Mergând spre Ierihon, oraş care, din punct de vedere geografic, era la o altitudine mult mai joasă decât Ierusalimul, fiind socotit şi un loc al decăderii, al coborârii, al căderii duhovniceşti, Hristos întâlneşte un orb. Acesta cerşea, pe bună dreptate, într-un oraş unde oamenii erau nu doar bogaţi, ci şi orbi. Erau orbiţi de bogăţie, bogăție care, socotea cel orb trupește, putea să mai îndulcească sau să mai diminueze din neputinţele statutului său. Auzind că Hristos trecea pe cale, orbul a început să strige. Nu a fost un strigăt oarecare, ci o rugăciune pe care, de altfel, Biserica a preluat-o şi o foloseşte permanent, în timpul tuturor slujbelor: „Doamne, miluieşte!” Rugăciunea orbului se adresa lui Hristos: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Chiar dacă oamenii îl opreau să strige, el și mai tare striga, fiind convins că singura lui şansă era aceea de a fi auzit de Hristos.
Preafericitul Părinte Daniel, patriarhul Bisericii noastre, spune că omul stătea pe marginea drumului pentru că se afla la periferia societăţii, era marginalizat de cei din Ierihon. Hristos îl cheamă însă în mijlocul drumului, îl cheamă pe cale. O idee foarte frumoasă, pe care am vrut să o amintesc, pentru că Hristos pe toţi ne cheamă pe cale. De altfel, numai dacă suntem pe cale putem vedea. Ne place să stăm pe margine şi doar să privim, dar, de obicei, nu înţelegem prea mult și uneori nimic. Nu putem să înţelegem, cu adevărat, nici un meci de fotbal, dacă n-am jucat niciodată fotbal. Cu atât mai mult când este vorba de lucruri mai profunde, duhovniceşti, adică nevăzute. Numai dacă suntem pe cale le putem vedea. Orbul vedea ceva, fiind fizic, nu și duhovnicește, pe marginea drumului, ca dovadă că insistă, de acolo, să fie chemat, să fie implicat, să vadă şi el.
Apelând la Hristos, Acesta îl cheamă şi-l vindecă, nu înainte de a-l întreba: „Ce voieşti să-ţi fac?” Important de reţinut că nu-l întreabă: „Ce vrei să-ţi dau?”, deşi orbul cerşea de pe marginea drumului, cerând bani sau o bucată de pâine. „Ce voieşti să-ţi fac?” E foarte potrivită întrebarea şi pentru noi care, în ziua de astăzi, vrem numai să primim şi mai puţin să facem sau să ni se facă. Ştim ce să facem pentru noi şi nu trebuie să ne facă nimeni nimic, nici măcar legi. Noi vrem să ni se dea. Răspunsul orbului este tot o rugăciune, pe care ar trebui şi noi s-o învăţăm şi s-o avem pe buzele noastre: „Doamne, să văd!” Câţi dintre noi, atunci când ne îndoim în credinţă, rostim această rugăciune? De obicei, spunem că nu înţelegem şi întoarcem spatele, încercând să-L tragem pe Dumnezeu la răspundere pentru faptul că nu înţelegem, ca şi cum Dumnezeu n-ar şti sau n-ar avea cum să ne explice. Însă ce umilincioasă şi curată, cinstită şi directă este rugăciunea: „Doamne, să văd!” Sau: „Doamne, ajută-mă să cred! Doamne, ajută-mă să înţeleg!”
Orbul nu numai că dorește să vină la Hristos, mergând pe cale, ci vrea să vadă să meargă pe cale spre Hristos și cu Hristos. Ca dovadă este faptul că Domnul îl vindecă iar el Îl urmează pe Domnul. De data aceasta, Hristos nu-l trimite pe cel vindecat la casa lui, ci îl lasă să meargă după El pe cale. Aşa intră Hristos în Ierihon, însoţit de un om orb care vedea acum atât cu ochii trupului, cât şi cu ochii sufletului. Nu după mulţi paşi, Hristos întâlneşte în Ierihon un alt orb, pe nume Zaheu, care vedea doar cu ochii trupului. Dar şi acest om era cuprins de dorul după Dumnezeu, simţea că îi lipseşte ceva. Şi nouă, multora, ne lipseşte Dumnezeu, dar, parcă, nu ştim, nu vrem, nu putem să-L căutăm cu adevărat. Deşi avem de toate, simţim în continuare că ne lipseşte ceva, însă nu ştim ce. Iată, lui Zaheu Vameşul i s-au deschis ochii sufletului şi a început să simtă ce îi lipseşte. Cu el, lucrurile s-au petrecut invers. Dacă orbul stătea pe marginea drumului pentru că era îndepărtat de societate, era la periferia unei societăţi uşuratice, mai ales a celei ce cobora spre viața din Ierihon, Zaheu a acceptat, dimpotrivă, să meargă spre periferie, adică să fie luat în râs de societatea spre care venea Hristos. Să ținem cont de acest lucru: Chiar dacă era o societate uşuratică, Hristos a venit spre ea. De fapt, noi toţi suntem îndreptaţi spre Ierihon. Oare cum se numeşte Ierihonul la noi? Occident. Toţi privim spre Occident, chiar dacă nu mergem şi nu trăim acolo.
Problema care se pune pentru noi este dacă Îl primim sau nu pe Hristos, dacă ne asumăm să fim cu El, să fim adică batjocoriţi, uneori, să fim împinși la marginea societăţii sau nu. Pentru că, iată, Hristos l-a chemat şi pe Zaheu pe cale. Sigur, nu pe calea aceea pe care a mers până atunci. Hristos are calea Lui, Hristos e Calea, chiar şi în Ierihon: calea umilinţei, a sincerităţii, a gândirii limpezi şi a chenozei, a golirii de sine. Pe această cale l-a chemat pe Zaheu. Iar acesta L-a primit pe Hristos-Calea, Care era urmat de orbul tămăduit. L-a primit nu numai în casa sa, ci şi în treburile sale, în afacerea sa, în viața sa, iar Hristos, Lumina lumii, a făcut lumină peste tot. Ceea ce înseamnă, de altfel, că Hristos a ajuns în inima lui. Iată cum Hristos nu numai că deschide ochii orbilor, dar îi luminează şi pe cei sănătoşi; ne face să vedem atât cu ochii trupului, cât mai ales cu ochii sufletului.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXXI-a după Rusalii – Vindecarea orbului din Ierihon (27 ianuarie 2019)
