Totuși, slăbiciunea firii omenești și realitățile vieții fac ca uneori acest ideal să nu poată fi păstrat. În astfel de situații, Biserica, fără a renunța la învățătura ei fundamentală, recurge la iconomie (pogorământ), îngăduind o a doua căsătorie. Aceasta nu mai are însă aceeași plenitudine și strălucire ca prima, ci poartă caracterul unei iertări și al unei îngăduințe.
Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 87, spune limpede că „cei ce intră în a doua nuntă nu sunt osândiți, dar nici nu se încununează la fel ca cei dintâi, ci primesc pogorământul Bisericii” (cf. Pidalion). Canonul 88 adaugă că a doua căsătorie trebuie însoțită de o perioadă de pocăință, fiind mai curând o iertare a slăbiciunii decât o binecuvântare deplină.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată și el că „Dumnezeu a lăsat a doua nuntă, dar nu o laudă; o îngăduie pentru cei ce nu pot stărui în curăție, pentru ca să nu cadă în desfrânare” (Omilii la Epistola către Romani, Omilia 7). Prin urmare, recăsătorirea nu este o virtute, ci un răspuns pastoral la neputința omului.
Sfântul Timotei al Alexandriei, în canonul 1, confirmă aceeași linie de gândire: „Dacă o femeie a rămas văduvă și nu poate să stăruie în curăție, să se mărite, dar să nu fie judecată de Biserică, pentru că mai bine este să se mărite decât să ardă” (cf. I Corinteni 7, 9).
Să cunoaștem acum situațiile în care este îngăduită "a doua căsătorie". În practica Bisericii, "a doua căsătorie" se permite în câteva cazuri bine stabilite.
Văduvia – când unul dintre soți a trecut la Domnul, cel rămas poate primi dezlegare.
Despărțirea prin divorț – dar numai în cazuri recunoscute de canoane: adulterul, părăsirea definitivă a soțului/soției, violența extremă, lepădarea de credință etc. (cf. Canoanele 9 și 21 ale Sfântului Vasile cel Mare).
Părăsirea totală – când unul dintre soți rupe iremediabil legătura.
În toate aceste cazuri, duhovnicul are datoria de a discerne dacă recăsătorirea este spre zidire sau spre osândă.
Astăzi există, din nefericire, "moda" neamului "desfrânat și păcătos" de a divorța pentru "nepotrivire de caracter", ca bărbatul să se însoțească cu o altă femeie sau femeia să aibă un alt bărbat, cerând Bisericii să "binecuvânteze" adulterul prin "a doua Nuntă"! Acest lucru, chiar dacă este săvârșit în biserică de preot, nu consfințește a doua căsătorie, cei doi rămânând să trăiască în adulter, iar slujitorul unei astfel de nelegiuiri greșind de moarte înaintea lui Dumnezeu. Din nefericire sunt multe astfel de cazuri care cer pocăință și canonisire aspră pentru îndreptare!
În ceea ce privește aspectul liturgic și duhovnicesc, a doua căsătorie nu are aceeași slujbă ca prima. Rânduiala celei de-a doua cununii este marcată de rugăciuni de iertare și pocăință, ceea ce exprimă în mod liturgic poziția Bisericii de a nu prăznui cu bucurie o nouă unire, ci de a primi, cu milostivire, slăbiciunea (neputința) omenească.
În contrast, a treia căsătorie este socotită aproape de desfrânare și este admisă cu mare greutate, însoțită de canonisire (Canonul 4 al Sfântului Ioan Postitorul). A patra căsătorie este cu desăvârșire interzisă, fiind echivalată cu viața păcătoasă și lipsită de orice binecuvântare.
Prin urmare, "a doua căsătorie" în Biserica Ortodoxă nu reprezintă un ideal, ci o pogorâre iconomică, menită să prevină păcatele mai mari și să sprijine pe cei care nu pot duce viața de unii singuri. Ea trebuie primită cu smerenie și cu conștiința că nu este o „victorie”, ci o mărturie a slăbiciunii omenești și a milostivirii dumnezeiești.
Astfel, în lumina Scripturii („Mai bine să se căsătorească decât să ardă” – 1 Corinteni 7, 9) și a învățăturii Sfinților Părinți, Biserica arată că iubirea și îngăduința lui Dumnezeu lucrează chiar și acolo unde omul nu poate atinge desăvârșirea, oferind tuturor șansa mântuirii.
.jpg)
