Iubiții mei, multe boli și multe suferințe chinuiesc viața oamenilor. Dar cea mai grea suferință pare a fi orbirea, întunericul.Neputând munci ca să poată trăi, de obicei, orbii cerșesc. Dintre toate categoriile de cerșetori din lumea aceasta, orbii impresionează în chip deosebit pe cei care trec pe lângă ei. Oricât de zgârcit sau oricât de pornit ar fi cineva împotriva cerșetorilor, este cu neputință să nu-l înduioșeze cât de puțin mâna întinsă a unui orb.
Ceva asemănător s-a petrecut cu orbul din Ierihon, al cărui nume era Bartimeu, după cum aflăm din Evanghelia scrisă de Sfântul Marcu. El ședea jos, la marginea drumului și cerea milostenie. Ședea lângă drumul care venea din Ierihon și mergea spre Ierusalim. Pe această cale trecea multă lume și cred că erau destui care îl ajutau. Și totusi el continua să rămână un nenorocit, oricâtă milostenie ar fi adunat. Nenorocirea lui consta în faptul că el nu-l vedea nici pe cel care îi dădea milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dădea, nu-și vedea nici propria mână în care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine însuși. Măcar pentru asemenea pricini putem spune că orbirea trupească este o stare dintre cele mai nenorocite din viața unui om. Iisus a vindecat orbul trupesc la porțile Ierihonului și a intrat în cetate sa vindece un alt orb – sufletesc - pe Zheu.
Fiind născut din Lumina Lumii, sufletul poartă cu el o scânteie din adevărata Lumină. Această lumină uneşte sufletul cu tot Universul Creaţiei. De când ne naştem primul lucru pe care îl descoperim este lumina şi în lumină descoperim frumuseţile acestei lumi pământene.
Lumina spirituală vine de la o persoană. Luminozitatea imaterială vine de la o persoană care se spune că străluceşte, că este lumină; e o frumuseţe despre care se spune că străluceşte; că este lumina; e o frumuseţe care nu ţine seama de trăsăturile chipului, nu este ceva măsurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…” Scopul fiecărui om pe acest pământ este de a-şi descoperi lumina spirituală. Această lumină care îl face frumos şi care-l uneşte cu Dumnezeu.
Așadar, omul are ochi nu numai trupești, ci și ochi sufletești. Cei trupești sunt asemănători cu ochii altor vietăți de pe pământ. Ochii cei sufletești însă se aseamănă cu ochii îngerilor și cu ochii lui Dumnezeu. Deci, pentru că omul are două feluri de ochi, trupești și sufletești, apoi și orbirea omului poate fi tot de două feluri: trupească și sufletească. Orbirea trupească poate fi din naștere, din pricina unui accident sau din pricina unei boli. Din pricina orbirii trupești nu putem vedea lumea aceasta materială și nici pe noi înșine, nu putem merge fără călăuză și nu ne putem bucura de lumina, de culorile și de toate frumusețile lumii văzute. Orbirea sufletească este însă cu mult mai primejdioasă decât cea trupească și un asemenea orb este mai nenorocit decât orbul Bartimeu din Sfânta Evanghelie. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptății și Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Pentru el întunericul este vesnic. Nu recunoaște pe Cel care îi dă bunătăți nepieritoare: viață, suflet, nemurire și nu se vede nici pe sine însuși așa cum este cu adevărat. Orbirea sufleteasca este cea mai importanta si mai serioasa din perspectiva vietii vesnice.
