Zice la paremii: "Cei lipsiti de povatuitori cad ca frunzele", iar "mantuirea se savarseste cu multa povata". Vedeti fratilor, puterea cuvantului? Vedeti ce ne invata dumnezeiasca Scriptura? Ne sfatuieste sa nu nadajduim in noi insine, nici sa nu ne socotim intelepti, sa nu credem ca ne putem chivernisi fara ajutor; ca dupa Dumnezeu, negresit avem trebuinta de povatuitor, care sa ne poarte de grija si sa ne chiverniseasca.
Nu sunt mai ticalosi, nici mai lesne porniti spre cadere decat aceia care nu au pe nimeni ca sa-i povatuiasca pe
calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiti de chivernisitori cad ca frunzele. La inceput, frunza este verde si frumoasa, apoi se usuca putin cate putin si cade si este calcata de picioarele oamenilor. Asa este si omul care nu este povatuit de cineva. La inceput are ravna spre post si priveghere, spre sihastrie si spre alte bunatati, apoi, putin cate putin, potolindu-se acea caldura si neavand pe cineva ca sa-l sfatuiasca, sa-i atate fierbinteala, pe neobservate se stinge de tot si din ravna cazand in trandavie se face rob vrajmasilor sai, care-si bat joc de dansul dupa cum le este voia.
Iar pentru cei ce au la cine nazui ca sa-si spuna gandurile, sa-si marturiseasca faptele, sa-si arate toate lucrurile si sa primeasca sfatuire, zice: "Mantuirea se savarseste cu mult sfat." Nu zice sa se sfatuiasca cu multi, ci ca la toate lucrurile se cade sa se sfatuiasca. Insa de la inceput se ia sfat, in care are credinta si incredere. Sa nu spuna numai unele, iar pe altele sa le tainuiasca, ci pe toate sa le marturiseasca si pentru toate sa se sfatuiasca. Unora ca acestora, mantuirea se savarseste intru mare sfat.
De nu va va spune cineva toate gandurile sale si mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea si stramba sa alcatuire, diavolul, afland intr-insul vreo voie ascunsa, vreun dreptar de viata de sine izvodit, unindu-se cu acesta, il strica desavarsit. Caci diavolul cand vede pe cineva, ca de sine nu voieste sa pacatuiasca, nici nu are pornire fireasca sa creada ca face vreun rau, ca la acea pornire sa adauge si el indemn spre pacat, nici el nu-l supara sau sileste catre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adica, du-te de curveste, nici mergi de fura, daca pricepe ca omul nu vrea si nu primeste sa le faca; ca nu-si bate capul diavolul sa ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar daca afla vreo voie de a noastra, inclinata spre pacat, sau vreo randuiala de sine intru noi, cu aceasta ne strica, gasind cale usoara.
De aceea se zice: "Vicleanul atunci face rau, cand se va alcatui cu indreptarea noastra." Diavolul este viclean si atunci face rau cand se uneste cu indreptarea noastra; fiindca atunci sporeste mai mult, atunci mai rau strica, atunci lucreaza cu mai multa prisosire. Fiindca de suntem stapaniti de voia noastra si urmam indreptarilor noastre, si raul pe care-l facem il socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fara sa ne dam seama ca ne stricam, pentru ca nu pricepem nici voia lui Dumnezeu si nici nu voim a cerceta sa o aflam, deoarece ne incredem in noi insine si urmam voii noastre.
De aceea, zicea , ca "voia noastra este zid de arama intre noi si Dumnezeu". Pricepeti puterea cuvantului? Si iarasi a adaugat: "Voia noastra este o piatra ce se
impotriveste voii lui Dumnezeu." De se va lepada omul de aceasta voie, poate zice si el: "
Intru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fara prihana e calea ta!" Foarte minunat a zis! Caci daca am trecut peste acel zid de arama al voii noastre, precum a zis Sfantul Pimen, atunci vedem ca nu are prihana calea lui Dumnezeu.
Apoi batranul zice si pentru indreptare: "Cand se va uni indreptarea cu voia noastra, atunci omul se indaratniceste cu totul." O, ce minunata alcatuire au cuvintele sfintilor! Moarte vadita este insotirea voii cu indreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticalos piere desavarsit! Caci cine il poate face sa creada ca un altul stie mai bine folosul sau? Atunci cu totul se robeste si urmeaza gandului sau si asa diavolul il surpa. De aceea, zice ca vicleanul atunci face rau, cand se alcatuieste cu indreptarea noastra.
Diavolul uraste glasul sfatuirii. Nu numai sfatul il uraste dar nici insusi glasul sfatuirii nu-l poate suferi. Chiar inainte de a incepe a face ceva din lucrul intrebat, chiar inainte de a vedea vrajmasul de pazesti sau nu ceea ce ai auzit, uraste insasi intrebarea ce o faci pentru folosul tau. De ce oare nu sufera nici sunetul intrebarii? Fiindca stie ca prin intrebare si prin cercetare se vadesc mestesugirile lui; de aceea se intristeaza mai mult decat orice cand i se descopera vicleniile, pentru ca nu mai poate sa insele dupa cum pofteste, fiindca cu intrebarea se indrepteaza sufletul.
Marturisindu-ti adesea toate gandurile, afli de la cel mai iscusit care stie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este buna; aceasta este indreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivita. Iar diavolul nu gaseste vreme sa te strice sau sa te prinda in cursa, caci te vede pururi povatuit de altul, fiind din toate partile intarit. Asa se savarseste, precum am zis, mantuirea, cu mare sfat.
Pe cat de mult vicleanul nu voieste si uraste sfatul, pentru ca pofteste sa faca rau, pe atat se bucura de cei ce n-au povatuire. Pentru ce? Pentru ca asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea : Am un frate, care cand ma vede, se intoarce ca un vartej. Pe unii ca acestia ii iubeste, de unii ca acestia se bucura totdeauna, care nu au nici un povatuitor, care nu intreaba pe cel ce poate dupa Dumnezeu sa le ajute si sa-i indrepteze.
Dar oare diavolul acela pe care l-a vazut sfantul ca purta cu el in tigvulite, tot felul de ierburi, nu cerca si pe ceilalti frati? Nu putea sa insele pe altii, ca fiecare dintre ei, cunoscand viclesugul lui, alerga la duhovnic si-si marturisea cugetele si afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea sa-i biruiasca. Numai pe cel ticalos, pe care il gasea urmand voii lui si gol de sfatuire - pentru ca de la nimeni nu vrea sa ceara ajutor - il batjocorea si se intorcea diavolul de la dansul multumit, blestemand pe ceilalti. Dupa ce a spus
Sfantului Macarie aceasta, si cercetand sfantul, a aflat numele fratelui, a alergat la el si a aflat ca acesta era pricina pierzarii lui, ca nu voia sa se spovedeasca. Nu avea obiceiul sa-si spuna cugetele lui, de aceea se intorcea ca un vartej pentru ca vrajmasul il intorcea ori unde voia. Intrebandu-l sfantul batran: "Cum petreci frate?" I-a raspuns: "Bine parinte, cu rugaciunile tale." Si iarasi zicandu-i batranul: "Nu te supara gandurile?" A raspuns: "Pana acum, sunt bine!" Si nu voia sa marturiseasca, pana ce sfantul pe ocolite l-a facut sa-si spuna gandurile si asa graindu-i
cuvantul lui Dumnezeu, l-a indreptat. Venind iarasi diavolul dupa obicei, vrand sa-l cerceteze, s-a rusinat ca l-a gasit intarit, l-a aflat indreptat, nemaiprimind inselaciune. Intorcandu-se fara nici o isprava, si infruntat, s-a intalnit iara sfantul cu dansul si l-a intrebat: "Cum se afla fratele acela, prietenul tau?" Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrajmas si-l blestema zicand ca si acesta s-a indaratnicit si nu-l mai asculta, ba chiar s-a facut mai salbatic decat ceilalti.
Pricepeti acum pentru ce uraste vrajmasul sunetul indreptarii? Pentru ca pururea se sileste spre pierzarea noastra. Vazut-ati pentru ce iubeste pe cei ce urmeaza voii lui? Pentru ca se supun diavolului si singuri se dau robi lui. Nu cunosc la calugar cadere din altceva, fara numai din crezamantul inimii sale. Unii zic ca dintr-aceasta cad, altii din alta pricina. Insa eu, precum am zis, alta cadere nu stiu sa fie la cineva fara numai din pricina sfaturilor inimii sale. Ca nu este alta greseala mai rea decat aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, ca totdeauna m-am temut de aceasta primejdie. Vazut-ai pe cineva ca a cazut? Sa stii ca a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rau, decat a crede gandurilor sale.
*
Cand eram in obste, spuneam toate gandurile mele batranului parinte Ioan, ca in viata mea, precum am zis, nu voiam sa fac ceva fara voia lui. si de multe ori imi zicea gandul: cutare lucru o sa-ti zica batranul, pentru ce sa-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema tie si invataturii tale si mintii tale si intelepciunii tale, ca orice stii, de la dracul este. si asa mergeam de intrebam pe batran.
Uneori se intampla de-mi zicea acelasi cuvant ce-mi spusese gandul: De aceea ma tulbura cugetul, zicandu-mi: Iata ca s-a intamplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai suparat pe batran? Iar eu ii raspundeam gandului: Acum este bine, acum este din
Duhul Sfant, iar a ta socoteala este rea, este de la diavolul si de la starea cea patimasa. Astfel, niciodata nu ma incredeam gandurilor mele, fara intrebare. Si credeti-ma, fratilor, ca eram la mare odihna si la multa negrijire, cum v-am mai spus si altadata. Fiindca auzeam ca, cu multe scarbe trebuie sa intre cineva intru
Imparatia Cerurilor, iar eu ma vedeam ca nu am nici o scarba si ma temeam si eram la mare banuiala, nestiind pricina acestei odihne, pana ce mi-a spus batranul sa nu ma intristez ca tot cel ce se da pe sine in ascultarea parintilor are acest fel de odihna si este fara de grija.
Deci nevoiti-va si voi, fratilor ca sa intrebati, si nu va nadajduiti spre stiinta voastra, pricepeti ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihna. De vreme ce v-am spus ca niciodata nu m-am scarbit, sa va spun si aceasta ce mi s-a intamplat, tot pe cand eram in obste.
*
Odata, mi-a venit atata intristare si atata scarba, ca m-am inspaimantat si eram intru atata truda si mahnire, incat credeam ca voi pieri. Intristarea aceasta imi venise din ispita diavolului. Aceasta bantuiala e foarte grea, intunecata si fara mangaiere. Din nici o parte nu are odihna, ci din toate partile nevoie si stramtorare. Curand insa, se risipeste, ca vine darul lui Dumnezeu in suflet si-l mangaie, ca de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degraba, nimeni n-ar putea suferi aceasta scarba.
Deci, fiind precum am zis, in acest fel de ispita si la atata stramtorare, intr-una din zile, pe cand stateam in curtea manastirii, avand mare greutate si ma rugam lui Dumnezeu, uitandu-ma spre Biserica, vad inauntru un barbat in chip de arhiereu ca purta omofor si a intrat in sfantul altar. Eu, care niciodata nu ma apropiam de om strain, fara de mare trebuinta sau porunca, acum, ca si cum m-ar fi impins cineva, am mers dupa dansul. El, dupa ce a intrat inauntrul altarului, a stat ca un ceas, tinand mainile ridicate la cer, iar eu eram inapoia lui, rugandu-ma cu multa frica, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui.
Dupa ce a incetat de la rugaciune, s-a intors si venea catre mine. si cu cat se apropia, simteam ca se ridica de la mine intristarea si frica. Dupa ce s-a apropiat si a stat inaintea mea, a intins mana sa spre pieptul meu si a grait acestea: Asteptand am asteptat pe Domnul si m-a ascultat pe mine; a auzit rugaciunea mea si m-a scos din groapa ticalosiei si din tina noroiului; a pus pe piatra picioarele mele si a indreptat pasii mei si a bagat in gura mea cantare noua, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicandu-le de trei ori, ma batea pe piept. Apoi a iesit afara.
Si indata s-a facut in inima mea lumina dulce, bucurie, mangaiere si mare veselie, si m-am aflat cu totul schimbat din intristarea ce-o aveam. Dupa ce a iesit, eu alergam dupa dansul vrand sa-l intalnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, caci se facuse nevazut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu stiu sa ma mai fi ispitit nici de intristare, nici de frica, ci m-a acoperit Dumnezeu pana acum prin rugaciunile acelor sfinti batrani.
V-am povestit acestea, fratilor, vrand sa va arat cata odihna si negrijire are cel ce nu se increde in sine; cu cata intemeiere si adeverire traieste cel ce nu nadajduieste in mintea sa si nici nu crede gandului sau, ci spre Dumnezeu arunca nadejdea sa si spre cei ce pot, dupa Dumnezeu, sa-l povatuiasca.
*
Deci, fratilor, invatati-va si voi sa intrebati si sa cereti sfat; sa nu nadajduiti in voi insiva, nici sa credeti ceea ce va zice cugetul vostru, ca foarte buna este intrebarea. Intrebarea este smerenie, este bucurie. Sa nu se trudeasca cineva astfel in zadar, ca nu se va putea mantui intr-alt chip, decat numai asa.
Poate va zice cineva, ca de nu va avea pe cine sa intrebe ce sa faca? Adevarul va zic, de va vrea cineva din toata inima sa faca voia lui Dumnezeu, nu-l va parasi Dumnezeu, ci pururea il va povatui dupa vrerea sa. Iar de nu va vrea sa faca voia lui Dumnezeu, iar va zic adevarul, ca si la prooroc de va merge, dupa inima lui cea razvratita, va primi raspuns de la prooroc precum zice Scriptura: "De va gresi, prooroc graind, eu am ratacit pe proorocul, zice Domnul."
Drept aceea, avem datoria sa ne intoarcem cu toata puterea noastra spre voia lui Dumnezeu si sa nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, pana nu vom auzi de la vreun sfant ca bun este acel lucru, sa nu ne incredem in noi insine ca bine am facut si cum ca, cu cuviinta este sa se faca.
Inca si dupa ce ne vom sargui dupa puterea noastra, se cade iarasi sa ne spovedim in ce chip am facut, pentru ca sa ne incredintam de l-am facut bine si iarasi atunci inca sa nu fim fara de grija, ci sa asteptam si
judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfintitul parintele Agaton, ca a raspuns cand a fost intrebat: si tie iti este frica parinte? Stiu ca m-am silit din toata puterea sa fac voia lui Dumnezeu, dar nu stiu daca a placut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; ca alta este judecata lui Dumnezeu si alta a oamenilor.
Domnul Dumnezeu sa ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor si sa ne invredniceasca sa tinem calea parintilor nostri. Ca lui se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci, Amin!
Sfantul Dorotei
