spume și în ape
Dar cerbul cel frumos se-oprește, mai sus, pe-o stâncă maiestuoasă,
Se-oprește și Plachida jos, dar nu renunță...nu se lasă!
Iar Dumnezeu Prea Înduratul, ce e Atoate Știutor,
A hotărât să-l ia ca pradă, în curtea Sa, pe vânător.


Plachida, tot privind la cerb, văzu un lucru minunat
Cum între cele două coarne, o cruce i s-a arătat!
O cruce mare, luminoasă, ce strălucea în chip frumos
Și răstignit pe lemnul ei, privind spre el, stătea Hristos!
,, - De ce mă prigonești, Plachida?" îi zice-un glas dumnezeiesc
Și-nfricoșat de-așa vedenii, puterile îl părăsesc!
Și cade de pe cal viteazul și zace-aproape leșinat,
Dar după ce-și veni în fire cu voce slabă a-ntrebat:
,, - Cine-mi grăiește mie, Doamne? Tu mă cunoști? Mi-ai spus pe nume!"
,, - Eu sunt Iisus Hristos! Sunt Cel ce am venit în lume.
Și Dumnezeu fiind am luat, pe umeri Crucea Pătimirii
Am dus în ea păcatul lumii, până la locul răstignirii!
Iar tu, Plachida, nu Mă știi, dar M-ai cinstit prin multe fapte
Și milosteniile tale ajuns-au pân' la Mine toate!
Am hotărât să nu te las și cerbul te-a vânat pe tine
Eu l-am trimis în calea ta și goana lui te-a dus spre Mine! "


Și-atunci s-a ridicat viteazul, grăind cu multă bucurie :
,, - Tu ești Atoate Creatorul și chiar de azi sluji-voi Ție!
Deci, Ție, Unuia mă-nchin, că Tu ești Unul Dumnezeu
Și după cum îți e voința, așa mă voi supune eu. "
,, - Să mergi degrabă la un preot să te boteze creștinește
Și el îți va deschide ochii spre calea ce te mântuiește!"
Plachida auzind acestea de bucurie s-a umplut,
S-a-ntors acasă plin de râvnă, spunând soției ce-a văzut.
,, - Degrabă s-alergăm la preot! așa soția i-a grăit
Că-n noaptea cea trecut chiar Domnul, Iisus Hristos mi-a poruncit
Noi, împreună cu feciorii, s-alegem grabnic calea Sa
Și El va fi cu noi pe cale și să cădem nu ne-o lăsa.


Și-au luat în grabă copilașii și au plecat la un părinte
Acolo au primit botezul și foarte multe învățăminte.
Plachida-i botezat de-acum cu numele Evstație
Iar copilașii-ncreștinați ca Teopist și Agapie!
Soția lui cea virtuoasă, de lacrimi a umplut batista,
Când a primit și ea botezul și numele de Teopista!
Și renăscuți în sfânta taină, cea a Botezului creștin
S-au reîntors acasă veseli și luminați cu har din plin.
A mers a doua zi Evstatie, iar lângă stâncă,-n acel loc,
În care L-a văzut pe Domnul și-a ars în al credinței foc!
A mulțumit și s-a rugat, căzând cu fața la pământ
Și s-a încredințat cu totul în voia Domnului cel Sfânt!


Dar stând răpit în rugăciune, din nou Prea Bunul i-a grăit
Despre ispita ce-o să vină și despre ce i-a pregătit :
,, - Evstație! Să iei aminte! Credința ce rămâne vie
Nu este aceea ce se-aprinde doar în belșug și bucurie!
Căci dragostea cea către Mine e lucrătoare și nu minte
Doar daca și mai tare arde în sărăcie și ispite!
Pentru aceasta-i să ajungi în mari necazuri și sărman
Și ispitit vei fi ca Iov și vrăjmășit de cel viclean!
Te voi căli în suferință ca să fii viu în veșnicie
Și vei primi cununa vieții ca toți aceia vrednici Mie. "
Și auzind acestea toate, Evstație dădu răspuns :
,, - Eu gata sunt de suferință și de Te am îmi e de-ajuns! "
Atunci, din nou, îi zise Domnul : ,,- Evstație, te Voi păzi!
Și harul Meu va fi cu tine în ceas de noapte și de zi .
Și-n ceas de mare umilință, când doar durere vei gusta,
Eu te voi mângâia pe tine și iarăși te Voi înălța!
Și îți voi da tot ce-ai pierdut când s-o sfârși timpul tristeții
Deci, îndrăznește! Nu te teme!Ești scris de Mine-n Cartea Vieții!"


S-a-ntors acasă plin de râvnă având în suflet bucurie
Și-a viețuit cu toți ai casei în post, cu multă evlavie.
Dar a venit și ceasul negru când moartea i-a intrat în casă
Răpindu-i slugi și dobitoace o boală cruntă, nemiloasă!
Tâlharii i-au intrat în curte, găsind-o astfel nepăzită
Și astfel casa lui bogată, fu peste noapte sărăcită!
Și-a hotărât atunci să plece doar cu copiii și soția
Și uite asa, în miez de noapte, își începură pribegia!
S-au furișat pe întuneric, n-au dat de știre nimănui
Și multi l-au căutat degrabă, însă Plachida nu-i și nu-i!


Să treacă marea in Egipt pe o corabie-au urcat
Însă după puțină vreme, vicleanul coada și-a băgat!
Neisprăvitul căpitan, fiind un desfrânat barbar,
Sa-ndrăgostit de Teopista și-a pus la cale-un plan murdar!
Când s-a sfârșit călătoria și-a vrut Evstație-al plăti,
Acesta îi opri femeia, nici bani, nici aur nu dori.
Degeaba se împotrivi, degeaba a-l ruga încearcă
Barbarul l-a amenințat, scoțându-și sabia din teacă!
Nimic nu a putut a face, iar dacă nu l-a-nduplecat,
Plângând s-a resemnat, sărmanul, și-a luat copii și-a plecat.
Plângea și biata Teopista, privind cum pleacă el cu fiii
Plângea pe mal și Evstație și lângă el plângeau copiii!


Porni la drum cu cei doi fii și-ajunse-n preajma unui râu
Ce alerga umflat de ploi, nici malul nu-l ținea în frâu.
N-avea nici punte să-l poți trece dar se gândi că înotând
Ar reuși să-l traverseze, ducându-și fiii rând pe rând
Îl luă pe unul din copii și trecu râul înspumat
Apoi se-ntoarse de îndată să-l treacă și pe celălalt.
Dar cum un rău nu vine singur, sau poate așa a fost să fie,
Veni un leu și luă copilul și se-ndreptă către pustie.
Și când strigă, privind cu jale, văzu un lup venind din codru
Ce-l luă pe-al doilea copilaș, fugind cu el precum un lotru!
Și-a plâns durerile-n tăcere și s-a-nchinat plecând pe cale,
S-a așezat într-un sătuc purtând povara crucii sale
Muncea din greu doar pentru pâine, fiindcă trăia în sărăcie
În post, în priveghere, și-n lacrimi, având pe Domnul avuție.


A petrecut acolo singur cam cincisprezece ani și-un pic
Și n-a știut că toți ai lui ...sunt vii ...și n-a pierdut nimic!
Căci fiii lui trăiau aproape...la un plugar și un păstor,
Ce i-au salvat din gheara morții și i-au crescut în casa lor .
Și soața lui a fost salvată din mila Domnului cel bun
De căpitanul cel barbar, de pofta lui de om nebun!
Acesta a crăpat pe loc, după ce a vrut s-o siluiască
Căci Dumnezeu n-a-ngăduit, urâta-i faptă s-o-mplinească.
Ea a rămas să locuiască aproape de același sat
Unde-i trăiau acum feciorii și soțul ei cel minunat!
Și iată a venit și timpul să ia sfârșit urâtul ,,vis"
Și Dumnezeu să-i întâlnească...să de-a-napoi ce a promis!


Și iată clipa întâlnirii se-apropie pe negândite
Când multe sate și cetăți au fost de un război lovite.
Traian și-a amintit atunci de-al său Plachida cel viteaz
Știind că brațul lui puternic va scoate țara din necaz!
Și a trimis doi buni ostași, prieteni vechi cu Evstație
Să-l caute în toată lumea...și în cetăți și în pustie!
Așa cum Domnul a voit, ei au ajuns și-n acel sat
Unde trăia al lor prieten sărac și foarte mult schimbat!
Și chiar pe el l-au întâlnit, în drumul lor către cetate
Recunoscându-i i-a oprit și i-a-ntrebat de merg departe!
,, - Noi căutăm un vechi prieten, Plachida este al său nume,
De multă vreme a plecat și noi îl căutăm prin lume.
Iar dacă cineva, de-aici, l-ar fi văzut sau chiar l-ar ști
Și ne va spune despre el, cu mulți arginți l-am răsplăti!"


,, - N-am auzit nimic de el, dar dacă voi binevoiți,
În casa unde locuiesc, veți fi cu dragoste primiți!
Și poate cineva din sat sau, poate, chiar stăpânul meu
Vor ști ceva despre Plachida....mai mult decât pot spune eu! "
Ei au primit cu bucurie să-i fie oaspeți peste noapte
Iar Evstație plin de râvnă le-a pus pe masa lui de toate!
Ei au privit atunci mai bine, spre chipul lui și-au cunoscut,
Că au în față chiar pe-acela ce-o lungă vreme-a fost pierdut!
Și bucuroși, nevoie mare, l-au luat în brațe și-au strigat :
,, - Erai chiar tu! Și noi, neghiobii, foarte târziu am observat.
Și poate n-am fi fost prea siguri, dar am văzut pe-al tău grumaz,
O veche rană ce o porți, de când luptai ca un viteaz!"


Plângând de-atâta bucurie, l-au îmbrăcat în noi veșminte
I-au dat scrisorile în care, Traian făcea o rugăminte.
Să se întoarcă iar în Roma, să lupte el pentru cetate
Cu brațul său cel tare-n lupte, să-i dea pe venetici la moarte.
A cunoscut, atunci, Evstație, că a venit iar timpul lui
Să-și ia-napoi dregătoria, precum e voia Domnului!
Și întorcându-se la Roma a povestit întreaga-i viață
De când a părăsit cetatea și până-n clipa cea de față.
Și la primit Traian la curte cu multă cinste și onor
I-a dat averi și mai bogate și l-a pus iarăși dregător


A strâns din nou viteazul oaste, chemând de prin cetăți și sate
Flăcăi cu brațe tari în luptă și cugete neînfricate!
Și fiindcă Dumnezeu lucrează și dă-napoi ce i-a promis
Și fiii lui, de-acum bărbați, la el în oaste s-au înscris!
La chip erau frumoși ca mama, la trup voinici ca al lor tată
Erau doi tineri ca stejarii și cu voință ne-nfricată!
I-a îndrăgit din prima clipă, neștiind că sunt feciorii lui
Îl îndemna ceva anume...sau poate glasul sângelui!


Și a pornit din nou la luptă zdrobind dușmanii fioros
Cu o armată numeroasă și cu puterea lui Hristos!
A dezrobit cetăți și sate, a pus pe fugă pe barbari
Și lângă ei luptau și fiii, cu mult curaj și brațe tari!
Când s-a sfârșit acest război și se-ntorcea către cetate
Mai poposea cu oastea sa, pe lângă margine de sate
Și într-o zi s-au așezat lâng-o grădină de poveste
( Și după cum avea să afle era a dragii lui neveste.)
Așa a rânduit Prea Bunul sa fie asta marea zi,
Când va primi pe cei pierduți: soția și pe cei doi fii!
Și chiar în ceasul când flăcăii și-au legat cortul de grădină
Și Dumnezeu i-a dat un gând, chiar Teopistei ca să vină!
În cortul de lângă grădină cei doi ostași își depănau,
Povestea vieții lor din vremea, când încă nu se cunoșteau!


,, - Eu, zice unul din cei doi, îmi amintesc puțin de tata
Era un vrednic căpitan, ducând către izbânzi armata.
Dar într-o zi, ne-a luat pe toți, pe mama mea și înc-un frate
A părăsit cetatea Romei și-a trecut marea mai departe.
De pe corabia aceea, doar noi am coborât cu tata
Măicuța a rămas plângând, căci rău a mai lovit-o soarta.
Mergeam pe cale și plângeam, doi copilași cu tatăl lor,
Plângeam și noi plângea și tata și ne topeam de-al mamei dor!
Și am ajuns lângă o apă, iar tata pe rând ne-a luat
Ca să ne treacă pe-ai săi umeri până pe malul celălalt.
Eu am rămas pe mal cuminte, pe frățiorul meu să-l treacă
Apoi, cum mi-a promis atunci, și după mine să se-ntoarcă .
Dar văd cu groază lângă mine, de unde Doamne-o fi venit?
Un leu ce m-a luat în gură și spre pustie a fugit!
Dar l-au văzut niște plugari și înspre el au alergat
M-au tras din colții cei de fiară și de la moarte m-au scăpat. "


Și ascultându-l cu ochi mari, uimit de cele ce-a aflat,
Prietenul lui cel mai tânăr cu drag în brațe l-a luat :
,, - O, cu adevărat mi-ești frate! Toate acestea n-am uitat.
Îmi amintesc și eu cum leul, precum un hoț te-a apucat
Pe mine m-a-nhățat un lup...o, parca și-azi mă trec fiori!
M-ar fi mâncat, în codru, fiara, dar m-au salvat câțiva păstori! "
Și bucuroși peste măsură, cuprinși de-o dragoste curată
S-au regăsit și și-au promis că nimeni n-o să-i mai despartă.
Iar Teopista ascultândându-i, cu greu si-a stăpânit pornirea
De-ai strânge-n brațe pe-amândoi....însă nu s-a pierdut cu firea!
Era femeie înțeleaptă, de-acum căruntă și bătrână,
Căci s-a temut că n-o vor crede și-or socoti că e nebună!
Și parcă neatingând pământul la comandantul lor aleargă
S-o ia cu ei până la Roma, să nu mai stea aici, pribeagă!
Gândea ca ajungând acolo, să dea de știre cine este
Să spună fiilor și lumii, mult dureroasa ei poveste!


Evstație s-a-nduioșat, de-aceea femeie necăjită
Neștiind că chiar în fața sa, stătea soția lui iubită!
Ea căutând, cu luare-aminte, la căpitanul cel viteaz,
O lacrimă de bucurie îi curse iute pe obraz :
,, - Te-ntreb, nu ești cumva Plachida...Evstație? Chiar tu să fii?
Și ai plecat în pribegie cu soața ta și cei doi fii?
Soția ta ți-a fost luată, dar iată, mare-i Dumnezeu!
Căci Teopista cea pierdută, stă-n fața ta, iubitul meu!"
Evstație privind la ea, parcă din somn s-a deșteptat
A luat-o-n brațe suspinând și slavă Domnului a dat!
A plâns de-atâta bucurie...apoi i-a spus despre copii,
Cum doua fiare i-au răpus fugind cu ei către pustii
Atunci ea a-nceput a-i spune tot ce-auzise în grădină
Și Evstație-a poruncit, cei doi în fața lui să vină.
I-a pus să-și povestească viața ...și iată, cum s-au regăsit
Și toate, câte-a promis Domnul, în ziua 'ceea s-a-mplinit.

Însă, de-acum, un singur lucru a mai rămas să se-mplinească,
Să fie-ncununați cu slavă pe calea cea mucenicească.
S-a-ntors la Roma în cetate și-a fost primit cu veselie
Numai un lucru i-a umbrit, toată această bucurie
L-a-ntâmpinat nu împăratul, acel ce se numea Traian,
Murise de curând și iată, pe tron stă crudul Adrian!
Acesta se-nchina la idoli, ura tot omul cel creștin,
Avea un suflet ca de diavol plin de-ntuneric și venin.
Și și-a chemat mai marii oștii, în capiștea cea idolească,
La zeii lui să se închine, cu jertfe să le mulțumească.
Evstație-a rămas afară....a stat cu Dumnezeu în gând,
Soția lui și cei doi fii stăteau alăturea plângând!
Și mâniinduse-mpăratul i-a spus: ,,- Plachida, închină-te la zei!
Căci n-ai fi izbândit în luptă, de nu te-ar fi ajutat ei!


Și întărit cu rugăciunea, viteazul nostru i-a răspuns:
,, - Eu sunt creștin și nu mă-nchin decât la Domnul meu Iisus!
Căci am un singur Dumnezeu și numai Lui îi mulțumesc
Pe El îl port mereu cu mine, prin El sunt viu și mai trăiesc!
Iar idolilor surzi și muți, n-am să-mă-nchin! Poți să ne-omori!
Nici soața mea cea credincioasă și nici vitejii mei feciori!
Și neputând să îi întoarcă, de la credința în Hristos,
Tiranul își chemă soldații lovind cu pumnul furios.
Și porunci să fie duși legați de mâini și de picioare
Și după chinuri și bătăi, să fie sfâșiați de fiare.
Priveau spre cer cu bucurie! Se întăreau unul pe altul
Și Teopista lângă ei, din ochi și-ncuraja bărbatul.
Dar fiarele când i-au văzut s-au îmblânzit și au plecat
Însă tiranul mânios, într-un cuptor i-a aruncat.
Dar trupul nu le-a fost atins de focul cel mistuitor
Căci Dumnezeu a rourat cu sfântă ploaie-acel cuptor!
Îmbrățișați în rugăciune, ei au trecut in veșnicie
Și, iată, srisă-n cărți și-n ceruri frumoasa lor mucenicie!
I-au scos cu trupurile-ntregi, frumoși ca îngerii de sus
Pe chipul lor se răsfrângea lumina sfântă a lui Iisus.
Și-atunci poporul a strigat spre împăratul nemilos:

 
,, - E mare Dumnezeu din ceruri! E sfântă Crucea lui Hristos!"
Aici închei aceste versuri, dând slavă Domnului Iisus
Dar vă mai spun vreo două vorbe, căci, poate, alții nu v-au spus.
Martirii noștri Brâncoveni la vremea de mucenicie
Aveau alaturi nevăzut, pe Sfântul nostru Evstație!
Agapie și Teopist luându-și chipuri de ostași
Au însoțit pe calea morții pe Brâncoveanu Mateiaș!
Iar când Maria Brâncoveanu plângea privind în zare tristă,
Îi sta alături Teopista strângându-i lacrima-n batistă!
O parte din sfintele moaște ale Sf. Evstatie Plachida se afla în Craiova, la Biserica Sf. Grigorie Decapolitul

Sf Constantin Brâncoveanu avea mare evlavie la aceasta familie de mucenici, dovada fiind la Mănăstirea Hurezi din jud. Vâlcea,(ctitorie a fam. Brâncoveanu) unde Sf. Evstatie, Teopista și fiii sunt pictați.

CELE 24 DE VĂMI ALE VĂZDUHULUI

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

1. Vama grăirii de rău unul pe altul, adică a osândirii şi a clevetirii
2. Vama ocărârii şi a batjocoririi
3. Vama zavistiei şi a duşmăniei
4. Vama minciunii
5. Vama mâniei şi a invidiei
6. Vama mândriei şi a slavei deşarte
7. Vama grăirii de cuvinte deşarte
8. Vama luării de camătă, a vicleşugului
9. Vama lenevirii şi a trândăviei
10. Vama iubirii de argint
11. Vama beţiei
12. Vama pomenirii de rău
13. Vama descântăturii şi a vrăjitoriei
14. Vama lăcomiei şi a îmbuibării
15. Vama slujirii la idoli
16. Vama sodomiei
17. Vama preacurviei
18. Vama uciderii
19. Vama furtişagului
20. Vama curviei
21. Vama nemilostivirii şi a asprimii inimii
22. Vama suleimenirilor (vopsit buze, ochi, unghii …)
23. Vama celor ce fumează
24. Vama cea simonicească a arhiereilor

La sfârşitul fiecărei catisme din Psaltire, după ce se zice de 40 de ori „Doamne miluieşte”, se citeşte RUGĂCIUNEA PENTRU VĂMILE VĂZDUHULUI şi se fac 24 de metanii. Pentru fiecare vamă se citeşte o psaltire.

RUGĂClUNEA PENTRU VĂMILE VĂZDUHULUI

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, izbăveşte sufletul meu de vama (NUMELE VAMII) şi îi fă uşoară trecerea şi fără împiedicare şi teamă prin faţa înfricoşătorilor diavoli şi nimic să nu aibă a mă opri, că eu îmi mărturisesc neputinţa, păcatul şi fărădelegea mea. Iată, iubitorule de oameni, că în fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-am născut şi în păcate mi-am pierdut toată viaţa mea, păcătuind fără de asemănare şi minţind bunătatea Ta, Stăpâne, cu voie, fără de voie, cu ştiinţa şi cu neştiinţa, în tot timpul şi în tot locul, la arătare sau în ascuns, cu mintea, cu cuvântul şi cu lucrul, cu toate simţirile mele sufleteşti şi trupeşti. Caută cu milă şi cu îndurare şi spre mine, smeritul robul Tău, şi depărtează de la mine, de la sufletul meu, toate gândurile, toate pornirile, toate nălucirile, toate simţurile pătimaşe, toată neputinţa şi greşeala, păcatul ori fărădelegea mea care mă opreşte la această vamă şi mă ajută să ajung prin darul şi bunătatea Ta, fără oprire şi înfricoşare la Slava Ta cea negrăită şi veşnică şi a petrece pururea în lumina cea pururea fiitoare a Slavei Tale. Iartă-mă, Stăpâne, iartă-mă şi nu mă osândi după păcatele şi fărădelegile mele, şi cu bunătatea Ta cea negrăită mă miluieşte şi mă mântuieşte, având nădejde la dragostea lui Dumnezeu Tatăl, la bunătatea Unuia născut Fiului Său şi la împărtăşirea Prea Sfântului Duh.

Dăruieşte-mi, Stăpâne, Dumnezeul nostru, iertare şi trecere uşoară prin vămi spre slava cea cerească şi veşnică pentru rugăciunile Preacuratei, Binecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria. Cu puterea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, pentru rugăciunile Sfântului Înger Păzitor al vieţii mele şi ale tuturor puterilor cereşti, cu ale Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezător al Domnului, cu ale Sfinţilor Slăviţi şi întru tot lăudaţi Apostoli, cu ale Sfinţilor buni luminători Mucenici: Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Ioan cel Nou de la Suceava, Serghie şi Vah, Ioan Valahul, Tomaida, Tecla, Filofteia, Ecaterina, Nina, Varvara, Haralambie, Clement de Aglia, Tatiana, Iustina Fecioara, Ciprian şi Oprea Miclăuş. Pentru rugăciunile Sf. Ierarhi şi luminători a toată lumea Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur, Nicolae, Spiridon, Antonie cel Mare, Grigorie de Nissa, Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Calinic de la Cernica. Pentru rugăciunile Sf. Preacuvioşi de Dumnezeu purtători părinţi ai noştri: Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Grigorie Decapolitul, Dimitrie Basarabov, Sava cel Sfinţit, Teodosie, Eftimie, Pahomie întemeietor de obşte, Arsenie, Sisoe, Pimen, Benedict, Ioan Iacob de la Iordan, Iosif de la Partoş, Sofronie de la Cioara, Ghelasie de la Râmeţi, Visarion Sarai, Preacuvioasei Parascheva, Teodora de la Sihla, Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Cuvioasei Domnica.

Cu rugăciunile Sf. Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, Cosma şi Damian, Pantelimon, Ermolae, Vichentie. Cu ale Sfinţilor şi drepţilor Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi ale tuturor sfinţilor Tăi ca un Binecuvântat şi Preaslăvit Ce eşti în veci. Amin.

Ce facem cu lumânările,frunzele de salcie,nuc și florile uscate de la biserică?

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                             

Dr. teolog Stelian Titus Gombos

În casa unui creștin se adună, de-a lungul anului, multe lucruri care au trecut prin biserică și care au însoțit rugăciunea: lumânări aproape consumate, bucăți de ceară, flori uscate, busuioc, ramuri de salcie de la Florii, frunze de nuc sau de tei de la Rusalii, precum și cărbune rămas de la tămâiere sau de la candela aprinsă înaintea icoanelor. La un moment dat, însă, toate acestea se învechesc, se usucă, se sfărâmă, iar omul se întreabă cu sinceritate și uneori chiar cu teamă: ce fac cu ele? Pot să le arunc? Este păcat dacă ajung la gunoi? Trebuie să le păstrez toată viața sau există o rânduială prin care ne putem despărți de ele cu respect?

Întrebarea este firească și arată că omul nu privește cu nepăsare lucrurile care au fost puse în legătură cu rugăciunea și cu viața Bisericii. În același timp, tocmai aici este nevoie de dreaptă socoteală, pentru că evlavia adevărată nu trebuie transformată în teamă sau în superstiție. Biserica binecuvântează materia și o așază în slujirea rugăciunii, dar creștinul nu trebuie să creadă că obiectul în sine dobândește o putere magică. Lumânarea rămâne ceară, ramura de salcie rămâne ramură, frunza rămâne frunză, iar cărbunele rămâne cărbune. Ceea ce se schimbă prin binecuvântare este raportarea noastră la aceste lucruri, pentru că ele devin semne care ne îndreaptă mintea și inima către Dumnezeu.

Lumânarea este poate cel mai întâlnit dintre aceste lucruri. O aprindem la Sfânta Liturghie, la rugăciune, pentru cei vii și pentru cei adormiți, la diferite slujbe și în momente importante ale vieții. Ea se consumă tocmai pentru că acesta este rostul ei: să ardă și să lumineze. De aceea, restul unei lumânări nu trebuie privit cu teamă, ca și cum, odată cu stingerea ei, s-ar pierde rugăciunea pe care am făcut-o. Rugăciunea nu rămâne închisă în ceară și nici harul lui Dumnezeu nu depinde de existența unei bucăți de lumânare. Lumina ei este un semn al lui Hristos, Care spune despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar arderea lumânării poate deveni și imaginea jertfei omului care se dăruiește lui Dumnezeu.

Dacă avem resturi de lumânări, mai ales în cantitate mai mare, este foarte bine să le ducem la biserică și să întrebăm dacă pot fi colectate. În multe locuri, ceara rămasă este refolosită pentru confecționarea altor lumânări, astfel încât ceea ce a fost cândva lumină înaintea icoanei sau în biserică poate reveni, printr-un proces firesc, în slujirea liturgică. Dacă este vorba însă despre o bucățică mică de lumânare, foarte consumată sau amestecată cu impurități, nu trebuie să ne cuprindă neliniștea și să inventăm reguli care nu există în rânduiala Bisericii. Important este să nu tratăm cu batjocură ceea ce a fost folosit în rugăciune.

O grijă asemănătoare există și pentru florile și plantele aduse de la biserică. Salcia de la Florii, frunzele de nuc sau de tei de la Rusalii, busuiocul și florile care au fost așezate în biserică ori binecuvântate sunt păstrate de credincioși tocmai pentru că ele ne amintesc de sărbătoare și de rugăciune. Salcia de la Florii ne amintește de Intrarea Domnului în Ierusalim și de mulțimea care L-a întâmpinat pe Hristos cu ramuri, iar verdeața de la Rusalii este legată de bucuria sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh și de simbolismul vieții celei noi în Dumnezeu.

Dar ce facem atunci când salcia s-a uscat complet, florile s-au veștejit, iar frunzele de nuc au devenit fragile și nu mai pot fi păstrate? În vechea rânduială a multor familii creștine, asemenea lucruri erau arse sau îngropate într-un loc curat. Există și îndrumări pastorale ortodoxe care recomandă arderea ramurilor de la Florii după ce s-au uscat, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, îngroparea lor. Această soluție trebuie însă înțeleasă cu discernământ și aplicată în funcție de condițiile reale în care trăiește omul.

Pentru că astăzi foarte mulți creștini locuiesc la bloc, nu putem transforma o recomandare potrivită pentru o gospodărie de la țară într-o obligație imposibil de îndeplinit pentru omul care locuiește la etajul opt. Nu putem arde salcia pe balcon, nu putem face foc în spațiul verde din fața blocului și nici nu este normal să săpăm gropi printre blocuri pentru a îngropa frunzele de nuc sau florile uscate. Ar fi nu numai nepractic, ci uneori chiar periculos și contrar regulilor de siguranță și de conviețuire.

Într-o asemenea situație, soluția este mult mai simplă și mai liniștitoare. Dacă avem posibilitatea, putem duce aceste lucruri la biserică și îl putem întreba pe preot ce rânduială are parohia pentru ele. Dacă nu există această posibilitate, iar plantele sunt complet uscate și nu mai pot fi păstrate sau folosite, ele pot fi strânse cu grijă și îndepărtate fără teamă, fără sentimentul că am săvârșit un păcat prin simplul fapt că au ajuns la gunoiul menajer. Dumnezeu nu cere omului lucruri imposibile și nici nu trebuie să transformăm viața creștină într-o permanentă frică de a nu greși în privința unor lucruri materiale.

Deosebirea dintre evlavie și superstiție este esențială. Creștinul respectă ceea ce a fost binecuvântat pentru că respectă lucrarea Bisericii și pentru că vede în aceste lucruri semne ale credinței sale, nu pentru că ar crede că obiectele respective au o putere magică. Dacă o frunză de nuc binecuvântată se rupe și cade din greșeală, nu înseamnă că asupra casei va veni vreun rău. Dacă o ramură de salcie ajunge, după ce s-a uscat complet, în gunoiul menajer, nu înseamnă că Dumnezeu se mânie pe omul care nu a avut unde să o ardă sau să o îngroape. Harul lui Dumnezeu nu este dependent de asemenea accidente și nici credința ortodoxă nu se întemeiază pe frică.

Același principiu se aplică și florilor uscate. Putem păstra o floare lângă icoană atât timp cât simțim că ne aduce aminte de o sărbătoare, de o rugăciune sau de un moment binecuvântat, dar nu suntem obligați să transformăm casa într-un depozit al tuturor lucrurilor care au fost cândva duse la biserică. Dacă florile s-au deteriorat, au prins mucegai sau nu mai pot fi păstrate în condiții potrivite, le putem îndepărta cu respect. În cazul în care avem posibilitatea să le ducem la biserică, putem face acest lucru, iar dacă nu, nu trebuie să ne lăsăm tulburați de gândul că am făcut ceva rău.

Și cărbunele de la tămâiere trebuie privit în aceeași lumină. Când aprindem tămâia, fumul care se ridică ne amintește de rugăciunea care se înalță către Dumnezeu: „Să se îndrepte rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140, 2). Cărbunele își împlinește rostul prin ardere, iar atunci când rămâne doar un rest consumat, nu trebuie să-l tratăm ca pe un obiect magic. Dacă poate fi dus la biserică, îl putem duce acolo; dacă nu, poate fi îndepărtat cu respect, fără teamă și fără sentimentul că prin aceasta am profanat ceva.

La fel se întâmplă cu resturile provenite de la candela din casă. Fitilul consumat, bucățile de cărbune sau alte resturi rezultate din ardere nu trebuie păstrate la nesfârșit doar pentru că au stat înaintea icoanei. Ele au avut un rost și și l-au împlinit. Ceea ce contează este că înaintea icoanei a fost aprinsă candela, iar odată cu ea s-a aprins, sperăm, și rugăciunea omului. Candela nu este un talisman, ci un semn al credinței și al privegherii sufletului înaintea lui Dumnezeu.

În acest sens, poate că este nevoie să ne amintim de un adevăr simplu, dar foarte important: Biserica nu ne învață să ne temem de lucrurile sfințite, ci să le cinstim cu discernământ. Nu trebuie să ajungem nici la nepăsare, aruncând cu dispreț tot ceea ce provine din biserică, dar nici la o formă de superstiție în care fiecare obiect devine un lucru de care ne temem să ne atingem sau de care nu mai știm cum să ne despărțim.

Bătrânii noștri păstrau salcia de la Florii lângă icoană, florile uscate în locuri curate și lumânările cu multă grijă, pentru că fiecare dintre aceste lucruri le amintea de Dumnezeu. Într-o casă creștină, obiectele acestea aveau o valoare duhovnicească prin ceea ce evocau, nu printr-o putere ascunsă pe care ar fi dobândit-o. De aceea, putem păstra tradiția respectului fără să cădem în superstiție și putem păstra evlavia fără să pierdem dreapta socoteală.

În fond, nu trebuie să ne întrebăm numai ce facem cu resturile de lumânări, cu salcia uscată, cu frunzele de nuc, cu florile sau cu cărbunele de la tămâie, ci și ce a rămas în sufletul nostru după ce le-am primit. Dacă după o lumânare aprinsă a rămas o rugăciune, dacă după salcia de la Florii a rămas amintirea lui Hristos și a intrării Sale în Ierusalim, dacă după verdeața de la Rusalii a rămas dorul după lucrarea Duhului Sfânt și dacă după tămâiere a rămas în inimă rugăciunea care se ridică spre Dumnezeu, atunci toate aceste lucruri și-au împlinit adevăratul rost.

Lumânarea se consumă, floarea se usucă, salcia se veștejește, frunza cade, iar cărbunele se transformă în cenușă. Toate acestea ne vorbesc, într-un fel tainic, și despre trecerea timpului și despre fragilitatea lumii materiale. Ceea ce trebuie să rămână însă nu este obiectul, ci credința pe care obiectul a însoțit-o, nu ceara, ci rugăciunea, nu ramura uscată, ci amintirea lui Hristos, nu cenușa, ci focul credinței din inimă. Pentru că adevărata grijă a creștinului nu este să adune lucruri sfințite, ci să nu lase să se stingă candela sufletului său.