I
Niciodată duhul nostru
Nu se poate linisti
Dacă nu ne dăm silința
"Întru Domnul a trăi".
După cum nu tace pruncul
Când lipseste maica sa,
Tot asemenea si duhul
Nu se poate alina.
Întru Domnul este pacea,
Întru El odihna mea,
Calea cea adevărată
Si acum si pururea.
II
Când mintea vrea să zboare
La Bunul Dumnezeu,
Atunci vrăjmasul tainic
Ne bântuie mereu.
Împrăstie gândirea
Ca pulberea în vânt
Si caută să tragă
Privirea spre pământ.
Priveliste desartă
Ne-arată cel viclean
Ca să pogoare mintea
Din "vesnicul liman".
III
Piatra nesimțirii mele
S-a făcut ca un mormânt
Care vesnic mă apasă
Si mă trage la pământ.
O, de s-ar misca odată
Piatra sufletului meu
Ca să facă loc luminii
Sfinte de la Dumnezeu.
Întunerece de patimi
Înlăuntrul meu domnesc,
Iar vlăstarele virtuții
Toate se îngălbenesc.
