CÂND ESTE PERMISĂ "A DOUA CĂSĂTORIE" ÎN BISERICA ORTODOXĂ

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Biserica Ortodoxă privește căsătoria ca pe o Taină unică și deplină, întemeiată pe însăși unirea lui Hristos cu Biserica Sa: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 31-32). Prin urmare, căsătoria nu este doar un contract social sau natural, ci un drum de mântuire, o viață împreună în Hristos, binecuvântată prin harul Duhului Sfânt.

Totuși, slăbiciunea firii omenești și realitățile vieții fac ca uneori acest ideal să nu poată fi păstrat. În astfel de situații, Biserica, fără a renunța la învățătura ei fundamentală, recurge la iconomie (pogorământ), îngăduind o a doua căsătorie. Aceasta nu mai are însă aceeași plenitudine și strălucire ca prima, ci poartă caracterul unei iertări și al unei îngăduințe.

Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 87, spune limpede că „cei ce intră în a doua nuntă nu sunt osândiți, dar nici nu se încununează la fel ca cei dintâi, ci primesc pogorământul Bisericii” (cf. Pidalion). Canonul 88 adaugă că a doua căsătorie trebuie însoțită de o perioadă de pocăință, fiind mai curând o iertare a slăbiciunii decât o binecuvântare deplină.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată și el că „Dumnezeu a lăsat a doua nuntă, dar nu o laudă; o îngăduie pentru cei ce nu pot stărui în curăție, pentru ca să nu cadă în desfrânare” (Omilii la Epistola către Romani, Omilia 7). Prin urmare, recăsătorirea nu este o virtute, ci un răspuns pastoral la neputința omului.

Sfântul Timotei al Alexandriei, în canonul 1, confirmă aceeași linie de gândire: „Dacă o femeie a rămas văduvă și nu poate să stăruie în curăție, să se mărite, dar să nu fie judecată de Biserică, pentru că mai bine este să se mărite decât să ardă” (cf. I Corinteni 7, 9).
Să cunoaștem acum situațiile în care este îngăduită "a doua căsătorie". În practica Bisericii, "a doua căsătorie" se permite în câteva cazuri bine stabilite.
Văduvia – când unul dintre soți a trecut la Domnul, cel rămas poate primi dezlegare.
Despărțirea prin divorț – dar numai în cazuri recunoscute de canoane: adulterul, părăsirea definitivă a soțului/soției, violența extremă, lepădarea de credință etc. (cf. Canoanele 9 și 21 ale Sfântului Vasile cel Mare).

Părăsirea totală – când unul dintre soți rupe iremediabil legătura.
În toate aceste cazuri, duhovnicul are datoria de a discerne dacă recăsătorirea este spre zidire sau spre osândă.

Astăzi există, din nefericire, "moda" neamului "desfrânat și păcătos" de a divorța pentru "nepotrivire de caracter", ca bărbatul să se însoțească cu o altă femeie sau femeia să aibă un alt bărbat, cerând Bisericii să "binecuvânteze" adulterul prin "a doua Nuntă"! Acest lucru, chiar dacă este săvârșit în biserică de preot, nu consfințește a doua căsătorie, cei doi rămânând să trăiască în adulter, iar slujitorul unei astfel de nelegiuiri greșind de moarte înaintea lui Dumnezeu. Din nefericire sunt multe astfel de cazuri care cer pocăință și canonisire aspră pentru îndreptare!

În ceea ce privește aspectul liturgic și duhovnicesc, a doua căsătorie nu are aceeași slujbă ca prima. Rânduiala celei de-a doua cununii este marcată de rugăciuni de iertare și pocăință, ceea ce exprimă în mod liturgic poziția Bisericii de a nu prăznui cu bucurie o nouă unire, ci de a primi, cu milostivire, slăbiciunea (neputința) omenească.

În contrast, a treia căsătorie este socotită aproape de desfrânare și este admisă cu mare greutate, însoțită de canonisire (Canonul 4 al Sfântului Ioan Postitorul). A patra căsătorie este cu desăvârșire interzisă, fiind echivalată cu viața păcătoasă și lipsită de orice binecuvântare.
Prin urmare, "a doua căsătorie" în Biserica Ortodoxă nu reprezintă un ideal, ci o pogorâre iconomică, menită să prevină păcatele mai mari și să sprijine pe cei care nu pot duce viața de unii singuri. Ea trebuie primită cu smerenie și cu conștiința că nu este o „victorie”, ci o mărturie a slăbiciunii omenești și a milostivirii dumnezeiești.

Astfel, în lumina Scripturii („Mai bine să se căsătorească decât să ardă” – 1 Corinteni 7, 9) și a învățăturii Sfinților Părinți, Biserica arată că iubirea și îngăduința lui Dumnezeu lucrează chiar și acolo unde omul nu poate atinge desăvârșirea, oferind tuturor șansa mântuirii.

Claudiu Buză

sSrodnptoeamt271l008257m931102i2mca4mn10ig3fh1hh5uu22tg5gchh ·

Decalogul unui Om,

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Ieromonah Savatie Bastovoi

1. Să nu uiţi că trebuie să mori

Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti

Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar

Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. 

Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul

De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut

Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt

Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş

De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori

Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ

Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.