Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
“GLOBALGHEDONUL” – o poezie ce am scris-o în ultima vreme, ca un protest împotriva “înlănţuirilor” de orice fel, dar mai ales în favoarea lui Hristos-Dumnezeu şi a Bisericii Sale, în favoarea Vieţii şi trezviei!...
Risipeşte Doamne norii ce-ntunecă pământul
Şi fă-i ploaie de-ndurare ca să spele tot noroiul,
Ce-l împroşcă nefârtatul dimpreună cu zeloţii Lumii desfrânate.
Şi din umbră înfigând colţii Sfâşiind tot ce apucă, mulţi cădem ca frunzele Bolnăvite sau mânate de cei care bat tobele! Dar tot n-avem ochi să vedem a lumii faţadă Ce promite veşnicia făcând din păcat paradă. Ne credem stăpânii lumii stâpâniţi fiind de ea, Dar pământul atrage pământul, apoi moartea, A cărei duhoare umple zarea sufocând casele, Şi înrobindu-ne de patimi ne-au ajuns păcatele.
Ne-am întunecat mintea cu atâta necredinţă, Dăm vina unii pe alţii şi venerăm zeul - ştiinţă, Dar tot n-avem urechi s-auzim şuierul metalic Coliviei aşternute de satrapii lumii – sistematic…
De când lumea, Cain cel zgârcit vrea să ucidă Pe mărinimosul Abel, făcând lumea fratricidă; Iar Irod tiranul taie cu miile pruncii nevinovaţi, Dar toţi devenim irozii ucigaşi ai fiilor chiuretaţi.
Apoi Iuda arghirofilul îşi trădează Mântuitorul, Dar cu toţii devenim iude alegând pe vicleanul! Iar astăzi şi mâine, mereu, Hristos ne previne: Crezi tu că aceştia au fost mai păcătoşi ca tine? Şi mai crezi tu omule, că aducându-te la viaţă Din iubire, ura şi trufia îţi vor da vreo speranţă? Dacă Eu am creat lumea, bună şi nemuritoare, O voi lăsa nelegiuiţilor s-o piardă la întâmplare? V-am spus că şi perii capului vă sunt număraţi!
L-am întrebat oarecând pe Iov, va întreb şi azi: Unde eraţi voi, când am întemeiat pământul Şi am întărit temeliile lui? Încotro suflă Duhul?
Unde eraţi când stelele dimineţii încântau zarea Şi toţi îngerii Mă sărbătoreau?
Sau când marea Ieşită din sânul firii am închis-o cu porţi şi când Am înveşmântat-o cu negura, eraţi voi ajutând? Ştiţi voi care drum duce la palatul luminii şi care Este locul întunericului? Aveţi ochi sau cugetare Să pricepeţi cămările grindinei, ce le ţin deoparte Pentru vremuri de strâmtorare şi bătăi de moarte?
Cunoaşteţi voi legile cerului şi puteţi ca să faceţi Pe pământ să fie ce este scris în ele? Sau vedeţi Vreun cusur cu adevărat asupra judecăţii Mele?
Cine îndrăzneşte să dea piept cu Mine?
Şi în cele Ale Mele, M-a îndatorat cineva ca să-i înapoiez?
Dar mai e cineva precum dreptul Iov ca să-l aşez La masă cu Mine şi să creadă că orice gând am, Pictorul Vasile Neguş Ajunge şi faptă? O, ce pustiu de trufie, cât alean!... Cu adevărat, Dumnezeu nu aruncă cu zarurile, Ci numai omul umblă prin ghicitură, iar valurile Lumii de ţărână îneacă pe toţi cei flămânzi şi goi, Devenind păpuşarii ideali ai ciocoilor vechi şi noi. Aceiaşi boieri ce stau cocoţaţi în vârful piramidei, Iscodindu-ne după colţ cu ochiul tiran pun temei Să piardă credinţe, istorii şi naţii, punând belciuge Prin legi ticăloase şi caii troieni, ca să ne înjuge! Singuri am tăiat şi ne tăiem craca de sub picioare Când am ales păcatul şi ne-am scos la vânzare, Pe un argint, pe treizeci, pe un interes sau o clipă De plăcere. Pe mititei şi băutură, alegând în pripă Pe politrucii lumii sau umplând vistieriile boierilor Prin datorii şi atârnare, stând în bătaia vânturilor. Nu mai avem regi, încă un David sau Solomon, Un Decebal sau Ştefan, ci fugim spre armagedon. Singurul război ce îl avem este războiul nevăzut Cu demonii, cu noi înşine, cu toţi ce ne-au ţesut Cămaşa de forţă injectându-ne cu boale, patimi Şi dezbinare, ideologii marxiste şi-ale lor grăsimi. Înmulţitu-s-au corbii ce-aşteaptă leşurile promise La recensământul călăilor lumii ce ei îl socotise, Dar tot nu vedem cine ne trage sforile şi de unde Nicicând nu vom afla mila, ci ură şi deznădejde. Astfel, demonii şi cezarii mai câştigă încă o luptă Dar nu şi războiul, căci intrând în Biserica văzută Cu bocancii noroiaţi de patimi, orbi şi surzi fiind Nu pot să îl vadă pe Hristos - Stăpânul, cârmuind. Şi ca Dumnezeu, îngăduie doar ce ne este de folos Alegând grâul de neghină, mic şi mare, sus şi jos, Dar tot fugim de mărturisire ajungând oi speriate, Păstori fără de oi, fugind de Hristos ca de moarte! Cum să ne conducă bine tot aceia ce ne subjugă, Aceia care ne fură pâinea, ţara, şi care ne-atârnă De copitele boierilor lumii? Aceia care îşi fac cruci Strâmbe doar la patru ani şi apoi se fac iar uituci. Sau cei care îl vând pe Hristos, zicând că apusul E la fel cu răsăritul, nemaiştiind care este Domnul Şi care cezarul. Pe aceştia, care având hambarele Dosite, să-i credem acum ca pe sfinţi, precum oile? Hristos este Păstorul, iarăşi noi oile Lui şi cu toţii Fiind botezaţi ascultăm numai de El, iar de alţii, Doar atunci când nu ştirbesc Adevărul. Dar va fi Vai de cezarul care se vrea Dumnezeu şi va risipi Biserica Lui cu legi omeneşti, crezând că-n Potir Nu e Viaţa însăşi, nemurirea, ci moartea!...Sictir De-aici Satană, căci faci din nevăzutul “ţânţar”, Deşi înţeapă şi el, Apocalipsa lumii cu al ei amar!...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
Risipeşte Doamne norii ce-ntunecă pământul
Şi fă-i ploaie de-ndurare ca să spele tot noroiul,
Ce-l împroşcă nefârtatul dimpreună cu zeloţii Lumii desfrânate.
Şi din umbră înfigând colţii Sfâşiind tot ce apucă, mulţi cădem ca frunzele Bolnăvite sau mânate de cei care bat tobele! Dar tot n-avem ochi să vedem a lumii faţadă Ce promite veşnicia făcând din păcat paradă. Ne credem stăpânii lumii stâpâniţi fiind de ea, Dar pământul atrage pământul, apoi moartea, A cărei duhoare umple zarea sufocând casele, Şi înrobindu-ne de patimi ne-au ajuns păcatele.
Ne-am întunecat mintea cu atâta necredinţă, Dăm vina unii pe alţii şi venerăm zeul - ştiinţă, Dar tot n-avem urechi s-auzim şuierul metalic Coliviei aşternute de satrapii lumii – sistematic…
De când lumea, Cain cel zgârcit vrea să ucidă Pe mărinimosul Abel, făcând lumea fratricidă; Iar Irod tiranul taie cu miile pruncii nevinovaţi, Dar toţi devenim irozii ucigaşi ai fiilor chiuretaţi.
Apoi Iuda arghirofilul îşi trădează Mântuitorul, Dar cu toţii devenim iude alegând pe vicleanul! Iar astăzi şi mâine, mereu, Hristos ne previne: Crezi tu că aceştia au fost mai păcătoşi ca tine? Şi mai crezi tu omule, că aducându-te la viaţă Din iubire, ura şi trufia îţi vor da vreo speranţă? Dacă Eu am creat lumea, bună şi nemuritoare, O voi lăsa nelegiuiţilor s-o piardă la întâmplare? V-am spus că şi perii capului vă sunt număraţi!
L-am întrebat oarecând pe Iov, va întreb şi azi: Unde eraţi voi, când am întemeiat pământul Şi am întărit temeliile lui? Încotro suflă Duhul?
Unde eraţi când stelele dimineţii încântau zarea Şi toţi îngerii Mă sărbătoreau?
Sau când marea Ieşită din sânul firii am închis-o cu porţi şi când Am înveşmântat-o cu negura, eraţi voi ajutând? Ştiţi voi care drum duce la palatul luminii şi care Este locul întunericului? Aveţi ochi sau cugetare Să pricepeţi cămările grindinei, ce le ţin deoparte Pentru vremuri de strâmtorare şi bătăi de moarte?
Cunoaşteţi voi legile cerului şi puteţi ca să faceţi Pe pământ să fie ce este scris în ele? Sau vedeţi Vreun cusur cu adevărat asupra judecăţii Mele?
Cine îndrăzneşte să dea piept cu Mine?
Şi în cele Ale Mele, M-a îndatorat cineva ca să-i înapoiez?
Dar mai e cineva precum dreptul Iov ca să-l aşez La masă cu Mine şi să creadă că orice gând am, Pictorul Vasile Neguş Ajunge şi faptă? O, ce pustiu de trufie, cât alean!... Cu adevărat, Dumnezeu nu aruncă cu zarurile, Ci numai omul umblă prin ghicitură, iar valurile Lumii de ţărână îneacă pe toţi cei flămânzi şi goi, Devenind păpuşarii ideali ai ciocoilor vechi şi noi. Aceiaşi boieri ce stau cocoţaţi în vârful piramidei, Iscodindu-ne după colţ cu ochiul tiran pun temei Să piardă credinţe, istorii şi naţii, punând belciuge Prin legi ticăloase şi caii troieni, ca să ne înjuge! Singuri am tăiat şi ne tăiem craca de sub picioare Când am ales păcatul şi ne-am scos la vânzare, Pe un argint, pe treizeci, pe un interes sau o clipă De plăcere. Pe mititei şi băutură, alegând în pripă Pe politrucii lumii sau umplând vistieriile boierilor Prin datorii şi atârnare, stând în bătaia vânturilor. Nu mai avem regi, încă un David sau Solomon, Un Decebal sau Ştefan, ci fugim spre armagedon. Singurul război ce îl avem este războiul nevăzut Cu demonii, cu noi înşine, cu toţi ce ne-au ţesut Cămaşa de forţă injectându-ne cu boale, patimi Şi dezbinare, ideologii marxiste şi-ale lor grăsimi. Înmulţitu-s-au corbii ce-aşteaptă leşurile promise La recensământul călăilor lumii ce ei îl socotise, Dar tot nu vedem cine ne trage sforile şi de unde Nicicând nu vom afla mila, ci ură şi deznădejde. Astfel, demonii şi cezarii mai câştigă încă o luptă Dar nu şi războiul, căci intrând în Biserica văzută Cu bocancii noroiaţi de patimi, orbi şi surzi fiind Nu pot să îl vadă pe Hristos - Stăpânul, cârmuind. Şi ca Dumnezeu, îngăduie doar ce ne este de folos Alegând grâul de neghină, mic şi mare, sus şi jos, Dar tot fugim de mărturisire ajungând oi speriate, Păstori fără de oi, fugind de Hristos ca de moarte! Cum să ne conducă bine tot aceia ce ne subjugă, Aceia care ne fură pâinea, ţara, şi care ne-atârnă De copitele boierilor lumii? Aceia care îşi fac cruci Strâmbe doar la patru ani şi apoi se fac iar uituci. Sau cei care îl vând pe Hristos, zicând că apusul E la fel cu răsăritul, nemaiştiind care este Domnul Şi care cezarul. Pe aceştia, care având hambarele Dosite, să-i credem acum ca pe sfinţi, precum oile? Hristos este Păstorul, iarăşi noi oile Lui şi cu toţii Fiind botezaţi ascultăm numai de El, iar de alţii, Doar atunci când nu ştirbesc Adevărul. Dar va fi Vai de cezarul care se vrea Dumnezeu şi va risipi Biserica Lui cu legi omeneşti, crezând că-n Potir Nu e Viaţa însăşi, nemurirea, ci moartea!...Sictir De-aici Satană, căci faci din nevăzutul “ţânţar”, Deşi înţeapă şi el, Apocalipsa lumii cu al ei amar!...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
