Părintele Teofil
Pârăian, de la Sâmbata
de sus,
a fost un om
fericit...
Auzit-am că pe vremuri
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!
Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreagă colindând,
Când la deal şi când la vale
Pe creştini tot întrebând.
Unul zise: „- Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cât de mult trudesc?!“
Altul zise cu durere:
„- Eu aş fi, dar ce să fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!“
Unul spuse cu mândrie:
„- Eu am bani, ce pot să zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!
Însă „fericit“ aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrânesc.
Altul strigă cu ocară:
„-O, ce fericit aş fi
Dacă n-aş avea povară
O mulţime de copii!
Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuiesc!
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc?“
Când pe altul îl întreabă:
„- Tu eşti fericit ori ba?“
Dând din cap, el spuse-n grabă:
„- Hm! Nu prea sunt, Măria Ta!
„- Dar de ce? Ce îţi lipseşte?“,
Zise îngerul suav.
„- Aş trăi împărăteşte,
Dar sunt trist că sunt bolnav.
Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac.
Sunt slăbit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!
Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mâhnit
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!
Tot aşa cârteau creştinii,
Orişiunde întreba
Apăsând mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.
Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas îl aduceau
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe cruce -L răstigneau!
Merse îngerul ce merse
Până când a întâlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit.
„- Omule, te văd muncind,
Şi eşti mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi, tu eşti fericit?“
Omul se-ndreptă de spate
Şi, privindu-l pe străin,
Îi spuse cu bunătate:
„- Fericit sunt pe deplin!“
Îngerul sări deodată,
Iscodindu-l înadins
„- Casa ta-i dărăpănată
Focu-n vatră ţi s-a stins.
Ai copii prea mulţi, se pare,
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mâncare
Şi eşti fericit, socoţi?“
„- Eu nu te cunosc, străine
Şi nu ştiu de unde vii,
Dar, de vrei, rămâi la mine,
Până mâine-n zori de zi.
Iată-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămând vei fi oricum.
Nu am bani, nu am avere,
Nu am casă un palat,
Am în schimb o mângâiere,
Că am sufletul curat.
Casa mea dărăpănată
Cu căldură te-o primi,
Chiar de-i focul stins în vatră
Om mânca ce s-o găsi.
Şi cu toţii stând la masă,
Domnului I-om mulţumi
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.
Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.
El îmi dă mereu putere,
El mă iartă când greşesc,
El mi-alină orice durere,
El mă-ajută să trăiesc.
Cine are aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mângâiere
Şi e-n viaţă fericit!
Am copii pe lângă casă,
Am pământ să-l pot munci
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?“
Îngerul să-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos.
Bucuros, el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă în sfârşit aflase
Un om care-i fericit!
Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
O pedeapsă meritată
Pentru necredinţa lor.
Numai cel ce nu cârtise
Fericit în veci va fi
Că din toţi, doar el primise
Darul de-a se mântui.
Cine are-nţelepciune
Să priceapă n-ar fi greu:
FERICIREA NU E-N LUME,
CI E DOAR ÎN DUMNEZEU!
Dacă-am fi, din întâmplare,
Întrebaţi şi noi cândva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-o răspunde: NU sau DA?
