Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el, iar copilul s-a vindecat din ceasul acela.”
(Matei XVII, 18)
DOAMNE AJUTA ! iubiți credincioși,
Dureros lucru este să aibă cineva un copil şi acela să fie bolnav de o boală fără leac. Orice
ar face părinţii unui astfel de copil, supărarea le apasă mereu sufletul şi-i face nefericiţi. Orice
bucurie ar avea în viaţă, gândul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Câte nu
fac părinţii ca să-l scape?! Nu e leac de care să audă şi să nu-l încerce. Cheltuiesc oricât de
mult cu nădejdea că odorul lor se va face sănătos.
Un astfel de tată nenorocit ne înfăţişează din Sfânta Evanghelie (Matei XVII, 18 Acest tată avea un
singur copil care era stăpânit de un duh rău. Diavolul îl chinuia îngrozitor, aruncându-l când în
foc, când în apă. Multe mijloace o fi încercat bietul om, ca să-şi vadă copilul sănătos, dar în
zadar.
Auzind însă de multele minuni ale Domnului Hristos, a alergat grăbit să-L roage ca să-i
vindece copilul. Iată-l ajuns în faţa blândului Iisus. A căzut în genunchi înaintea Lui şi I-a zis:
„Doamne, ai milă de fiul meu căci este lunatic şi pătimeşte rău, de multe ori cade în foc şi
adesea în apă”. Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când
voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.”
Domnul Hristos era în ultimul an al predicării Sale şi era cu puţin timp înainte de patimile şi
moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios şi pornit la rău. Ştia ce are să-I 2
facă acest neam viclean, cât de curând. Totuşi, mila Sa nemărginită, întrecu răutatea lor şi
tămădui copilul, scoţând demonul din el.
Astăzi vă vorbesc despre existenţa diavolului şi să nu vă miraţi că folosesc cuvântul acesta
drac, pentru că aşa îi este numele lui adevărat. Cuvântul acesta înseamnă: vrăjmaş, potrivnic şi
nu este păcat a-l pronunţa ci este păcat a-i da lui ceva, aşa cum veţi auzi din această predică.
Citind despre chinul acestui copil şi a altor îndrăciţi despre care ne vorbesc Sfintele
Evanghelii, înţelegem că parcă niciodată puterea satanei nu s-a arătat mai înverşunată ca
atunci, pe vremea Mântuitorului. Diavolii se încuibaseră în ei şi-i chinuiau în diferite feluri. În unii
era câte un diavol, în alţii erau mai mulţi, chiar câte o legiune în unii, adică 6.000 de draci.
Aceste duhuri necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau
zămisliţi în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, în vremea când nu este îngăduit bărbatului să
se apropie de femeie, soţii nemaipăzind legea dată de Dumnezeu lui Moise. Vedem, de altfel, că
şi astăzi nu se mai ţine seama de sărbători, de posturi şi sunt zămisliţi copii în fărădelegi şi mari
păcate. Dumnezeu îi părăsise şi îngăduise demonilor ca să chinuiască în diferite feluri pe mulţi
copii şi oameni din vremea aceea.
Dar, satana lucrează şi astăzi în lume cu multă putere şi cu mare dibăcie. Scriptura
vorbeşte despre duhul necurat care lucrează în fiii neascultării. Aceşti fii sunt toţi oamenii care
trăiesc numai după poftele lor. Diavolul lucrează în toţi cei necredincioşi, aşa cum lucrează
meseriaşul în atelierul lui, folosindu-se de înclinarea omului spre păcat.
O mare iscusinţă are satana şi lucrează în aşa fel ca să nu fie băgat de seamă şi oamenii
să creadă că nu există drac, astfel el lucrând netulburat. Dar, oricât ar vrea el să-şi ascundă
existenţa, mulţi, chiar şi dintre necredincioşi, mai bagă de seamă că există. Când văd răutatea
faptelor lor, unii zic: „Iată cum şi-a băgat satana coada”, sau „Iată ghearele diavolului, ale
duhului necurat”. Când văd câte un om rău, mulţi zic despre el că este dracul gol.
Sunt beţivi care îşi dau seama că merg la prăpăd, la moarte sigură, dacă mai beau dar nu
se pot opri. O putere vrăjmaşă îi ţine încătuşaţi. Să nu fie, oare, demoni ai beţiei? Nu se poate!
Sunt oameni care fumează, tuşesc din greu, doctorii îi opresc şi le spun să nu mai fumeze că se
distrug singuri; ei ştiu bine că sunt apucaţi în ghearele pierzării, dar nu se pot opri. Sunt precum
fluturii de noapte care-şi pârlesc aripile la flacăra lumânării sau a lămpii şi, totuşi, dau buzna la
flacără până cad morţi. Sunt ca muştele care sorb din otravă şi sunt atrase de dulceaţa acelei
otrăvi şi nu se pot îndepărta până mor lângă ea. Să nu fie, oare, demon, să nu fie diavol? Nu se
poate! Aşa fac şi aceşti oameni împătimiţi, care se distrug prin stupefiante, băuturi alcoolice şi
multe altele. Să nu fie oare diavol? Nu se poate! Sfânta Scriptură spune că de la început diavolul a fost ucigaş. El a învăţat pe Eva să
mănânce din pomul oprit şi tot el a învăţat pe Cain să-şi omoare fratele. El a învăţat pe Noe să
se îmbete şi tot el a învăţat pe Ham, fiul lui Noe, să râdă de tatăl său. El a învăţat pe David să
desfrâneze şi tot el a învăţat lumea, până la potop să nu asculte şi să nu creadă în Dumnezeu.
El a învăţat pe oamenii din Sodoma şi Gomora să facă desfrânare, sodomie, malahie şi tot felul
de păcate şi tot acelaşi, satana, învaţă lumea la rele şi la tot felul de păcate şi acum.
Sunt unii oameni liniştiţi şi aşezaţi la vorbă, sunt însă alţii atât de spurcaţi la gură, că-ţi vine
să zici că nu ei vorbesc, ci diavolul vorbeşte prin gura lor. Sunt unii aşa de furioşi că sparg
farfuriile cu mâncare, rod paharele în gură, dărâmă mese, scaune şi sunt în stare să facă chiar
omor, căci aşa vrea nimicitorul, diavolul.
Cine a văzut un om rău ca acesta, nu-l mai uită şi zice îngrozit: acesta e dracul gol. Cred
că aţi auzit şi poate mulţi aţi şi zis astfel despre unii ca aceştia. Duhurile necurate s-au încuibat
în aceşti oameni, de când au fost mici şi chiar din pântecele maicii lor, pentru multele păcate pe
care le-aţi auzit, precum şi pentru urâtul obicei pe care-l au unii părinţi de a se da necuratului pe
ei şi pe copiii lor. Unii copii au crescut în casă, auzind numai blesteme, înjurături şi drăcuieli.
Cutremurătoare este povestirea unui profesor, pe care am citit-o într-o carte. El povesteşte
cum, făcând o plimbare prin mahalaua unui orăşel unde se mutase de curând, şi mergând pe o
străduţă întâlni un copil la vreo cinci anişori, într-o cămăşuţă ruptă pe el, murdar, slab şi
buburos.
„Al cui eşti tu, mă?” – întrebă profesorul. „Al dracului” – răspunse copilul. „Cum te cheamă,
mă?”. „Satana!”. „De unde vii, mă?”. „Din iad” – răspunse copilul.
Profesorul rămase uimit de răspunsul acestui copilaş de cinci ani şi cercetă să vadă unde
intră şi la ce casă locuieşte. Astfel, află profesorul că mama copilului se certa foarte des cu tatăl
lui care era beţiv şi-i zicea: „Ce ai făcut, drace, ai venit iar beat pe capul meu?!”. Omul îi
răspundea cu înjurături şi ameninţări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în braţele mamei, dar
ea îl alunga zicând: „Fugi, satano, nu mă mai necăji şi tu, că sunt destul de amărâtă eu de când
trăiesc în acest iad de casă.”
Astfel de cuvinte a auzit acest copil până atunci. Aşa a învăţat el de la mamă-sa, că pe
tatăl lui îl cheamă dracul, iar pe el – satana şi trăiesc în iad. Iată ce groaznice urmări are pentru
un copil creşterea într-o astfel de casă părintească.
Părinţi, aveţi milă de copilaşi că veţi răspunde de ei în faţa Dreptului Judecător. Daţi-le
pilde bune de urmat, învăţaţi-i rugăciuni, cântări sfinte şi rugaţi-vă împreună cu ei, ca să le fie şi
lor bine, şi aici şi dincolo. Iată isprăvile necuratului. În altă parte, o familie liniştită petrece în dragoste şi îşi iubeşte copilaşii. Dar, deodată, ca
din senin, intră ura şi dezbinarea între ei, se ajunge la ceartă, la bătaie şi divorţ, spulberându-se
iubirea. Se miră o lume întreagă de o astfel de familie care, altădată, era aşa de bine şi zic: „Vai,
cum şi-a băgat satana coada în casa oamenilor acestora!” Aşa este, el şi-a băgat coada şi
gheara. Oare, nu este diavol? Atunci, cine face toate lucrurile acestea?
Dar, pentru ca să cunoaşteţi că, cu adevărat, există diavol şi că lucrează în multe feluri,
ascultaţi o preţioasă povestire a Sfântului Ciprian din Antiohia Siriei. Acesta, înainte de a se
converti la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împăratului Deciu. Iată
ce spune Sfântul Ciprian:
„Să mă credeţi pe mine, fraţilor – zicea el cu lacrimi creştinilor – să mă credeţi pe mine, că
eu l-am văzut pe diavolul, i-am adus jertfă, l-am rugat pe el şi l-am sărutat. Eu am vorbit cu
dânsul, ca şi cu un prieten, precum şi cu acei care erau mai mari acolo cu el. Şi el m-a iubit mult
şi mi-a lăudat înţelepciunea şi ascultarea mea de el. O ceată de draci mi-a dat scaraoschi ca să-
mi slujească. Capul lui era încununat, iar chipul lui şi al celorlalţi era în diferite culori. Când se
întorcea încoace şi încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi demoni, lângă scaunul lui, stăteau
cu diferite rânduieli de treburi.”
Aşa aflăm din Vieţile sfinţilor că mucenicul acesta, Ciprian, pe când slujea idolilor înainte
de a deveni creştin, făcea mari minuni cu ajutorul dracilor. Ajunsese până acolo că schimba
văzduhul, pornea vânturi, slobozea tunete şi ploi, tulbura valurile mărilor, aducea vătămări şi boli
oamenilor. Ca să aibă şi mai multă putere, mânca după apusul soarelui ghindă de stejar.
Atât a fost de puternic în vrăji şi năluciri, că făcea să vorbească morţii din morminte. Pe
mulţi i-a învăţat să zboare prin văzduh, pe unii să înoate cu luntrea prin nori, iar pe alţii să umble
pe ape ca pe uscat. Mulţi veneau la el cu necazurile şi supărările lor ca să le ajute cu drăceasca
putere de care era cuprins.
Prin farmecele lui s-a prefăcut în chipul unei fecioare, numită Iustina, şi s-a dus la tânărul
care o dorea, iar acesta, văzând chipul Iustinei, a sărutat-o zicând: „Bine ai venit la mine,
frumoasă Iustina!”. S-a făcut Ciprian în femeie şi în pasăre şi a adus multe ispite Iustinei,
vecinilor şi rudelor ei. Pe Sfânta Iustina a îmbolnăvit-o aşa de tare încât zăcea în pat şi plângea
maica sa pentru dânsa, crezând că moare. Toate acestea le făcea Ciprian cu duhurile drăceşti,
înainte de a fi creştin, pe unii lovindu-i cu boli, iar altora rănindu-le dobitoacele şi aducându-le
necazuri. Iată, deci, existenţa diavolului.
Dacă citim vieţile sfinţilor, observăm că toţi sfinţii au fost ispitiţi într-un fel sau altul de către
satana. Până acolo au mers necuraţii, că au îndrăznit să ispitească şi pe Domnul Hristos. Satana, acest ucigaş de oameni, n-a încetat niciodată să înşele lumea prin fel de fel de chipuri.
El are şi astăzi o mulţime de vrăjitori şi vrăjitoare.
Dacă în lumea noastră de astăzi se întâmplă atâtea răutăţi, atâţia soţi se despart şi nu le
mai e milă de copii, e datorită acestor vrăji, acestor duhuri necurate. Pe o scară foarte mare a
învăţat diavolul pe mulţi să practice spiritismul, care este atât de periculos şi nu poate oricine să
cunoască rătăcirea pentru că spiritismul se învăluie într-o mantie de lumină.
Diavolul atacă şi tăgăduieşte religia prin spiritism şi iată cum: spiritiştii fac adunările lor în
anumite case pe care nu se feresc să le împodobească chiar cu icoane, candele şi cruci. La
începutul şedinţelor aprind lumânări, ca şi când s-ar face un parastas, spun rugăciuni, chiar şi
fac semnul crucii şi ţin post pentru ziua de şedinţă. Vedeţi cum îmbracă diavolul mantia de
lumină? Sub forma acestor lucruri sfinte cheamă spiritele morţilor şi aşa înşeală şi pe cei
credincioşi, care spun că, dacă ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candelă şi rugăciuni.
De aceea, trebuie să fie foarte atent creştinul, să nu caute ajutorul nicăieri, decât la Dumnezeu
prin slujbele bisericii.
Am citit într-o carte ortodoxă că, la o şedinţă de spiritism din Franţa, cineva a întrebat pe
spiritul care le vorbea, adică pe satana, ce trebuie ei să creadă despre existenţa dracului.
Răspunsul a fost prompt: „Nu exist!ă” Răspunsul acesta a fost dat în multe locuri.
O altă întrebare adresată unui spirit a fost dacă mai există altă lume şi răspunsul a venit pe
loc: „Nu există altă lume!” Participanţii la şedinţa de spiritism au întrebat atunci: „Dacă nu se află
altă lume, tu, care ne vorbeşti şi ne răspunzi, de unde vii?”. S-a făcut tăcere adâncă şi nu s-a
mai auzit nimic. L-au înfundat cu întrebarea aceasta!
Altădată, un suflet a fost întrebat dacă nu cumva este trimis de dracul şi a răspuns că nu. A
mai fost întrebat dacă religia ortodoxă este bună de urmat şi dacă preoţii trebuie ascultaţi.
Răspunsul a fost scurt: „Nu!”. Iată existenţa diavolului, iată tatăl minciunii – dracul – care a
înşelat pe mulţi creştini şi chiar pe unii sfinţi mari, aşa cum vedem în vieţile lor.
Sfântului Grigorie Decapolitul i s-au arătat diavolii în multe feluri. Veneau la el în şerpi care-
l muşcau de picioare, în diferite lighioane; odată, chiar spre ziua de 9 martie, strălucind de
lumină mare, s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete şi au zis către Sfântul Grigorie: „Noi
suntem cei 40 de mucenici şi am venit să-ţi dăm putere asupra dracilor.” Sfîntul Grigorie,
cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi.
Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte în chipul unui car cu cai de
foc, care a venit să-l ia, pentru bunătăţile lui, la Dumnezeu, ca pe Sfântul Ilie. Necunoscând
înşelăciunea vrăjmaşilor, a zis cu umilinţă: „Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul” şi, 6
făcându-şi semnul Sfintei Cruci, a ridicat piciorul ca să păşească în şareta care venise, dar, pe
loc, a pierit totul.
Unui alt sfânt, cu numele Iacov, care era plin de bunătăţi duhovniceşti, venind diavolul, i-a
dat sfatul să aprindă candela, lumânări şi să tămâie ca să primească pe Domnul Hristos, căci va
veni în noaptea aceea să-i răsplătească pentru multele osteneli. Pe la miezul nopţii a venit la el
Antihrist, diavolul, cu strălucire multă, iar Iacov, deschizând uşa chiliei, s-a închinat lui, crezând
nălucirea, dar diavolul, lovindu-l în frunte, a fugit înapoi şi s-a stins. A doua zi, Iacov,
spovedindu-se la un bătrân, acela i-a spus că l-a batjocorit satana. Plângând el mult greşeala
sa, s-a dus la o mânăstire să-şi facă canonul.
Astfel, sunt pline sfintele cărţi ortodoxe de exemple care ne dovedesc existenţa diavolului.
Dar oamenii s-au obişnuit şi au ajuns aşa de nesimţitori şi reci, încât unii din ei, deşi spun că nu
cred în existenţa duhurilor necurate, totuşi, cu gura propovăduiesc mereu existenţa lor. Spun că
nu există diavol, că diavol este omul, dar diavolul îi pune la cale să înjure pe Dumnezeu fără
frică, că n-are cine să-i pedepsească.
Aşa au ajuns bieţii oameni într-o necredinţă vrednică de plâns, că nu mai cred nici că mor.
Întocmai ca dobitoacele pentru tăiat, care văd lemnele şi focul aprinzându-se, văd căldarea
fierbând cu apă şi cuţitele ascuţindu-se şi tot nu le vine să creadă că pentru ele se pregătesc
toate acestea.
Aşa era un necredincios care, mergând cu căruţa în pădure la lemne, întâlni pe un
oarecare Vasile, om cu frică de Dumnezeu, căruia îi zise în bătaie de joc: „Auzi măi, Vasile,
departe e iadul, căci aş vrea să ajung acolo până la ora 12 şi tu, cu cărţile tale, trebuie să ştii!”
Omul nostru îi răspunse cutremurat: „Dumnezeu să te ferească de calea aceasta, Ioane! Că, de,
să ştii, de acolo nu mai vii niciodată cu sufletul. Dar să ştii că, dacă ai să mori în necredinţa
aceasta, ai să vezi tu la moarte cam cât este până la iad.”
Batjocoritorul se duse în pădure şi se apucă să taie un copac mare. Copacul căzu, însă,
peste el şi, pe loc, îl omorî. Exact la ora 12 ajunsese în iad, aşa cum a dorit, pentru că astfel de
necredincioşi şi batjocoritori ajung, fără nici o judecată, drept în iad, ca şi cei spânzuraţi şi cei
care îşi iau viaţa singuri.
Mare pericol e necredinţa şi batjocura necredincioşilor. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu şi grozavă pedeapsă îi va ajunge. După ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Dar, cine poate să scrie cu de-amănuntul toate ispitele, vicleşugurile,
amăgirile şi înşelăciunile satanei?! Noaptea şi ziua el împleteşte curse, căci, duh fiind, ajunge
îndată în orice timp şi în orice loc şi înşeală şi pe cei păcătoşi şi pe cei drepţi.
Iată de ce ne-a lăsat Dumnezeu loc de adăpost Sfânta Lui Casă, cu toate darurile de sfinţenie. Dacă omul nu vrea să vină la biserică, cade în ghearele spurcaţilor demoni, care-l
învaţă să facă tot felul de rele. Starea omului de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi, căci
diavolul mai ia în ajutor încă şapte duhuri rele şi vine asupra omului şi-l aruncă în mari păcate şi
cu lanţuri grele îl leagă ca să nu mai poată face nici o mişcare către Dumnezeu.
Prizonierii sunt, de obicei, mai bine păziţi iar satana ştie să-şi păzească supuşii, fiind cu
mare băgare de seamă ca să nu-i scape nici unul din gheare. Iată un lucru la care trebuie să ne
gândim cu grijă toţi şi să ne controlăm viaţa ca nu cumva să ne aflăm sub legăturile vreunui
păcat şi, astfel, să fim prizonierii diavolului.
Copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi n-a venit el singur la Iisus, ci a fost adus de tatăl
lui. Şi astăzi, ca un om să vină la Dumnezeu, la Biserica Lui, are nevoie de ajutorul altuia. De
aceea, părinţi, aduceţi-vă copiii la Iisus! Copilaşilor, fraţilor şi surorilor, trudiţi-vă ca şi acest tată
nenorocit din Evanghelia de astăzi! Trudiţi-vă ca să aduceţi cât mai multe suflete la Dumnezeu!
Ştim că e nevoie de multă răbdare şi stăruinţă, dar aceasta este fapta cea mai plăcută înaintea
Domnului. Făcând astfel, ascultăm şi noi cuvântul Domnului care a zis atunci acelora: „Aduceţi-
l aici la Mine!”
Aceasta nu înseamnă că, dacă l-am adus o dată la biserică şi i-am vorbit de credinţă şi de
fapte bune, gata ne-am făcut datoria şi nu mai avem ce-i spune! Trebuie mereu să-i spunem,
mereu să-l aşteptăm şi să-l aducem mereu până când se tămăduieşte. Nu este destul ca cineva
să fie chemat la masă, ci mai trebuie să şi mănânce din ce este pe masă, după cum nu este
destul să vină cineva la doctor, ci trebuie să ia şi doctoria care i se dă.
Cei care sunt mai curând aduşi la Dumnezeu au nevoie de un tratament mai bogat şi
întotdeauna trebuie ajutaţi, fiindcă împotriva omului credincios diavolul pune tot felul de piedici şi
asmută toţi câinii lui ca să nu-i scape nici unul. Atunci încep robii lumii şi păcatului să se agaţe
de cel credincios. Îl ia întâi cu glume, apoi îl poftesc pe la petreceri şi aşa necredincioşii îl
urmăresc, cum urmăresc câinii pe iepuri. Diavolul îl ispiteşte acum mai mult ca altădată, căci el
toarnă atâta foc în patimile care îl stăpâneau până atunci, încât bietul om poate să fie trântit mai
rău ca înainte.
Abia ajunge să spună că nu mai bea şi, iată, vine acasă mai beat ca oricând, sau că nu mai
fumează şi întâlneşte întocmai atunci pe unul pus de diavol care-i întinde pe gratis pachetul cu
ţigări.I se ridică, astfel, îndoieli în suflet şi chiar gânduri urâte şi ocări faţă de adevăratul
Dumnezeu, pe care până atunci nu le-a avut. Câţi credincioşi nu se plâng şi zic: „Până n-am
venit să cunosc credinţa, nu erau în capul meu atâtea gânduri urâte şi murdare! Dar acum m-am
speriat. Părinte ! Nu ştiu ce să mai fac!” 8
Diavolul ispiteşte continuu şi şopteşte creştinului să nu se mai ducă la biserică, îmbiindu-l
la alte treburi. Unora le zice: „Eşti prea păcătos, nu te mai iartă Dumnezeu, degeaba te mai duci,
mai bine distrează-te, fă şi tu ca toată lumea.” Altora le zice astfel: „Eşti prea bătrân, dacă n-ai
fost când erai şi tu mai tânăr ca să mai faci câte o metanie şi să spui o rugăciune, acum ce să
mai cauţi la biserică, ba mai râd şi alţii de tine.” Celui tânăr îi spune: „Ai vreme să mergi la
biserică, mai încolo când vei fi bătrân, eşti prea tânăr acum!”
Celor care urmează mai des la biserică şi şi-au schimbat viaţa are diavolul grijă să le pună
oameni răi pe cap, care să le spună că s-au rătăcit şi s-au făcut pocăiţi.
Dar, cu toate vicleşugurile diavolului, omul care a învăţat să desluşească lucrurile minunate
ale mântuirii, vede că acestea sunt doar zvârcoliri sursa
.jpg)
