CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
VÂSC
Ia vâscu’ cu norocu’! Ia vâscu’ cu norocu’!...
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Unii oameni, pentru a fi ocoliţi de necazuri, în loc să-şi pună toată
nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu s-au înconjurat de tot felul de
superstiţii. Dintre superstiţiile care s-au păstrat până în zilele noastre,
una este „vâscu’ cu norocu’!“. În „febra cumpărăturilor“ ce se fac cu
ocazia sărbătorilor de iarnă, mulţi oameni îşi cumpără din banii şi aşa
puţini, câteva crenguţe de vâsc. Unii nici nu ştiu prea bine scopul
pentru care îl cumpără, alţii spun că le-ar aduce sănătatea în casele
dumnealor. Dacă aceste firave şi neputincioase ramuri de vâsc ne-ar
aduce sănătatea ce ne-o dorim, doar ţinându-l undeva în casă, oare ce
rost ar mai avea medicii, medicamentele şi spitalele? Dacă vâscul ar
avea aceste puteri de vindecare, cu siguranţă că Dumnezeu nu ne-ar fi
lăsat Taina Sfântului Maslu: „Este cineva bolnav între voi? Să
cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui
pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor
ierta lui“ (Iacov 5:14-15). Vâscului i s-au atribuit chiar diverse puteri
magice, de a aduce bunăstare, noroc, pace, fericire... Dacă vâscul ar fi
fost atât de important pentru noi, ne-ar fi spus Dumnezeu, dar El ne-a
învăţat prin Sfântul Evanghelist Ioan: „Fără Mine (Hristos) nimic
nu puteţi face“ (Ioan 15:5). Câtă mângâiere simte omul credincios în
aceste cuvinte. Avându-L pe Dumnezeu cu noi, nu vom fi lipsiţi de
nici un bine: toate câte le vom începe le vom duce la bun sfârşit, toate
câte ni se întâmplă, chiar şi cele mai rele lucruri, nu ne pot clătina.
Alături de versetul biblic de mai sus pe care citindu-l ni se întipăreşte
adânc în suflet şi nu-l mai putem uita, găsim în Vechiul Testament la
proorocul Ieremia o frumoasă mărturisire a nădejdii în Domnul
Dumnezeu: „Binecuvântat este omul care nădăjduieşte în Domnul şi
nădejdea căruia este Dumnezeu. El este ca un pom, sădit lângă ape,
care îşi întinde rădăcinile pe lângă râu şi care nu ştie când vine
arşiţa: frunzele lui sunt verzi, la vreme de secetă nu se teme şi nu
conteneşte a rodi“ (Ieremia 17:7-8). Neştiutorii spun că vâscul este
simbolul păcii şi bucuriei (Pacea şi bucuria nu pot avea decât un
singur „izvor“: Iisus Hristos, căci El este Împăratul păcii şi
mângâierea sufletelor noastre).
Vâscul este o plantă semiparazită ce creşte pe ramurile unor
copaci, are frunzele pieloase, totdeauna verzi, cu
tulpina ramificată, cu fructe în forma unor bobiţealbe sau gălbui şi este folosit ca plantă
medicinală. Fructele moi, alb-sidefii, ca şi
vigoarea tufei suspendate pe crengile diverşilor
arbori, i-au intrigat multă vreme pe oameni,
neînţelegându-le provenienţa. Misterul modului
de răspândire a vâscului s-a lămurit de mult.
Păsările (mierlele şi ciorile mai ales) mănâncă
fructele lui şi îşi şterg ciocul încleiat de
ramurile altor copaci. Lipite astfel pe coajă,
seminţele îşi trimit rădăcini adânci până la
măduva copacului, din care se hrănesc.
Noroc este un idol şi iată ce ne spune despre el Părintele
Cleopa: « Voi ştiţi cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a
secerat milioane de suflete. Nu ştiţi că până la venirea lui Iisus
Hristos, China se închina la idoli, India, Japonia, Insula Java şi atâtea
state se închinau încă la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui
Zoroastru şi la toţi dracii ? Ştiţi voi că până la venirea Domnului,
oamenii sălbatici şi nebuni pentru fiecare păcat aveau un zeu ?
MARTE, zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată
trebuia să facă război să omoare cât mai mulţi oameni, că aşa-i plăcea.
VENERA, zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, trebuia ca
toţi să se sfădească şi să se bată, că aşa-i plăcea zeiţei discordiei.
NEMFIS, zeiţa frumuseţii. De-acolo ne-au rămas cerceii şi
podoabele femeieşti. Când o aduceau, îi puneau cercei de aur, îi
puneau în nas verigi de aur, îi puneau mărgele de aur, şi toţi trebuiau
să fie pudraţi, cu zorzoane, cu inele, cu cercei şi să joace în faţa ei. Că
aşa-i plăcea zeiţei Nemfis.
AFRODITA, zeiţa desfrâului. Îi duceau statuia într-o pădure
deasă şi acolo bărbaţii cu femeile făceau cele mai mari orgii înaintea
ei, spunând că acestea-i plac zeiţei, desfrâul şi orgiile.
NEPTUN, zeul apelor.
URANUS, zeul pământului.
MOLOH era zeul fericirii la romani, la sumerieni şi la
cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum îi zicem astăzi?
Îi purtau statuia într-o căruţă cu două roţi, făcută din aramă sau din
argint. În spatele zeului Noroc era un cuptor de aramă şi în faţa lui o
tigaie de aramă; şi-i dădea foc lui Noroc pe la spate, până se înroşea şi
tigaia şi el. Popii lui purtau în mâini nişte securi mari, ascuţite.
Ce jertfă primea Noroc? Numai copii sugari de la mamele lor.
Veneau în satul tău, de unde eşti tu. Trăgeau căruţa lui Noroc cu tigaia
roşie, înfierbântată şi strigau, bătând din palme: „Cine vrea să aibă
noroc, să aducă jertfă lui Noroc! Cine vrea să aibă noroc, să aducă
jertfă lui Noroc!...“ Auzeai unele femei, zicând una către alta:
„Cumătră îţi dai copilul? Îl dau, ca să am noroc!“ Lua mama
copilul de la tatăl lui, îl dădea în mâna slujitorului idolesc, îl tăia
bucăţi şi îl punea în tigaia lui Noroc să se frigă. Până la 40-50 de copii
punea odată în tigaia aceea. Mirosea în urma lui numai a friptură de
copii proaspeţi. Aşa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au
dus mamele lor în fundul iadului! Acolo stau în vecii vecilor că au dat
jertfă lui Noroc. Voi nu vedeţi ce zice în Biblie proorocul Isaia?:
„Vai de cei ce fac masă dracilor şi aduc jertfa lui Noroc“ (Isaia
65:11-12). Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine !
Mare nebunie, mare rătăcire! N-ai pe Dumnezeu? Pui pe dracul
Noroc? Numai ce auzi pe beţivi la crâşmă zicând: „Hai noroc,
cumetre!“ Uneori vezi creştini pe drum că se salută: „Hai noroc,
vecine!“ Dacă l-ai întreba cine-i Noroc, nu ştie, dar ştie să-l
pomenească. Mai chemi pe dracul Noroc, după atâtea mii de ani? Te
închini la satana? Vă rog să nu-l mai puneţi pe pomelnicele voastre şi
nici să nu-l mai pomeniţi pe idolul „Noroc“! »
Dreptmăritori creştini, să nu ne dorim noroc, să nu ne luăm
ocrotitor vâscul, ci să avem pe frunţile noastre cununa cea
împletită în trei: Credinţă, Nădejde şi Dragoste şi atunci vom
deveni oameni noi, ca şi arborele proorocului Ieremia care nu-şi
pierdea frunza nici pe vreme de arşiţă , nici pe vreme bună.
Vâscul este o plantă medicinală?
Da, vâscul este o plantă medicinală (dar, atenţie, vâscul nu
vindecă pe nimeni doar ţinându-l în casă, ci prin anumite
tratamente). Verificate prin practică, fie ea tradiţională sau alopată
(potrivit posibilităţilor de prelucrare specifice fiecăreia) şi confirmate
de cercetări ştiinţifice recente, proprietăţile antispasmodice şi
hipotensoare ale vâscului sunt într-adevăr valabile. Lor li s-au adăugat
altele - cardiotonice, vasodilatatoare, bradicardizante (de scădere a
pulsului) şi chiar unele antitumorale. Având în vedere că planta gazdă
are o influenţă mare asupra compoziţiei chimice, nu trebuie recoltate
tufele de vâsc crescute pe arţar, tei, salcie şi mai ales pe plop, pentru
că sunt toxice. Vâscul de stejar este toxic şi are fructele galbene.
Superstiţii pentru noaptea de revelion
Se credea cândva, că un om poate să-şi influenţeze norocul din
anul următor, în funcţie de ce mănâncă în prima zi a anului. La fel,
primul vizitator din noul an aduce fie ghinion, fie noroc, în tot restul
anului. Unii susţin că în noul an, dacă o femeie le va păşi prima dată
pragul casei au ghinion tot restul anului, iar dacă un bărbat va păşi
primul peste pragul casei lor vor avea noroc. Şi mâncărurile de Anul
Nou pot aduce noroc. În multe culturi se crede că orice aliment în
formă de inel aduce noroc, pentru că simbolizează „un cerc complet“.
Unii oameni mănâncă clătite cu smântână pentru a avea noroc şi
sănătate.
În Danemarca, se crede că mâncatul gogoşilor în prima zi a
noului an le va purta noroc.
În sudul Statelor Unite se crede că mâncatul boabelor de
fasole sau al verzei, al boabelor de muştar sau de spanac în ajunul
Anului Nou aduce noroc.
Germanii şi polonezii, pentru a avea noroc în noul an,
mănâncă hering în saramură.
Budiştii din India pentru a avea noroc mănâncă tăieţei.
În Spania, când ceasul anunţă trecerea dintre ani, oamenii
mănâncă boabe de struguri, câte una pentru fiecare lună a anului.
Fiecare simbolizează noroc pentru lunile anului următor.
În Elveţia, norocul vine de la o picătură de ... smântână, pe
care fiecare fermier care se respectă o varsă la miezul nopţii
dintre ani, pe podea.
În Franţa, oamenii care îşi doresc noroc mănâncă multe
clătite.
În Belgia, în schimb, fermierii merg în grajduri şi urează
animalelor „Un an nou fericit“.
În Armenia pentru a avea noroc femeile pregătesc o pâine
specială.
În nordul Portugaliei se spune că obişnuitele colinde ale
copiilor sunt aducătoare de noroc.
În România, în anumite zone ale ţării, românii care vor să afle
dacă vor avea noroc se duc la uşa grajdului şi ascultă dacă vorbesc
animalele între ele. Dacă vorbesc înseamnă că vor avea ghinion, iar
dacă nu vorbesc între ele vor avea noroc şi bogăţie.
Cine strănută în noaptea Anului Nou va avea noroc tot anul.
În alte zone se crede, dimpotrivă, că în timp ce omul strănută, îi iese
sau îi intră prin nări un duh rău sau o părticică din suflet.
Dacă cineva vrea să aibă noroc în anul care vine trebuie mai
întâi de toate să aducă vâsc în casă şi să nu agaţe calendarul
înainte ca noul an să înceapă.
Frecvenţa cuvântului noroc este de-ajuns pentru a demonstra că
toate obiceiurile de mai sus nu au nici un temei, ci doar amăgesc,
lucru care nu s-ar întâmpla dacă ar şti şi ar trăi rugăciunea Sfântului
Ionichie (secolul XI):
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul,
acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!“
Iubiţi credincioşi,
Vâscul este o plantă medicinală, însă ea nu poate să aducă noroc
sau sănătate celor din casa în care se află, doar prin simpla lui
prezenţă, ci aduce sănătate, numai sub formă de preparate după
anumite reţete.
Omul se deosebeşte de toate celelalte fiinţe din regnul animal prin
două laturi ale activităţii sale psihice: CULTURA şi RELIGIA.
Acestea două, de cele mai multe ori sunt în interacţiune,
condiţionându-se şi completându-se una pe alta. Dar în funcţie de
condiţiile de formare şi de dezvoltare a fiecărui individ, cultura şi
religia pot fi diminuate (până la incultură şi ateism), pot fi exagerate
(până la fanatism) sau ignorate când unii semeni de-ai noştri nu au ca
dreptare ale vieţii cele 9 porunci bisericeşti, cele 10 fericiri şi cele 10
porunci dumnezeieşti care sunt sfinte, simple şi clare. Aceştia din
urmă, din neştiinţă, fără nici un fundament biblic sau revelaţional,
născocesc practici care constituie falsa tradiţie sau altfel spus „poveşti
de adormit copiii“. Oamenii sunt amăgiţi să practice aceste obiceiuri
fiindcă au auzit şi ei de la alţii că „aşa e bine“. Şi iată cum în mintea
unor creştini reci sau căldicei, învăţăturile de credinţă creştin ortodoxă
sunt în pericol de a fi „înăbuşite“ de practici păgâne sau inventate.
Una din aceste practici, aşa cum am arătat mai sus este cea a Vâscului
cu noroc.
Superstiţioşii mai spun că noul an trebuie să-i surprindă cu bani în
buzunar, cu o crenguţă de vâsc şi cu lumină, iar la miezul nopţii
îndrăgostiţii să se sărute sub crenguţa de vâsc atârnată la uşă pentru ca
destinele lor să se unească. Dacă noul an îi „prinde“ astfel, atunci
dragostea şi lumina le va intra în suflet tot anul.
(Bieţii îndrăgostiţi cum se amăgesc! În primul rând nu există
soartă, destin sau scrisă cum i se mai spune. În acest ritual este
exclus Dumnezeu. Nici unul din cei doi îndrăgostiţi nu se roagă lui
Dumnezeu, nu-I cere cu smerenie şi stăruinţă binecuvântarea Sa.
În schimb se sărută sub creanga de vâsc cu convingerea fermă că
vâscul îi va uni pentru vecie. Deci iată cum vâscul a devenit un
idol în casă. Mai lipseşte doar să se închine lui şi să înalţe
rugăciuni către el. Crenguţa de vâsc nu-i poate ajuta cu nimic, iar
lumina pe care
şi-o doresc o pot avea numai de la Dumnezeu care ne-a spus: „Eu
sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8:12). Dacă vor cu
adevărat ca dragostea să le intre în suflet ar trebui ca la „hotarul
dintre cei doi ani“ să se afle în faţa unei icoane mulţumind lui
Dumnezeu pentru anul ce a trecut, rugându-L să binecuvânteze şi
cununa anului care vine şi să aibă un program de viaţă
duhovnicească, adică, să nu lipsească Duminica de la Sfânta
Liturghie, să ţină sufleteşte şi trupeşte cele 4 posturi ale anului
sau cel puţin Miercurea şi Vinerea, să se roage dimineaţa, seara,
când se aşează la masă, să-şi facă sfeştanie la casa în care locuiesc,
să-şi crească copiii în dragoste şi în frică de Dumnezeu...
După ce şi-au pus nădejdea în idolul vâsc, îndrăgostiţii preferă să
trăiască ani de zile (uneori toată viaţa)
în concubinaj, preferând căsătoria
modernă sau de probă cum se mainumeşte, lipsindu-se de binecuvântarea
lui Dumnezeu dată prin Sfânta Taină a
Cununiei, amăgindu-se cu plăcerea
trupească ocazională. O parte din cei
care trăiesc necununaţi încearcă să-şi
motiveze păcatul desfrânării în care
trăiesc printr-o altă superstiţie mai
periculoasă decât cea a vâscului,
respectiv aceea că au prieteni care după
ce s-au cununat în Sfânta Biserică
Ortodoxă, la scurtă vreme au divorţat.
În nici un caz pentru divorţul lor nu este
de vină Taina Sfintei Cununii, căci în Biblie, Sfântul Apostol Pavel
ne spune: „Pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă“
(Matei 19:6). Oare câţi dintre cei ce divorţează au postit, s-au rugat, au
mers în fiecare Duminică la Sfânta Liturghie, s-au spovedit, s-au
împărtăşit şi înainte de cununie şi după aceea, câţi şi-au făcut sfeştanie
în casa în care locuiesc? De câte ori au înălţat către Dumnezeu
Rugăciunea soţilor unul pentru celălalt?... S-au despărţit pentru că de
cele sfinte nu s-au îngrijit, în schimb au avut grijă să respecte
superstiţiile: să nu calce pragul Bisericii, mireasa să calce ginerele pe
picior în timpul cununiei ca să-l ţină sub papuc toată viaţa, să nu se
vadă miresele una cu alta dacă se întâlnesc la Biserică... Şi după ce l
se naşte un copil (dacă sunt necununaţi - din nelegiuire), continuă cu
superstiţiile: îi pun copilului o brăţată roşie la mână să-i poarte noroc
şi să nu se deoache. Apoi la 3 zile îi pun celui mic ursitorile, un
obicei păgânesc, în loc să respecte rânduiala Sfintei Biserici
Ortodoxe: - Sfinţirea apei în prima zi după naştere;
► Rugăciunile pe care le rosteşte preotul în casa unde s-a
născut pruncul, pentru mamă şi pentru cei ce au ajutat la
naştere;
► Rugăciunile de ocrotire pentru mamă şi pentru prunc
până la botezarea acestuia;
► Rugăciunile pe care preotul le rosteşte afară, în
pridvorul Sfintei Biserici, la 40 de zile de la naştere, pentru mamă
şi moaşă, ca ele să aibă acces la cele sfinte;
► Rugăciunile de curăţire a femeii care, cu sau fără voia
ei a lepădat prunc.
În loc să cumpăraţi vâsc pentru a-l pune în casă, mai de folos vă
este să vă cumpăraţi o candelă, iar în fiecare cameră să aveţi cel
puţin câte o icoană sfinţită, nu vă puneţi nădejdea în vâsc ci
„Încredeţi-vă în Domnul pururea, căci Domnul Dumnezeu este
stânca veacurilor“ (Isaia 26:4).
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,1994; Ziarul „Atac“, 30.12.2004; Ziarul
„Dracula“, nr.50 din 22.12.2004; Cătălina Lohan, Superstiţii pentru noaptea de revelion,
Ziarul „Libertatea “, 29.12.2004.
