luni, 4 iunie 2012

SFÂNTA TREIME


Învățătura despre Sfânta Treime - termen care nu apare în Sfânta Scriptură - își face simțită prezența în filozofia creștină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credință creștine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:
- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfințitor;
- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor;
- Duhul Sfânt este sfințitor, dar co-creator, co-mântuitor.
Trinitarienii susțin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către diverși "eretici", cum sunt numiți de aceștia adversarii trinității, precum Arie și Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii contestatari ai Sfintei Treimi.
Primele două concilii ecumenice (Niceea - 325 și Constantinopol - 381) au statornicit definitiv învățătura de credință a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o "adevărată cinstire în toată lumea creștină a Sfintei Treimi."
Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: "Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu orice" într-adevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.
În același timp această accepțiune a Sfintei Treimi se diferențiază net și de viziunea monoteistă a evreilor nominali, care în 1500 de ani până la Hristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepțiune.
Problema trinității rămâne destul de controversată, la fel cum a fost și la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării acestei dogme ca oficială de către bisericile creștine a dus la reacții adverse în lumea orientală.
Se pot observa remarci de condamnare și în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ținând cont că și islamul are la bază credința monoteistă iudaică și îl acceptă pe Iisus Hristos drept un profet foarte important, la fel ca Moise.
Din acest punct de vedere mulți exegeți susțin că "acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire și despre viața veșnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioși datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinității".
Doctrina Treimii
Conform religiei creștin-ortodoxe, Sfânta Treime este formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.
• Dumnezeu Tatăl este singurul Creator și Atotputernicul.
• Dumnezeu Fiul este unicul Fiu al Domnului, trimis spre a ridica păcatele lumii. Cu toții suntem considerați fiii lui Dumnezeu, însă Iisus este "Fiul Omului" trimis spre a ridica "păcatul strămoșesc".
• Sfântul Duh, ne este precizat în Sfânta Scriptură, că a apărut la botezul lui Iisus în formă de porumbel. Atunci botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină: "Taina Sfantului Botez".
Cei trei formează o singură ființă în trei persoane (sau în trei ipostaze).
Referințe despre Sfânta Treime în Biblie
Singurele versete biblice care fac referire directă la Sfânta Treime sunt 1 Ioan 5:7-8. Aceste versete sunt numite Comma Johanneum, ele fiind o falsificare a manuscriselor grecești ale Bibliei, falsificare care a apărut (se zice) pentru prima oară într-un manuscris grecesc menit să-l facă pe Erasmus din Rotterdam să includă dogma Treimii în ediția tipărită a Noului Testament în greaca veche. Unii cercetători sunt de părere că ea nu apare în manuscrise grecești dinaintea lui Erasmus, Erasmus incluzând-o în textul Noului Testament pentru a nu fi trecut la index, deși știa că adăugirea nu face parte din Noul Testament, în timp ce alții afirmă că Erasmus nu și-ar fi dat seama că a fost păcălit. Mai concret, prima apariție care conține Comma în greacă în text este minusculul 629 (în numerotarea Gregory-Alland), manuscrisul fiind bilingv (greco-latin). El a fost datat paleografic ca fiind scris în secolul al XIV-lea. Există manuscrise anterioare care cuprind Comma (88, 221, 429 și 636), dar nu în text, ci ca nota laterală, notele fiind adăugate în secolele XV-XVI.
SINAXAR

In aceasta luna, in ziua a patra, pomenirea celui intre sfinti
Parintelui nostru Mitrofan, primul patriarh de Constantinopol.
Acesta a trait in zilele marelui Constantin, intaiul imparat al crestinilor, fiind fiu a lui Dometie, care era frate al imparatului Prov, si a nascut doi feciori: pe Prov si pe Mitrofan. Acest Mitrofan cugetand cu socotire deplina credinta idolilor ca ratacita si mincinoasa, a venit la credinta lui Hristos si s-a botezat. Si mergand la Bizant, locuia cu Tit, episcopul aceleiasi cetati, care era om sfant si purtator de Dumnezeu, care vazand pe Mitrofan ca era impodobit cu fapte bune, l-a introdus in clerul bisericii. Deci, dupa moartea episcopului Tit, a luat scaunul Dometie, tatal Sfantului Mitrofan; si dupa moartea lui Dometie s-a facut episcop Prov, fiul lui, si tinand Biserica zece ani, s-a mutat catre Domnul; si indata s-a suit in scaunul Bizantului Mitrofan, fratele lui Prov si fiul lui Dometie; pe care aflandu-l marele Constantin, episcop la Bizant, si luand aminte si la buna fapta a lui, si la tocmirea firii sale si la sfintenia ce avea, spun ca numai putin pentru dansul, dar mai ales pentru placerea locului cetatii ce era cu aer sanatos, si roditor si langa mare, asezat fiind intre doua parti ale lumii (a Europei si a Asiei) a indragit locul si a aratat asupra lui atata dorire si nevointa, si nu s-a scumpit de cheltuiala si a zidit marea cetate a Constantinopolului, care intrecea pe toate cele facute de oameni, si era mai presus de acelea. Intru care a asezat puterea si imparatia, mutand-o de la Roma cea veche. Deci, strangandu-se Sinodul cel dintai, ce s-a facut la Niceea, fericitul acesta Mitrofan n-a luat parte din pricina slabiciunii si a batranetii, caci zacea in pat, vestejindu-i-se fireasca putere de indelungarea vremii, ci a trimis pe cel mai intai dintre preoti, pe Alexandru, barbat cinstit, pe care si mostenitor al scaunului l-a facut. Caci intorcandu-se imparatul cu purtatorii de Dumnezeu parinti, si savarsindu-se Sinodul, atunci a zis dumnezeiescului Mitrofan, ca i s-a aratat de la Dumnezeu, cum ca Alexandru si cel ce era sa fie dupa dansul, Pavel, erau iscusiti si placuti lui Dumnezeu la o slujba ca aceasta. Deci adormind sfantul, s-a mutat catre Dumnezeu. Si se face pomenirea lui in sfanta biserica cea mare, si cinstitul sau locas, ce este aproape de Sfantul Marele Mucenic Acachie, in cea cu sapte scari, unde se afla cinstitele si sfintele lui moaste.
Tot in aceasta zi, pomenirea Sf Mc Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel.
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE
La 4 iunie, Martirilogiul siriac indică sărbătorirea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zoticus, Atalus, Euticus (Eutihie), Kamasis, Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio (Furtunio) şi alţi 25, ale căror nume nu sunt amintite.

Patru martiri din grupul acesta mare şi anume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos au fost înmormântaţi în cripta unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculiţel, judeţul Tulcea, în toamna anului 1971. Localitatea aceasta era în antichitate o aşezare romană rurală pe teritoriul oraşului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Înmormântarea celor patru martiri aici - şi pe care martirologiile îi arată că au pătimit la Noviodunum - este explicabilă prin aceea că ambele localităţi formau o singură unitate administrativă şi erau foarte apropiate (cca. 10-12 km).

Moaştele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn, aşezată apoi pe pavimentul de piatră al criptei. Ei au fost puşi în raclă în poziţia creştină pe care o cunoaştem azi, adică cu mâinile pe piept şi cu capul spre apus. Cripta are formă aproape pătrată şi e construită din cărămidă cu mortar; dimensiuni: cca 3,70 x 3,40 (3,50) m. şi înaltă de 2,30 m. Intrarea a fost blocată cu o lespede mare de piatră. În interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud inscripţia: Martirii lui Hristos, iar pe cel din dreapta întâlnim repetarea cuvântului „martiri” şi apoi înscrierea numelui lor în următoarea ordine: Zotikos, Attalos, Kamasis, Philippos. Aceste inscripţii sunt precedate de crucea monogramată.

Indicarea ca loc de pătimire a celor patru martiri a oraşului Noviodunum se explică prin aceea că ei au fost judecaţi împreună cu ceilalţi fraţi de suferinţă de către autorităţi în aceasta aşezare urbană. După ce li s-a aplicat pedeapsa capitală, ei au fost poate luaţi de către creştini şi duşi pentru odihna veşnică într-un loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculiţel. Este de presupus că la început trupurile lor au fost depuse într-o criptă sau capelă modestă, de unde au fost transhumate în bazilica actuală. Aceasta a fost construită de o comunitate în perioada când creştinismul se putea manifesta liber. Data pătimirii lor, ca şi a construirii bazilicii, nu este cunoscută şi ea este cercetată şi azi de învăţaţi. Până acum s-au dat mai multe răspunsuri.

Unii specialişti socot că cei patru bărbaţi au suferit martiriul în timpul marii persecuţii a lui Diocleţian, prin anii 303-304. Un alt moment critic au fost anii 319-324, ca o consecinţă a măsurilor luate împotriva creştinilor de către împăratul Liciniu. Potrivit altor opinii, Iulian Apostatul (361-363) ar fi făcut, prin măsurile de restaurare a păgânismului, victime şi printre creştinii din Sciţia Mică. O inscripţie latină descoperită pe teritoriul comunei Niculiţel şi care îl slăveşte pe împărat ca „stăpân victorios şi veşnic augustus” ar putea fi pusă în legătură cu aceste evenimente. S-a afirmat, de asemenea, că cei patru bărbaţi ar fi suferit martiriul la nord de Dunăre, în regiunile stăpânite de goţi, unde aceştia, la fel ca Sfântul Sava de la Buzău, ar fi propovăduit credinţa creştină.

Persecuţia dezlănţuită de regele got Athanaric împotriva creştinilor, prin anii 370-372, ar fi provocat şi moartea celor patru bărbaţi înmormântaţi la Niculiţel. Trupurile lor ar fi fost transportate la sud de Dunăre de către creştini şi înmormântate în cripta la care ne-am referit. În sfârşit, potrivit unei alte opinii, Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos ar fi pătimit la începutul secolului al V-lea, cu prilejul unei incursiuni barbare.

În legătură cu data construirii bazilicii s-a spus - de către cei care socotesc că martiriul a avut loc prin anii 370-372 - că atât cripta cât şi bazilica au fost construite în legătură cu acest eveniment. Luând în considerare unele detalii de construcţie ale criptei şi bazilicii, precum şi prezenţa crucii monogramate în fruntea inscripţiilor, un cercetător a opinat că acestea pledează pentru datarea celor două construcţii către sfârşitul veacului al IV-lea sau începutul celui de al V-lea. Cripta s-ar înscrie, după acesta, în categoria martinilor cu plan pătrat (în formă de cu sau aproape pătrat, cu ziduri pline pe trei laturi şi prevăzute cu o cupolă hemisferică. Ea ar fi cea mai veche construcţie de acest tip din ţara noastră şi poate cel mai vechi martirion cunoscut până acum în lumea creştină. În acest caz, dacă mucenicii au murit în vremea lui Diocleţian sau Liciniu, s-ar fi construit pentru ei o criptă mai modestă, de unde mai târziu ar fi fost mutaţi în cea prezentă. Dar acestei ipoteze i s-a opus observaţia făcută de arheologi că moaştele au fost găsite în poziţia lor firească; or, o transhumare, oricât de atentă ar fi fost, ar fi dus la deranjarea lor.

În momentul când se făceau aceste consideraţii cu privire la sistemul constructiv şi forma criptei, cercetările arheologice încă nu erau încheiate. Continuarea lor a dus la rezultate noi, şi anume, s-a constatat că sub cripta asupra căreia s-au făcut consideraţiile de mai sus se află o alta mai puţin înaltă decât cea de deasupra, dar de aceeaşi lărgime. Ea este împărţită în două prin lespezi de calcar puse pe cant, şi care servesc să sprijine greutatea pavimentului criptei de deasupra. În ambele încăperi s-au găsit numeroase fragmente de oase umane (cca 100), de dimensiuni foarte mici, de la doi bărbaţi în vârstă de aproximativ 45-50 ani, precum şi un inventar funerar constând dintr-un castron şi o oală, ambele de lut.

Felul cum au fost găsite oasele a îndreptăţit pe descoperitor să conchidă că este vorba de o reînhumare. Această reînhumare s-ar fi făcut prin anii 370-380, în timpul împăraţilor Valens şi Valentinian, cu prilejul construirii criptei şi a bazilicii. Oasele ar fi fost luate dintr-un mormânt mai vechi (hypogeu) de formă rectangulară (2,50 x 1,70 m), găsit şi el sub altarul bisericii, şi construit la începutul secolului al IV-lea, mai exact în timpul lui Constantin cel Mare. Oasele ar reprezenta resturi din trupurile a doi martiri morţi poate în vremea împăratului Deciu (249-251). Numele lor nu se cunosc. Am avea deci îngropaţi la Niculiţel şase martiri: doi de la mijlocul veacului al III-lea şi ceilalţi patru, din a doua jumătate a veacului al IV-lea.

Intrarea la cea de a doua criptă era blocată cu o lespede de calcar zidită cu mortar, după care se afla o alta cu inscripţia: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor“. Literele inscripţiei sunt asemănătoare cu cele care se găsesc pe pereţii criptei superioare şi acest element pledează pentru contemporaneitatea lor.

Din cele de mai sus reiese că nu există elemente categorice care să pledeze pentru o fixare sigura a datei pătimirii celor şase mucenici de la Niculiţel şi nici pentru construirea criptei şi a bazilicii. Afirmaţiile care s-au făcut până acum trebuie privite doar ca simple ipoteze de lucru. Un impediment în stabilirea datei pătimirii şi a construcţiilor, în care au fost înmormântaţi mucenicii, îl constituie şi faptul ca rezultatele săpăturilor de la cea de a doua criptă (subterană) n-au fost publicate decât în chip foarte sumar.

Din păcate, şi inscripţia: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor”, sau „Pe aici şi pe acolo (a curs) sângele (vlaga) martirilor“, este cam vagă şi nu este uşor de înţeles. Adverbul ώδε poate avea sens modal ori locativ. Se pare că aici trebuie înţeles locativ, şi atunci s-ar putea referi la spaţiul de jos (aici) şi de sus (acolo) al criptei, unde sunt depuse moaştele martirilor. Cuvântul ίχωρ rar folosit cu sensul de «sânge», semnifica iniţial sângele (vlaga) zeilor. Mai târziu s-a generalizat cu a doua semnificaţie. Ar reieşi deci din textul inscripţiei că atât sus cât şi jos se află rămăşiţe ale martirilor.

În încercările de stabilire a datei pătimirii martirilor de la Niculiţel şi a celorlalţi localizaţi de martirologii la Noviodunum, credem că trebuie să se ţină seama, în afară de alte elemente, şi de numărul lor mare. Aceasta presupune în primul rând o persecuţie de mari proporţii, cum a fost aceea din timpul lui Diocleţian, din anii 303-304, sau aceea din anii 319-324, dezlănţuită de Liciniu. S-ar putea chiar să existe mai multe şanse pentru vremea lui Liciniu, dacă ne gândim la posibilitatea ca actuala criptă să fi fost construită de creştini imediat sau puţin timp după persecuţie, în cadrul atmosferei de libertate asigurată pentru ei de către Constantin cel Mare.

Dar chiar dacă încercările de precizare cronologică nu sunt definitive, se poate admite că martirionul şi bazilica nu depăşesc secolul al IV-lea sau începutul celui de al V-lea.

Descoperirile de la Niculiţel au o valoare cu totul deosebită pentru că:

(1) ele au adus la lumină, pentru prima oară, moaştele (scheletele) întregi ale unor martiri, cărora le cunoaştem sigur şi numele;

(2) a ieşit la iveală una dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul ţării noastre şi cel mai vechi martirion cunoscut până acum;

(3) se întăreşte convingerea noastră în ştirile din martirologii, şi anume că ele sunt veridice;

(4) se dovedeşte forţa şi vechimea crediniţei creştine pe pământul României;

(5) în sfârşit, asemenea descoperire este până acum unică în întreg spaţiul balcanic şi extrem de rară în întregul Imperiu roman.

Astăzi moaştele martirilor de la Niculiţel, după 16 veacuri de odihnă în încăperile răcoroase ale criptei, se păstrează în biserica mănăstirii Cocoşu, judeţul Tulcea, şi este o mângâiere pentru oricine poate ajunge acolo şi li se închină.

Pr. Dr. Emilian Popescu

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 173-177, Sfinţii Martiri <<de la Niculiţel>>:Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos

Tot in aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Sofia cea din Tracia, care a vietuit sihastreste si cu cuviosie.
Sfanta Sofia s-a nascut in Aenus, Rhodope, si era mama a sase copii. Desi ocupata cu grijile si datoriile acestei lumi, a tinut poruncile Domnului si a trait o viata plina de virtute. Dupa ce i-au murit copiii, a devenit mama pentru orfani si a ajutat pe vaduve. Si-a vandut avutiile si a dat banii saracilor. A dus o viata de austeritate, mancand paine si apa. Avea neincetat pe buze Psalmii regelui-profet David si lacrimi curgeau fara incetare din ochii ei. Prefera sa se lipseasca ea de cele necesare decat sa lase pe un sarac sa plece din casa ei cu mainile goale. Prin smerenia ei si dragostea fata de saraci, Dumnezeu a binecuvantat-o in felul urmator. In casa ei era un butoi cu vin pe care il pastra pentru saraci. Ea a remarcat ca oricat ar fi luat din bidon acesta ramanea plin. Dar imediat ce a povestit cuiva despre aceasta minune si a slavit pe Dumnezeu, bidonul s-a golit. Sfanta Sofia s-a intristat, crezand ca vinul s-a sfarsit din cauza caracterului sau nedemn. De aceea, a sporit nevointele sale ascetice pana la a-si pune in pericol sanatatea. Simtindu-si sfarsitul aproape, ea a primit tunderea in monahism. Sfanta Sofia a adormit intru Domnul la varsta de 53 de ani.
Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Cuviosului Mucenic Ioan, egumenul Manastirii Monagriei, care, fiind in sac bagat si in mare aruncat, s-a savarsit.
Tot in aceasta zi, pomenirea Cuviosului Alonie, care cu pace s-a savarsit.
Zicerile / apoftegmele lui avva Alonie din Patericul Egiptean: 1. Zis-a avva Alonie: "De nu va zice omul intru inima sa ca eu singur si Dumnezeu suntem in lume, nu va avea odihna". 2. Zis-a iarasi: "De nu as fi stricat tot, n-as fi putut sa ma zidesc; adica, de n-as fi lasat tot ce mi se pare bun din vointa mea, n-as fi putut sa dobandesc faptele bune". 3. Zis-a iarasi: "De va voi omul, de dimineata pana seara ajunge in masura dumnezeiasca". 4. Intrebat-a odata avva Agaton pe avva Alonie, zicand: "Cum voi putea tine limba mea sa nu graiasca minciuni?" Si i-a raspuns lui avva Alonie: "De nu vei minti, multe pacate ai sa faci". Iar el a zis: "Cum vine aceasta?" Si i-a raspuns batranul: "Iata doi oameni au facut inaintea ta ucidere si unul a fugit in chilia ta. Si iata dregatorul il cauta pe el si te intreaba zicand: "Inaintea ta s-a facut uciderea?". De nu vei minti, dai pe om la moarte. Mai bine lasa-l pe el inaintea lui Dumnezeu fara legaturi, caci El stie toate".
Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintelor Maria si Marta, surorile lui Lazar, care cu pace s-au savarsit.
Aceste doua sfinte femei, surori ale lui Lazar, prietenul lui Hristos, locuiau in Betania, un sat aflat la mica distanta de Ierusalim. Intr-o zi Hristos a fost primit in casa lor. Marta, cea mai mare, se silea slujind Invatatorului si, vazand ca sora sa, Maria, ramanea tacuta la picioarele lui Iisus ascultand vorbele sale dumnezeiesti, spuse pe un ton maniat : "Doamne, au nu socotesti ca sora mea m-a lasat singura sa slujesc ? Spune-i deci sa-mi ajute". Dar Domnul ii raspunse : "Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti dar un lucru trebuie" (Luca 10 : 38-42) (De aceea Parintii au considerat pe Maria drept chip al contemplatiei, de preferat fata de fapta virtutii reprezentata de Marta.). Mai tarziu, cu putin timp inaintea Patimilor, Lazar se imbolnavi si muri. Cele doua surori trimisera la Iisus sa fie instiintat dar El nu ajunse in Betania decat patru zile mai tarziu. Marta se grabi de indata in intampinarea lui, in timp ce Maria ramase acasa, unde numerosi prieteni si rude venisera sa le mangaie. Domnul o asigura ca fratele sau avea sa invieze iar Marta isi arata credinta fata de El ca Fiu al lui Dumnezeu, apoi o chema pe sora sa si se dusera impreuna pana la mormant. La chemarea lui Iisus, cel inmormantat iesi, cu picioarele si mainile legate cu fasii de panza iar fata acoperita de un giulgiu (Ioan 11). Cu sase zile inainte de Paste, o masa mare i-au pus lui Iisus in Betania, in prezenta lui Lazar. Marta se silea ca de obicei slujind la masa, in timp ce Maria, luand o litra de mir de mare pret, unse picioarele Domnului si le sterse cu parul ei. Cum Iuda, cel zgarcit, se arata nemultumit de o asemenea risipa, Domnul ii spuse ca pentru ingroparea Lui ii pastrase ea mirul acesta (Ioan 12). Dupa Inaltare, Marta si Maria insotira pe Lazar pentru a raspandi Vestea cea Buna a Invierii. Desi anumite manuscrise ale Sinaxarului le praznuiesc ca Mironosite, Sfanta Scriptura nu mentioneaza printre acestea din urma decat pe Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov si / sau Maria lui Cleopa (cf. 23 mai), Salomea si "cealalta Marie" pe care unii Parinti o identifica cu Maica Domnului.
Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Texte si imagini preluate din cartea "Vietile Sfintilor Ortodoxiei".

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA