DIN SUFLET PENTRU SUFLET: TĂIETORUL DE LEMNE ŞI ŞLEFUIREA SUFLETULUI

DIN SUFLET PENTRU SUFLET: TĂIETORUL DE LEMNE ŞI ŞLEFUIREA SUFLETULUI: Doi oameni munceau în aceeasi padure taind lemne. Copacii erau mari, puternici si vânjosi. Cei doi taietori de lemne îsi foloseau securil...

Cum ne insala diavolul

"Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea"
http://luptapentruortodoxie.blogspot.com/search/label/invataturi

Cursele stăpânitorului lumii acesteia

Sub flamura sfintei cruci, vă duc, fraţilor, la o privelişte duhovnicească. Să ne fie călăuză marele între bineplăcuţii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean.

Acesta, oarecând, prin lucrarea unei descoperiri Dumnezeieşti, a văzut cursele diavolului întinse prin toată lumea, ca să-l vâneze pe om spre pierzare. Văzând mulţimea nenumărată a acestor curse, cu plângere l-a întrebat pe Domnul: "Doamne! Cine, oare, poate să scape de cursele acestea şi să se mântuiască?" (Patericul Egiptean - Preacuviosul Avva Dorotei. Învăţătura a 2-a).

Mă cufund, gânditor, în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afara şi înlăuntrul omului. O cursa este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri, cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laturile cele mai amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar! Fără de voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: "Doamne! Cine, oare, se va izbăvi din aceste curse?".

Pentru mintea mea, sunt răspândite curse în felurite cărţi care se numesc pe sine lumină, dar cuprind învăţături ale întunericului, scrise sub înrâurirea vădită sau ascunsă a întunecatului şi atotrăului stăpânitor al lumii acesteia, având ca izvor înţelegerea vătămată de căderea în păcat, "întru minciuna omenească, întru viclenia meşteşugirilor‚ înşelăciunii" (Efes. 4, 14), cum spunea Apostolul, cărţi scrise de scriitori care fără de minte se înfierbântă din mintea trupului lor.(Colos. 2, 18).

Aproapele meu, şi - în iubirea către el trebuie, doar, să-mi caut mântuirea - mi se face cursă care mă vânează spre pierzania mea, atunci când mintea lui este prinsă în cursele învăţăturii şi cugetării mincinoase şi amăgitoare. Mintea mea la rândul ei poartă pecetea căderii, este acoperită cu acoperământ de întuneric, molipsită de otrava minciunii. Încă din rai tindea ea, cu nesocotinţă şi nebăgare de seamă, către dobândirea cunoştinţei pierzătoare şi ucigătoare! Iar după cădere, s-a făcut încă mai nechibzuită, mai cutezătoare: cu îndrăzneală se îmbată din paharul cunoştinţei otrăvite, şi prin aceasta nimiceşte în sine cu desăvârşire gustul şi dorirea păharului Dumnezeiesc al cunoştinţei mântuitoare.

Câte curse pentru inima mea!

Văd curse grosolane şi curse iscusite. Pe care să le numesc mai primejdioase, mai cumplite? Nu mă pricep. Vânătorul este iscusit, şi pe cel ce scapă din cursele grosolane îl prinde în laţurile cele meşteşugite. Sfârşitul vânătorii este unul singur - pierzania. Cursele sunt ascunse în toate felurile, cu o deosebită măiestrie. Căderea este ascunsă în toate chipurile biruinţei; dorinţa de a plăcea oamenilor, făţărnicia, slava deşartă sunt ascunse sub toate chipurile virtuţii. Amăgirea, întunecata înşelare, poartă chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufletească, adesea pătimaşă, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfătarea mincinoasă, închipuită, se dă drept desfătare duhovnicească.

Stăpânitorul lumii acesteia se străduieşte prin toate mijloacele să-l ţină pe om închis în firea căzută: şi aceasta este de ajuns, fără să fie nevoie de păcate grosolane, pentru a-l face pe om străin de Dumnezeu. Păcatele grosolane sunt înlocuite cu deplina izbândă, precum pe buna dreptate socoteşte vânătorul, de trufaşa părere de sine a creştinului care se mulţumeşte cu virtuţile firii căzute şi se dă pe mâna amăgirii de sine, înstrăinându-se prin aceasta de Hristos.

Câte curse pentru trup!

El (trupul) însuşi este o cursă! Cum se foloseşte de el stăpânitorul lumii acesteia! Prin mijlocirea trupului, plecându-ne înclinărilor şi dorinţelor sale josnice, ne apropiem de asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Ce prăpastie! Ce îndepărtare de la Dumnezeiasca asemănare, ce cădere! În această prăpastie adâncă, înfricoşată, îndepărtată de Dumnezeu ne prăbuşim atunci când ne lăsăm în voia grosolanelor desfătări trupeşti, numite, după greutatea păcătoşeniei lor, căderi.

Nici desfătările trupeşti mai puţin grosolane nu sunt, însa, mai puţin pierzătoare. Din pricina lor este părăsită grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, veşnicia, rostul omului. Stăpânitorul lumii acesteia se străduieşte să ne ţină într-o neîncetată distracţie şi întunecare tocmai prin mijlocirea desfătărilor trupeşti! Prin simţurile trupeşti, aceste ferestre către suflet, prin care sufletul are legătură cu lumea văzută, el îl adapă neîncetat cu desfătări ale simţurilor, şi totodată cu păcatul şi robia care sunt nedespărţite de acestea.

În faimoasele săli de concert pământeşti răsună o muzică ce exprimă şi stârneşte feluritele patimi; aceste patimi sunt înfăţişate şi în teatrele pământeşti; aceste patimi sunt răscolite prin distracţiile pământeşti: omul, prin toate mijloacele cu putinta, este împins spre desfătarea cu răul care il ucide. Îmbătându-se cu acesta, ei uită binele cel mântuitor al lui Dumnezeu şi sângele Dumnezeului-Om, prin care am fost răscumpăraţi.

Iată o slabă descriere a curselor răspândite de către stăpânitorul lumii acesteia spre vânarea creştinilor. Descrierea este slabă, dar oare nu v-a stârnit, fraţilor, o groaza îndreptăţită, oare în sufletul vostru nu s-a născut întrebarea: "Cine oare poate să scape din aceste curse?"

Înfricoşatul tablou încă nu este terminat! Mâna mea, călăuzită de cuvântul lui Dumnezeu, încă şi încă se mai îndeamnă să zugrăvească.

Ce glăsuieşte cuvântul lui Dumnezeu? El vesteşte proorocia care se împlineşte sub ochii noştri, proorocia că în vremurile din urma, din pricina "înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci" (Mt. 24, 1,2). Cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestrămutat decât cerul şi pământul, ne vesteşte în aceste vremuri din urma, înmulţirea curselor diavoleşti şi înmulţirea numărului celor ce pier în aceste curse.

Întocmai! Mă uit la lume şi văd: cursele diavolului s-au înmulţit faţă de vremurile de început ale Bisericii lui Hristos, s-au înmulţit peste măsură. S-au înmulţit cărţile care cuprind învăţături mincinoase; s-au împuţinat, s-au împuţinat peste măsură cei ce urmează Sfântului Adevăr; s-a întărit cinstirea faţă de virtuţile fireşti, pe care le pot avea şi iudeii, şi păgânii; s-a ivit cinstirea faţă de virtuţile de-a dreptul păgâneşti, potrivnice firii însăşi; s-a împuţinat înţelegerea virtuţilor creştine, nu mai zic că s-a împuţinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viaţa materială; piere viaţa duhovnicească; desfătările şi grijile trupeşti înghit aproape tot timpul oamenilor; aceştia nici nu mai au când să-şi aducă aminte, măcar, de Dumnezeu. Şi toate acestea devin datorie, devin lege. "Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci", şi a acelora care ar fi rămas în iubirea de Dumnezeu dacă răul nu ar fi fost atât de obştesc, dacă laturile diavolului nu s-ar fi înmulţit atât de amarnic.

Îndreptăţită era întristarea fericitului Antonie. Cu atât mai îndreptăţită este întristarea creştinului din vremea de azi înaintea priveliştii curselor diavoleşti; întemeiată este înlăcrimata întrebare: "Doamne! Cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse şi să se mântuiască?

La întrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul răspunsul: "Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea". Dumnezeiesc răspuns! Cum înlătură din inima orice îndoială, arătând în puţine cuvinte un mijloc de nădejde pentru a birui potrivnicul nostru, mijloc de destrămare şi nimicire a meşteşugitelor sale laturi, împletite cu ajutorul îndelungilor ani de luptă cu omul şi a unei răutăţi nemăsurate.

Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngădui să tindă în chip nesocotit şi cutezător către dobândirea cunoştinţelor, oricât ne-ar aţâţa curiozitatea, noutatea şi păruta lor însemnătate. Să o păzim de ispita învăţăturilor mincinoase, ascunse sub numele şi înfăţişarea învăţăturii creştine. Să o smerim întru ascultarea faţă de Biserică, smerind orice cugetare care se ridică împotriva minţii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), împotriva minţii Bisericii.

La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmta a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, aduce la lărgimea şi libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică. Să nu-i îngăduim minţii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh. Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de "sfinte" de către adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sf. Petru Damaschinul): din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.

Ce să facem cu inima?

Să altoim la acest măslin sălbatic un ram din măslinul cel roditor, să o întipărim cu însuşirile lui Hristos, să o deprindem cu smerenia evanghelică, să o silim să primească voia Evangheliei. Văzând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire şi nesupunere faţă de Evanghelie, să vedem în această împotrivire, ca într-o oglindă, căderea noastră. Văzându-ne căderea, să plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului şi Răscumpărătorului nostru, să ne îndurerăm cu întristarea cea mântuitoare; să nu contenim a petrece în această întristare până ce nu vom vedea tămăduirea noastră. "Inima înfrântă şi smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19), lăsând-o vânării vrăjmaşului. Dumnezeu este Ziditorul nostru şi Stăpân cu drepturi depline: El poate să rezidească inima noastră şi va preface inima care I se tânguieşte neîncetat cu plâns şi rugăciune, o va preface dintr-o inimă iubitoare de păcat, într-o inimă iubitoare de Dumnezeu şi sfântă.

Să ne păzim simţurile trupeşti, neîngăduind păcatului să intre prin ele în îngrădirea sufletului nostru. Sa ne înfrânăm ochiul cel iscoditor şi urechea cea iscoditoare; să punem zăbală strânsă asupra acelui mic mădular al trupului care este în stare sa dea naştere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; să potolim năzuinţele dobitoceşti ale trupului prin înfrânare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugăciunea statornica întru luare-aminte. Ce nestatornice sunt desfătările trupeşti! Cu ce miasmă se sfârşesc! Dimpotrivă, trupul îngrădit prin înfrânare şi păzirea simţurilor, spălat prin lacrimile pocăinţei, sfinţit prin deasa rugăciune, se zideşte în chip tainic ca Biserică a Sfântului Duh, Care face nelucrătoare toate uneltirile vrăjmaşului împotriva omului. Amin.

Sf. Ignatie BREANCEANINOV

Anul 1846, Pustia Sf. Serghie