FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....
Motto: „Când va aprinde Aaron seara candelele,
iar va arde
miresme (smirnă sau tămâie). Această tămâiere
neîntreruptă se
va face pururea înaintea Domnului din
neam în neam“
(Ieşirea30:8).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Tămâia a fost folosită din toate
timpurile şi de toate popoarele. În
America Centrală tămâia aparţine aceluiaşi simbolism ca
sângele, seva
şi ploaia. Fumul
de tămâie,
ca şi
norul, izvorăşte din spiritul sfânt. Nor
şi fum sunt două cuvinte
înrudite în limbile din America Centrală. De
aici şi ritualurile celor ce aduc ploaia care
înalţă spre
cer nori de fum
(magie imitativă). Triburile maya quiche au folosit tămâia provenită
din copal (un copac), în toate
ceremoniile lor religioase pentru a goni
spiritele rele. Cartea Chilam Balam din
Chumayel spune că tămâia
este răşina cerului şi mirosul ei este atras spre mijlocul
cerului. Până
în zilele noastre la triburile chorti,
preoţii
merg în procesiune să ardă
tămâie la miezul nopţii pentru a grăbi căderea primelor
ploi. Folosirea
pipei păcii la Pieile-Roşii din America
pecetluieşte o
alianţă sau
un
2
tratat, prin prezenţa divinităţii în urma
trimiterii fumului spre
înălţimile cerului. În China antică se considera că fumul produs
de
rugul funerar poartă cu sine
sufletul defunctului. În ritualurile hinduse,
tămâia este legată de elementul
aer despre care se spune că ar
reprezenta percepţia conştiinţei. Dacă fumul de tămâie este
folosit la
modul artificial de anumite experienţe ale yoghinilor,
în schimb
arderea bastonaşului parfumat
serveşte
mai degrabă, în metodele
budiste de meditaţie, la măsurarea
timpului...
Se poate vorbi deci, de un obicei
universal al tămâierii cu aceeaşi
valoare simbolică: el leagă pe om de
divinitate, uneşte finitul cu
infinitul, muritorul cu cel nemuritor. Mulţi fraţi de-ai noştri, stând în
Sfânta Biserică Ortodoxă, văd cum preotul
aduce Domnului mireasma
tămâiei, dar nu pricep pentru ce. De
aceea, în câteva cuvinte vom
explica ce înseamnă tămâia şi ce mare folos
sufletesc, ne aduce ea.
TĂMÂIA
este un produs lichid, obţinut prin
crestarea cojii libanului
(arbore exotic), şi care în
contact cu aerul se solidifică. Termenul
tămâie îl întâlnim de două ori în Noul
Testament:
1. În Evanghelia după Matei (2:11) citim că magii (craii)
de la
Răsărit, călăuziţi de stea, căutau pe Pruncul Iisus şi pe Mama Lui.
Ajungând la Betleem, au căzut la
picioarele Lui, I s-au închinat,
aducându-I ca daruri:
_ Aur - ca unui Împărat;
_ Tămâie - cu unui muritor;
_ Smirnă - cu unui
Dumnezeu.
2. În Apocalipsă (5:8; 8:3) se vorbeşte de patru fiinţe şi douăzeci
şi patru de bărbaţi care se
închină Mielului
(adică lui Iisus Hristos),
având fiecare alăută şi cădelniţe de aur pline
cu tămâie
pe care o aduc
ca jertfă, alături de îngeri, împreună cu rugăciunile tuturor
sfinţilor.
Şi
tot în Apocalipsă (18:13) se arată că tămâia se comercializează pentru
utilitatea ei în cult. Grăuncioarele de tămâie puse în cădelniţă sau întro
căţuie, pe cărbuni înalţă un fum ce aduce un miros foarte plăcut ce
ne înalţă sufleteşte. Întâlnim cuvântul „tămâiere“
în expresiile:
„ceasul tămâierii“ (Luca 1:10), când « s-a arătat lui Zaharia
îngerul Domnului în dreapta altarului tămâierii » (Luca 1:11).
SMIRNA este o substanţă extrasă din scoarţa unui arbore exotic
(Stirax benzoin) care răspândeşte un miros plăcut,
caracteristic. Este
întrebuinţată, ca şi tămâia, în cultul nostru ortodox.
Termenul de smirnă este folosit
de trei ori în Noul Testament:
1. Magii de la Răsărit venind să se închine
Pruncului Împărat
Iisus: „I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă“
(Matei 2:11).
2. Înainte de a fi răstignit
pe cruce, Lui Iisus: „I-au
dat să bea
vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat “ (Marcu 15:23).
3. Trupul lui Iisus mort, coborât de pe cruce, a fost
îmbălsămat cu „amestecul de smirnă şi aloe“ (Ioan 19:39) adus de
Nicodim.
CĂDELNIŢA este un mic recipient de metal, legat cu trei
lănţişoare care se unesc în partea de sus
într-un mâner şi este folosită
la tămâierile prevăzute de tipic.
Folosirea cădelniţei şi a tămâiei sau
smirnei este moştenită din cultul
Vechiului Testament. Cele dintâi
cădelniţe folosite de creştini erau însă simple căţui din pământ (argilă,
ceramică) ori metal cum se mai folosesc şi astăzi în mod frecvent. O
cronică anonimă ne spune că împăratul Iustinian ar fi dăruit Bisericii
Sfânta Sofia din Bizanţ 30 de cădelniţe din aur
împodobite cu pietre
scumpe. După patriarhul Gherman al Constantinopolului (secolul
VIII), cădelniţa simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul
simbolizează divinitatea, iar fumul de tămâie
simbolizează mireasma
Duhului Sfânt. Căuşul (arzătorul) căţuii, cădelniţei reprezintă
pântecele feciorelnic al Maicii Domnului,
care a purtat într-însul
cărbunele cel Dumnezeiesc, Hristos. Totodată, cădelniţa aminteşte şi
de Altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din
Templu (Evrei
9:4). Fiecare icoană se cădeşte (o tămâiem) de trei ori în numele
Sfintei Treimi.
FUMUL TǍMÂIEI închipuie
rugăciunea
noastră,
care, dacă e
făcută cu toată evlavia, se înalţă către Dumnezeu ca
fumul din jertfa
strămoşului nostru Abel, fiul lui Adam: „Şi a
căutat Domnul spre
Abel şi spre darurile lui“ (Facerea 4:4).
De aceea, Psalmistul David spune atât de
frumos: „SĂ SE
ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA, CA TĂMÂIA ÎNAINTEA
TA; RIDICAREA MÂINILOR MELE, JERTFĂ DE SEARĂ“
(Psalm 140:2). În popor se spune: „Cum e sfântul (aşa e) şi tămâia,
cum este omul aşa sunt şi faptele lui“.
Mirosul plăcut al tămâiei este
asemănat
în
Sfânta Scriptură cu mai
multe lucruri:
► Sfântul
Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa
Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat
pe
Sine ca jertfă lui
Dumnezeu: „SPRE MIROS
DE BUNĂ
MIREASMĂ“ (Efeseni
5:2).
► Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine
mirositoare pe care le-a adus Nicodim
pentru îngroparea
Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna
mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre
înviorarea sufletească a
oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.
► Tot cu mireasma
tămâiei este asemănată şi buna
mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi
preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui
Dumnezeu“ (Filipeni 4:10-19).
► Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a
rugăciunilor
evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce
se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci
de la răsăritul
soarelui şi
până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în
orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi
prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice
Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).
► Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică,
la sfintele rugăciuni: „A aşezat
jertfelnicul cel de aur în cortul
adunării,
înaintea perdelei. Şi a aprins pe
el tămâie mirositoare
cum poruncise Domnul lui Moise“ (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un
dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul
nu este
împăcat cu fratele său: „Deci,
dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi
acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău
are ceva împotriva ta, lasă
darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te
cu fratele tău şi
apoi venind adu darul tău“ (Matei 5:23-24). Nu
este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea să
se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva
preotului (Iuda 11).
► Proorocul
Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor
vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu
(Maleahi 1:8-12). Tămâia
curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui
Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea
mea ca tămâia înaintea
ta“. DIAVOLUL SE ÎNDEPĂRTEAZĂ când tămâiem, (de aici şi
zicala populară : „Fuge
ca dracul de tămâie“) aşa cum s-a întâmplat
atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul
s-a depărtat (Tobit 6:17) şi MÂNIA
DOMNULUI ÎNCETEAZĂ:
„Şi a
zis Moise către Aaron: Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe
jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă
pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început
pedepsirea poporului» (Numerii16:46). Biserica Legii celei noi are şi
ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce
darul tău la altar..“- Matei 5:23) şi
rânduială de cult ca şi cea veche.
► Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi)
între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar,
unde preoţii le
vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu. Tămâierea înseamnă
şi darul
Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl.
Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care
o spun preoţii când
binecuvântează tămâia: „TĂMÂIE
ÎŢI ADUCEM ŢIE,
HRISTOASE DUMNEZEUL NOSTRU, ÎNTRU MIROS DE
BUNĂ MIREASMĂ DUHOVNICEASCĂ, PE
CARE PRIMINDO
ÎNTRU JERTFELNICUL TĂU CEL MAI PRESUS DE
CERURI, TRIMITE-NE NOUĂ HARUL PREA
SFÂNTULUI
TĂU
DUH“.
► Tămâind icoana
Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu
închinarea noastră cea mai smerită şi mai
fierbinte numită
ADORARE.
► Atunci când
preotul tămâiază spre icoana
Maicii Domnului îi
arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare
decât aceea arătată
Sfinţilor şi care se numeşte VENERARE.
► Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele
Icoane ale Sfinţilor
se arată prin aceasta o CINSTIRE deosebită.
► Iar când
preotul tămâiază pe oamenii din
Biserică sau
din casa
unde face o rugăciune cere prin
aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească
prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în
toate necazurile şi nevoile lor.
► Tămâia este şi un dar, o
jertfă adusă de noi lui
Dumnezeu. Un
astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur,
au
adus Mântuitorului, la naştere, Magii de
la Răsărit (Matei
2:11). În
Noul Testament găsim scris
despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului
Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi,
după obiceiul preoţiei, să
tămâieze
intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea
poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga“ (Luca 1:9-10).
În Apocalipsa se arată că: „cei douăzeci şi patru de bătrâni
au
căzut
înaintea Mielului (Iisus
Hristos), având fiecare
alăută şi
cupe
de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa
5:8).
Câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi despre tămâiere
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, care a murit pe la anul 167
d.Hr., ne spune că în vremea sa,
jertfa Sfintei Liturghii era însoţită de
tămâieri cu bune miresme (Dialog 28, 29,
41).
SFÂNTUL CLEMENT, Episcopul Alexandriei (Pedagogul
2:8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe
atunci,
împlinindu-se astfel prezicerea
proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).
FERICITUL TERTULIAN arată că tămâia se întrebuinţa foarte
mult şi în vremea aceea; şi mai ales la
îngroparea creştinilor se
aprindea multă tămâie, ca semn
al rugăciunii
şi al
mângâierii şi
uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile
neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea
sufletească
şi pe cea
trupească.
SFÂNTUL IPOLIT, episcopul portului roman de la gurile
Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile
plâng cu multe
lacrimi, fiindcă nu li se aduc
jertfe , nici tămâieri“.
În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea
soţului
ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă
tămâie
ca să fie adusă ca jertfă lui
Dumnezeu cu prilejul
îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se
chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată,
de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451
în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin
canonul 3 apostolic
se arată că tămâia este
o jertfă bine
primită înaintea
Domnului.
Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii
Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se
face la toate
rugăciunile mai de seamă pe care le
rosteşte
preotul. În vremea Sfintei
Liturghii ea se face de patru ori:
1. Cea dintâi tămâiere
e cea din vremea când se pregătesc
prescurea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele
Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce
s-a făcut
peste tot pământul în timpul răstignirii
Domnului.
2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată
buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii
Apostoli, în tot locul unde au predicat ei
(2 Corinteni 2:14).
3. A treia tămâiere
se face în timpul cântării „Heruvicului“.
Aceasta închipuie norii pe care va veni
Fiul lui Dumnezeu după cum
zice El Însuşi: „ ŞI
ATUNCI VOR VEDEA PE FIUL OMULUI
VENIND PE NORI CU PUTERE ŞI CU SLAVĂ MULTĂ“ (Luca
21:27).
4. A patra tămâiere
se face la Axion, adică atunci când
preotul
spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata,
Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioară Maria“.
Iubiţi credincioşi,
La toate popoarele lumii, chiar dacă sunt necreştine, se întâlneşte
cultul tămâierii (fie că folosesc beţişoare parfumate, lemn de santal etc.) şi
iată că acum după aproape 2000 de ani de credinţă sfântă ortodoxă au
venit sectele să ne înveţe că nu este bine să tămâiem. Deşi există dovezi
biblice clare pentru tămâiat, sectanţii refuză să facă acest lucru fiindcă
crucea, apa sfinţită şi tămâia sau
smirna îi arde pe diavoli şi pe
slujitorii
lor. Nu vă lăsaţi
amăgiţi
de ei, fiindcă niciodată nu a existat o epocă
populată cu atâţia învăţători falşi ca secolele XX şi XXI, atât de bogată în
lucruri materiale, dar atât de săracă spiritual. Numai într-un singur loc
poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la însuşi
Dumnezeu, nesecat de secole şi veşnic cristalin: în Sfânta Biserică
Ortodoxă. Înţelegând
folosul mare şi înţelesurile adânci pe care le avem
din fapta tămâierii, să aducem şi noi ca şi magii, tămâie la sfintele
rugăciuni.
După exemplul din Biblie, să aducem şi
noi jertfă înaintea
Domnului
smirnă sau tămâie şi în
nici-un caz răşină. Această răşină este un clei
care se culege de pe coaja molizilor şi care prin ardere scoate fum
afectând pictura Bisericii, cădelniţa, veşmintele şi plămânii
celor din
Biserică. Să ne ferim ca de foc să ne afumăm casa,
icoanele, şi pe toţi
ai noştri cu fumul urât de Dumnezeu şi otrăvitor al tutunului, căci
banul dat pe tutun este pâinea pe care
Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care
noi o aruncăm! Deci să ne silim şi noi să ne înmiresmăm
viaţa cu
buna mireasmă a tămâierilor sfinte acum şi pururea şi în vecii
vecilor. AMIN.
BIBLIOGRAFIE: Biblia
E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Arhimandrit
Ilie Cleopa, Călăuză în
credinţa ortodoxă,
Tipografia centrală Chişinău; Părintele Serafim Rose, Mai aproape de
Dumnezeu, Editura
Bunavestire, Galaţi, 2003; Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de
simboluri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
