CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A C R U C E

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

† † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † †

                                                                 Preot Ioan

                                                  Iubiţi credincioşi,

           CRUCEA, este cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care

adevăraţii creştini o venerează. CRUCEA a fost sfinţită prin sângele

Dumnezeiesc curs pe dânsa şi a devenit instrument de mântuire, obiect

de cinstire, semn distinctiv şi pricină de laudă şi de mândrie pentru

creştini. CRUCE în limba greacă se spune stavros, de aici vine şi

cuvântul STAVROFOR - adică purtător de cruce, fiind vorba de preoţii

care s-au învrednicit să o poarte. CRUCEA este un semn compus din

două linii întretăiate. CRUCEA se ridică la hotarul dintre cele două

iconomii, a Vechiului şi a Noului Testament, a legii şi a harului sau dintre

cele două lumi, a trupului şi a duhului. Putem vorbi despre CRUCE atât

în sens material cât şi în sens spiritual. Există trei feluri de cruci: una în

formă de X, alta în formă de T şi cea de-a treia în forma binecunoscută,

adică aceea de †. Cea în formă de X este cea pe care a fost crucificat

Sfântul Apostol Andrei, cea în formă de T, întâlnită în Vechiul Testament

este folosită şi azi de unii catolici şi cea în forma binecunoscută, pe care

s-a răstignit Iisus Hristos şi pe care o cinstesc şi astăzi adevăraţii creştini.

CRUCEA este cinstită pentru că pe ea s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu,

fiindcă numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, care a

urmat păcatului strămoşesc.

Din pricina împrejurărilor vitrege, această Sfântă Cruce, adică

Crucea originală pe care s-a răstignit Dumnezeul nostru Iisus Hristos, a

rămas pentru un timp sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire,

împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale crucificării şi

Învierii lui Hristos. Prin toate jertfele de dinainte de Hristos, oamenii

căutau să dea ceva în schimb pentru iertarea păcatelor, pentru viaţa lor.

Dar vieţile de animale erau de un preţ mai mic decât viaţa lor. Şi atunci,

trebuia o jertfă egală cu viaţa lor, chiar mai mare decât viaţa lor întinată.

Această Jertfă Sfântă a adus-o Fiul lui Dumnezeu, ca om,

răscumpărând pe oameni de toate păcatele prin scump sângele Său sau,

altfel spus, refăcând legătura dintre lumea spirituală şi cea materială,

adică dintre Dumnezeu şi om.

                       Împăratul Eraclie şi Sfânta Cruce

Împăratul Eraclie (610-641) după înfrângerea perşilor a recuperat şi

Sfânta Cruce pe care aceia o răpiseră cu ocazia unei invazii. El s-a

hotărât să ducă Sfânta Cruce pe străzile oraşului. A plecat cu Sfânta

Cruce pe umeri, dar deodată s-a oprit nemaiputând suporta greutatea ei.

Atunci patriarhul Zaharia i-a zis: „împărate, tu duci Crucea Domnului,

având coroana pe cap şi îmbrăcat în haine împărăteşti, pe când Iisus

era desculţ, simplu îmbrăcat şi încoronat cu coroană de spini?

Împăratul auzind acestea şi-a schimbat hainele şi numai astfel şi-a putut

continuat procesiunea. Crucea originală a fost descoperită în anul 326 şi

acest lucru se datorează stăruinţelor Sfintei împărătese Elena, lucru

consemnat de istoricul Eusebiu, ca şi de Socrate Scolasticul, Sozomen,

Fericitul Ieronim, Rufim, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Chiril al

Ierusalimului.

               Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost

încadrată în cultul liturgic al Bisericii, începând cu 13 septembrie 335,

când s-a sfinţit marea Biserică, zidită de Sfântul împărat Constantin cel

Mare, Biserica Sfântului Mormânt. În anul 614 d. Hr., regele Chosroes al

perşilor a furat Sfânta Cruce. Ea a fost restituită şi depusă solemn (la 629

- 630 d. Hr.) de către împăratul bizantin Heraclius, în Biserica Sfântului

Mormânt din Ierusalim, după ce Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul

creştinilor la 14 septembrie 630. După 5 ani, din pricina pericolului

crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul

Heraclius aduce Sfânta Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica

Sfânta Sofia. Părţi mici din ea se află împrăştiate în toată lumea creştină,

unele ajungând şi în ţara noastră, la Sfânta Mănăstire Putna.

          Vechiul Testament şi Noul Testament despre cruce

       Semnul crucii îl întâlnim în Vechiul Testament chiar din vremea lui

Moise, în timpul războiului dintre Evrei şi Amaleciţi: „Când îşi ridica

Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile biruiau

Amaleciţii. Apoi s-a aşezat pe o piatră, şi, AARON şi OR, îi sprijineau

mâinile unul pe o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui

ridicate până la apusul soarelui, şi a zdrobit Iosua pe Amaleciţi“

(Ieşirea 17:11 - 12).

          Semnul crucii îl foloseşte Iacov atunci când îi binecuvâântează pe

fiii lui Iosif (Efraim şi Manase) cu mâinile încrucişate, deci sub formă de

cruce aşa cum aflăm de la Facerea 48:14: „Înadins şi-a încrucişat

mâinile, deşi Manase era întâiul născut“.

        Crucea, ca semn scriptic, o întâlnim când Dumnezeu, hotărând să

piardă pe nelegiuiţii din Israel, alege în acest scop pe Iezechia, proorocul,

spunându-i: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează

cu semnul crucii pe frunte pe oamenii care gem şi care plâng din

cauza multor ticăloşii. Să nu vă atingeţi de nimeni care are pe frunte

semnul crucii“ (Iezechiel 9:4-6). Prin SEMNUL CRUCII desparte

Moise cu toiagul apele mării. Crucea, este preînchipuită şi de şarpele

ridicat de Moise în pustie. „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în

pustie (pe stâlp) aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului (pe cruce)“

(Ioan 3:14-15).

                                                  Troiţa

                  Există obiceiul vechi de sute de ani de a aşeza la răscrucile

drumurilor câte o cruce înaltă de lemn, numită troiţă (care în Moldova

este numită Sfântă, iar în Ardeal mai este numită Rugă). Ele sunt

asemenea unor mici altare, aşezate la răspântiile drumurilor pentru a-i

ocroti pe călători şi pentru a le aminti de Dumnezeu şi rugăciune.

Troiţele ne spun că la fiecare pas Dumnezeu este cu noi, că niciodată pe

drumul vieţii nu suntem singuri. La fel ca şi în cazul Bisericilor, creştinii

se închină când trec prin faţa unor troiţe, în semn de rugăciune şi

mulţumire.

                     Crucea şi mântuirea neamului omenesc

         Jertfa lui Iisus trebuia să fie o jertfă supremă. A trebuit să moară pe

Cruce din mai multe pricini:

_ Să moară înălţat spre cer, cu braţele deschise spre lume, arătând

că se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume. Moartea pe cruce

fiind cea mai ruşinoasă, pentru cei mai mari tâlhari, prin aceasta s-a

arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, căci am fost în stare chiar să

strigăm împotriva celui ce era HRISTOS DUMNEZEU:

„RĂSTIGNEŞTE-L ! RĂSTIGNEŞTE-L!“.

_ Să moară încetul cu încetul, şi cu patima lui răbdată fără cârtire,

Sângele Său să se scurgă pe cruce spălând astfel păcatele lumii.

_ Să ne arate prin suferirea acestei morţi ruşinoase, cât de mare şi

totală a fost smerenia şi iubirea lui pentru noi.

Crucea a fost o unealtă groaznică de tortură, dar să luăm aminte că

Iisus a iubit crucea şi a îmbrăţişat-o şi este evident că nimeni n-ar fi putut

să-L răstignească pe Hristos, dacă El n-ar fi vrut-o! Pe cruce, pe acest

„altar“ a ars păcatul nostru strămoşesc. Crucea arată ruşinea noastră şi

ne face să ne căim de păcatele noastre, iar din partea lui Dumnezeu arată

iubirea nemărginită pentru noi, oamenii.

Deci, crucea o cinstim pentru că ea a devenit: „Altarul de mare

sfinţenie“, sau altfel spus: „Jertfelnicul Jertfei celei înfricoşătoare“. În

concluzie, crucea este cinstită pentru că prin ea s-a înfăptuit mântuirea

universală a oamenilor. HRISTOS, „Paştele nostru“, după cum zice

Sfântul Apostol Pavel s-a jertfit pe crucea înălţată pe Golgota şi nu în

templul Iudeilor, pentru ca aceştia să nu-şi însuşească jertfa, să nu creadă

că numai pentru acel neam a fost adusă, ci să ştim că este o Jertfă

universală - pentru întreaga fire omenească.

                                     SEMNUL SFINTEI CRUCI

Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înăuntru şi

lipim pe podul palmei degetul mic şi inelarul, apoi

împreunăm la un loc vâârfurile degetelor mare, arătător şi mijlociu de la palma mâinii drepte şi ne însemnăm pe

frunte, in dreptul buricului, pe umărul drept şi pe umărul

stâng. pentru a împrejmui cu puterea lui Hristos, fruntea,

inima, umerii, răstignind pe omul cel vechi care manifestă

o înclinare spre păcat şi ridicând omul cel nou creat după chipul lui

Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenie. Atunci când îşi fac semnul crucii,

credincioşii creştini primesc binecuvântare şi har de la Dumnezeu pentru

a li se îndeplini orice virtute.

                  Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur

(despre cum trebuie să stăm în Biserică cu bună rânduială şi cum

trebuie să facem Sfânta Cruce când ne închinăm)

„Mulţi din cei fără de socoteală, fluturând cu mâna, îşi fac semnul

crucii pe feţele lor, dar în zadar se ostenesc, de vreme ce nu fac crucea

dreaptă pe feţele lor, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea.

Iar dacă îşi va face cineva crucea dreaptă, avându-şi împreunate cele

trei degete ale mâinii drepte şi punând mâna sa pe frunte, apoi la brâu

şi de aici pe umărul drept, iar la urmă pe umărul stâng, atunci îngerul

văzând, se veseleşte de adevărata închipuire a Sfintei Cruci pe feţele

noastre şi îngerul Domnului scrie pe cei ce intră în Biserică cu frică şi

cu credinţă. Deci, dacă cineva venind în Sfânta Biserică cu frică şi cu

credinţă, se închină cu umilinţă înaintea icoanei Domnului şi a Maicii

Domnului, acela primeşte milă de la Dumnezeu. Iar dacă va intra fără

frică şi fără evlavie în Sfânta Biserică, apoi unul ca acela nu numai că

nu se foloseşte, dar face mai mare păcat şi-l urmăreşte pedeapsa lui

Dumnezeu. Drept aceea noi, fraţilor, intrând în Biserică, să stăm cu

frică şi cu evlavie rugându-ne, aşteptând de la Dumnezeu mare milă,

în veacul de acum şi în cel viitor.

Dumnezeului nostru slavă în veci. Amin“.

                                    Ia-ţi crucea ta!

         Iubiţi credincioşi, dacă vrem să apucăm pe calea mântuirii, trebuie

mai întâi să intrăm prin poarta cea strâmtă şi apoi trebuie să apucăm

drumul cel îngust, drumul cel greu cel plin de necazuri, de încercări şi de

lupte. Pe drumul cel îngust ce duce la cer trebuie neapărat să ne ducem şi

noi crucea noastră. Acesta este drumul despre care Mântuitorul a zis:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia

crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9:23). Mântuitorul

Hristos a deschis drumul acesta. Şi El ne cheamă pe toţi cei care voim să

călătorim către cer. Nu putem ajunge în cer decât păşind după Hristos pe

acest drum al crucii. Toţi cei care au ajuns în Împărăţia lui Dumnezeu au

purtat crucea ca pe un jug pe lumea aceasta. Toţi care se bucură azi şi

stau în jurul scaunului de domnie al Mântuitorului au purtat pe această

lume câte o cruce grea. Fiecare cu crucea lui. Fiecare cu suferinţele şi cu

biruinţa lui. Viaţa lui Iisus Hristos, începând de la naştere şi până la

moartea pe cruce, a fost o cruce grea şi o suferinţă nesfârşită. Iar noi

umblăm după tihnă şi odihnă? Oare putem să scăpăm de ceea ce n-a

scăpat nici un suflet care s-a mântuit? Nu este mântuire fără cruce şi

fără suferinţă.

                                Să nu ne alegem crucea

Ne-am convins că trebuie să purtăm fiecare câte o cruce. Suntem

hotărâţi. Dar unii dintre noi vrem să ne alegem

crucea. Vrem o cruce mai uşoară. Trebuie să ne

lăsăm de acest gând. Căci crucea pe care trebuie

s-o purtăm nu ne-o alegem noi, ne-a ales-o

Dumnezeu. Fiecare dintre noi avem câte o cruce

de purtat, o cruce de încercări şi necazuri. Crucea

pe care o purtăm ne-a fost dată ca un ajutor pentru

mântuirea sufletului. Ni se pare că crucea noastră

este grea, ne plângem că nimeni nu suferă ca noi.

Dorinţa de a ne schimba crucea este o ispită. Nu

avem dreptul să ne alegem altă cruce. Şi dacă

am avea dreptul să ne-o alegem, ar fi o nenorocire

pentru noi, pentru că vrând să ne alegem una mai uşoară am da peste una 

mai grea.

Un om sărac a visat toată noaptea cum colinda printr-un magazin

cu haine noi. Dar nicio haină nu i se potrivea. Abia la urmă a dat peste

o haină mai simplă, făcută parcă anume pentru el. Şi, uitându-se bine

la ea, a văzut că ... era haina lui.

Aşa este şi crucea noastră. Ea este măsurată şi cioplită după puterile

noastre. Ea ni se potriveşte ca şi o haină. Să o purtăm aşadar mulţumiţi.

Să o purtăm cu răbdare spre mântuire pentru că Hristos ne-a pus-o pe

umerii noştri.

                          Sfânta Cruce purifică făptura

       Există o veche tradiţie de a însemna cu Sfânta Cruce, mâncarea şi

băutura înainte de masă. Această tradiţie are consecinţe practice:

mâncarea este purificată în mod real, imediat. „Aceasta este o mare

minune, care se întâmplă zi de zi“, spune fiziciana Angelina

Malakhovska, citată de ziarul Jizin. Malakhovska a studiat puterea

Sfintei Cruci aproape 10 ani, cu binecuvântarea Sfintei Biserici. Ea a

efectuat un număr de experienţe verificate repetat înainte de a fi

prezentate publicului. Ea a descoperit în special proprietăţile bactericide

ale apei după ce a fost binecuvântată cu o rugăciune Ortodoxă şi cu

semnul Sfintei Cruci. Ziarul a arătat, de asemenea o nouă proprietate,

necunoscută în trecut, a cuvântului lui Dumnezeu de a transforma

structura apei, crescându-i considerabil densitatea optică în domeniul

spectral al undelor scurte ultraviolete.

Oamenii de ştiinţă au verificat efectul rugăciunii „Tatăl Nostru“ şi al

semnului ortodox al Sfintei Cruci asupra bacteriilor patogene. Mostre de

apă din diverse medii - fântâni, lacuri, râuri - au fost prelevate pentru

cercetare. Toate mostrele conţineau staphylococul auriu, un bacil de

colon. S-a dovedit că dacă rugăciunea „Tatăl Nostru“ este rostită şi se

face semnul Sfintei Cruci peste mostrele de apă, numărul bacteriilor

scade de şapte, zece, sute, sau chiar mii de ori. Rugăciunea a fost spusă

atât de credincioşi cât şi de necredincioşi, dar numărul bacteriilor

patogene în diferite medii şi cu diverse bacterii totuşi a scăzut,

comparând cu mostrele de referinţă. Oamenii de ştiinţă au dovedit, de

asemenea, efectul benefic al rugăciunii şi al semnului Sfintei Cruci

asupra persoanelor. Toţi participanţii la teste au avut presiunea arterială

stabilizată şi indicii sângelui îmbunătăţiţi. Impresionant este faptul că

indicii sângelui s-au modificat în sensul către însănătoşire: persoanele

hipotensive au avut ridicări de presiune iar cele hipertensive au avut

scăderi de presiune...

                                     Puterea crucii

Într-o şcoală din oraşul Motru, un preot care preda religia avea întruna

din clasele de liceu şi sectanţi. Atunci când a ajuns la lecţia despre

Sfânta Cruce, a adus în clasă într-o cutiuţă un greieraş pe care l-a pus pe

catedră în faţa copiilor. Greierele sărea pe catedră. A făcut de trei ori

semnul crucii peste el şi greierele n-a mai sărit, doar mergea pe catedră.

Copii au rămas înmărmuriţi de puterea Sfintei Cruci.

                   Dracii se tem de semnul crucii

    Dracii se tem cumplit, le este nesuferit semnul crucii, ba chiar îi arde

şi nu pot suporta acest semn nici măcar făcut în aer.

                După cum bine ştim, Sfântul Antonie cel Mare a avut o mare

experienţă în lupta cu diavolii. Ucenicul său, Sfântul Atanasie, cel care a

redactat „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare“ ne spune că aceia care

veneau să primească cuvânt de folos de la „Marele Antonie“ aşteptau

zile şi nopţi, auzind voci, lovituri, ţipete şi alte zgomote care veneau din

chilia sfântului, la început au crezut că sunt nişte oameni care se ceartă

cu sfântul, dar privind printr-o crăpătură n-au zărit pe nimeni înăuntru. În

acel moment, au înţeles că demonii erau cei care râdeau, chicoteau, ţipau,

încercând să-l alunge pe Sfântul Antonie. Dar el dădea importanţă mai

mult celor din afara chiliei, decât celor dinăuntru. Şi apropiindu-se de uşa

chiliei, Sfântul Antonie îi ruga pe oameni să nu se teamă, că acestea

sunt jocurile demonilor: „Voi faceţi-vă semnul Sfintei Cruci şi plecaţi

încurajaţi şi lăsaţi-i pe aceştia să se joace între ei“. „Dezbrăcând (de

putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor,

biruind asupra lor prin cruce“ (Coloseni 2:15).

                      Dialog cu cultele religioase

Cultele religioase ne reproşează că ne însemnăm cu semnul crucii şi

că asta-i ceremonie goală.

Este adevărat? Nu! Crucea este semnul fiecărui creştin, este cea mai

simplă mărturisire a credinţei în Sfânta Treime. Precum soldaţii se

cunosc după uniforme, medicii după hainele lor albe, sectanţii după

bibliile lor sectante cu care umblă la subsoară, tot aşa şi creştinul

adevărat se cunoaşte după semnul Sfintei Cruci, pe care nu se ruşinează

niciodată să şi-l facă prin ÎNCHINARE. Îl mărturisim pe Hristos cel ce

ne-a spus: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor,

mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui meu care este în ceruri“

(Matei 10: 32). Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni 6:14

spune: „Să nu-mi fie mie a mă lăuda, decât numai în Crucea

Domnului nostru Iisus Hristos“.

             Cultele religioase vor dovada sfinţeniei crucii?

             Mântuitorul vorbindu-le ucenicilor despre a doua venire a Sa la

sfârşitul lumii le spune: „Atunci se va arăta pe cer SEMNUL FIULUI

OMULUI“(Matei 24:30). Semnul Fiului omului este fără îndoială

crucea, precum semnul satanei este 666: „Căci cuvântul crucii este

nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi care ne mântuim este puterea

lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 1:18). Conform acestei afirmaţii a Sfântului

         Apostol Pavel să-l întrebăm pe cel de altă credinţă: „Ce consideri

dumneata că este crucea: pierzanie sau mântuire?“. El va răspunde cu

siguranţă: „Pierzanie!“. Şi atunci noi îi răspundem: „Este foarte clar că

dumneata eşti pe calea pierzaniei, iar noi pe calea mântuirii!“.

Cultele religioase ne întreabă referitor la cruce: Dacă te-ar

bate tatăl tău cu o bâtă, ai putea cinsti bâta aceea?

RĂSPUNS. Bâta aceea nu aş cinsti-o, pentru că tatăl meu nu a

putut-o sfinţi. Dar crucea o cinstim pentru că ea s-a sfinţit fiind

„Jertfelnicul Jertfei celei înfricoşătoare“. Şi pentru a lămuri acest lucru

să citim un verset din Vechiul Testament de o importanţă extraordinară:

„Şapte zile să curăţi astfel jertfelnicul şi să-l sfinţeşti şi va fi

jertfelnicul sfinţenie mare: tot ce se va atinge de el se va sfinţi“ (Exod

29:37). Dacă tot ce se atingea de jertfelnic se sfinţea, cu atât mai mult în

cazul în care tocmai Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, „Sfinţenia

întruchipată“, s-a atins de jertfelnic, adică de cruce, indiscutabil şi

crucea s-a sfinţit. Deci rezultă foarte clar că „CINE CINSTEŞTE

JERTFA (HRISTOS) TREBUIE SĂ CINSTEASCĂ ŞI ALTARUL

(CRUCEA)!“

Cultele religioase ne spun că nu avem nevoie de semnul crucii făcut

cu mâna pentru că Dumnezeu nu cere slujirea mâinilor omeneşti,

folosindu-se de tâlcuirea greşită a acestui verset: „Duh este Dumnezeu şi

cel ce i se închină se cade a i se închina în duh şi în adevăr“ (Ioan

4:24).

RĂSPUNS. Dată fiind natura dublă a fiinţei noastre, cât suntem în

viaţă, la tot ceea ce face trupul participă şi sufletul şi invers. Este

adevărat că trebuie să ne închinăm în duh, dar aceasta nu înseamnă că se

înlătură cultul exterior. Iată, Sfântul Apostol Pavel porunceşte, ca

(1Timotei 2:8). Oare Mântuitorul s-a oprit numai la „Bărbaţii să se

roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără şovăire“

suferinţa spirituală din Grădina Ghetsimani sau a primit-o şi pe cea

trupească? Să avem crucea numai în inimă, cum ne spun sectanţii? Dar

ce, inima este singurul mădular al organismului? Categoric nu! Noi

trebuie să cinstim crucea şi cu ochii şi cu gura şi chiar cu mâinile,

închinându-ne: „Lui Dumnezeu închină-te!“ (Apocalipsa 22:9).

Putem afirma că prin Sfânta Cruce moartea a fost învinsă, păcatul

strămoşesc a fost dezlegat, iadul s-a golit, învierea ne-a fost dăruită

porţile raiului ne-au fost deschise şi în braţele lui Dumnezeu am fost

aşezaţi. CRUCEA ARE MEREU PUTERE DATORITĂ LUI IISUS

CEL CARE A FOST RĂSTIGNIT PE EA ŞI ESTE TOTODATĂ

DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ DATORITĂ „VIEŢII“ CARE A FOST

ATÂRNATĂ PE EA.

                  Înălţarea Sfintei Cruci în inima noastră

              În secolul al şaptelea, s-a înălţat cu praznic Sfânta Cruce la

Ierusalim, ca s-o vadă şi să se închine tot poporul. Amintirea acestui

eveniment este slujba Înălţării Sfintei Cruci, care are loc în fiecare an la

14 septembrie în Bisericile Ortodoxe de mir şi în Sfintele Mănăstiri.

Această înălţare este exterioară. Există, am putea spune, şi o înălţarea

duhovnicească a crucii, care se săvârşeşte înlăuntrul inimii omului.

Când? Atunci când cineva se hotărăşte insistent să se răstignească pe

sine, omorându-şi patimile. Cine n-o face, nu este un creştin adevărat.

Apostolul o spune foarte clar: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus, şi-au

răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele“ (Galateni 5:24).

Adică cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit eul lor păcătos, împreună

cu patimile şi poftele lor.

             Aşadar, creştinii înalţă înlăuntrul lor crucea şi o ţin înălţată toată

viaţa lor. Aşa este oare? Fiecare dintre noi să-şi întrebe conştiinţa. Şi cel

puţin să nu primească acest răspuns: „Tu faci voile tale trupeşti şi te

supui poftelor tale. Crucea ta nu este înălţată, ci aruncată în noroiul

patimilor, unde putrezeşte din pricina dispreţului şi a nepăsării tale!“

După pogorârea trupului mort al lui Hristos, Sfânta Cruce a rămas pe

Golgota. Iudeii au luat-o şi au aruncat-o la o groapă de gunoi. După

Învierea Domnului, n-au ezitat să astupe cu pietre şi pământ mormântul

Lui Sfânt, ca să-l distrugă. În sfârşit, când romanii au domnit peste

Ierusalimul răsculat, în anul 70 d. Hr., au săpat şi au nivelat toată cetatea

şi împrejurimile ei. Şi mai târziu, în timpul reconstruirii cetăţii, în locul

unde mai înainte a fost Sfântul Mormânt, din îndemnul diavolului s-a

construit templul Afroditei, zeiţa idolatră a desfrânării.

Ceva asemănător se întâmplă şi cu crucea nostră interioară. Când

vrăjmaşul stăpâneşte şi sapă în Ierusalimul imaginar, sufletul nostru,

crucea aceasta este sfărâmată pe Golgota inimii şi dusă într-o groapă de

gunoi a poftelor şi plăcerilor noastre păcătoase. Atunci punem în locul

cetăţii altarul zeiţei Afrodita şi ne închinăm acesteia, până când ne

vizitează harul dumnezeiesc, dacă ne pocăim sincer, şi acest har va

sfărâma idolul păcatului şi va înălţa în noi crucea omorârii patimilor.

                                          Crucea

          Despre Fericitul Ieronim se spune că studia şi scria întotdeauna la

umbra crucii. Odată l-a întrebat cineva de ce stă la umbra unei cruci, şi

atunci el i-a răspuns: „Acest pom al vieţii îmi dă o umbră care mă

fereşte de tot răul, îmi dă poame care mă întăresc în tot binele. La

această umbră vreau să petrec întotdeauna şi poamele ei vreau să-mi

hrănească întotdeauna sufletu“l.

                Să nu plecăm cu crucea după capul nostru

     După ce am înţeles că trebuie să ne ducem crucea pe umeri trebuie

să mai ştim un lucru, că nu trebuie să plecăm cu ea după capul nostru.

Calea crucii noastre o deschide Crucea Mântuitorului, Harul lui,

Cuvântul lui. Deci trebuie să mergem cu crucea pe urmele Mântuitorului.

Să ne ţinem mereu pe acest drum şi atunci vom trece cu izbândă peste

toate furtunile şi frământările vieţii. Hristos va fi cu noi să nu cădem, iar

dacă cădem El ne va ridica.

             Să nu umblăm să mai tăiem din crucea noastră

                  Dacă crucea ni se pare grea şi vrem să mai tăiem din ea, este o

încercare zadarnică. Crucea aceasta doar Hristos poate să ne-o uşureze

sau să ne-o îngreuneze. El ne-a cioplit crucea după puterile noastre şi n-o

putem face nici mai grea, nici mai uşoară. Iar dacă v-om încerca să tăiem

o bucată din ea, vom simţi îndată că în loc să se uşureze, ea ni s-a făcut

mai grea. Umblând să fugim de cruce, ne vom pomeni că ea aleargă mai

tare după noi. Să ne aducem aminte de mângâietorii lui Iov, care în loc

să-i aducă mângâiere îi sporeau durerile. Deci, să nu căutăm să ne

uşurăm crucea încrezându-ne în prieteni, fiindcă prietenii ne-o vor face

mult mai grea.

„Undeva într-un sat un om a văzut pe toţi ceilalţi consăteni că se

duceau undeva, fiecare cu câte o cruce mare în spate. I-a întrebat unde

se duc şi ei i-au zis: În Împărăţia luminii! Atunci şi-a luat şi el crucea

lui în spate şi a pornit după ei. Dar, după un timp pentru că i s-a părut

prea grea, a pus-o jos şi a mai tăiat din ea. Acum era mult mai uşoară,

putea merge mult mai repede. Deodată, au ajuns la un râu. Toţi şi-au

pus crucile peste apă şi au trecut în Împărăţie. Crucea lui fiind de

acum scurtă el, n-a putut trece precum ceilalţi“.

Taina crucii o vom înţelege deplin numai în clipa când vom trece de

pe pământ la cer. Ajunşi la hotarul veşniciei vom vedea în faţă o

prăpastie de foc. Şi atunci vom vedea cum crucea se pleacă şi se face

punte peste prăpastia morţii. Ea va fi scăparea noastră. Dacă o privim

bine crucea seamnă cu o cheie. Crucea Mântuitorului este cheia care

descuie cerul şi raiul oricărui suflet care caută şi doreşte mântuirea.

Hristos a coborât această cheie pe pământ şi a lăsat-o ca un dar de

mântuire tuturor celor care caută mântuirea. Deci, prin cruce la mântuire.

                              Purtarea cu demnitate a crucii

            Purtarea crucii necazurilor venite în vreme de boală, năpăstuire,

singurătate, război, cataclisme, molime şi în orice suferinţă, nu este

numai un act hristic, ci este o cale spre sfinţenie.

Sfântul Ioan Damaschin defineşte crucea ca fiind ridicarea celor

căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor

păstoriţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonitorul tuturor răutăţilor,

pricinuitorul bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul

vieţii veşnice. Sunt şi momente când simţi că, în purtarea crucii, te lasă

puterile. Nu trebuie să ne ruşinăm de această slăbiciune, căci fiecare

dintre noi avem nevoie de un Simon Cireneanul, ca să ne ajute în

purtarea ei.

În momentul de slăbiciune, mintea noastră să fie tot timpul la

Dumnezeu şi să cugetăm că mult mai bine este să fii slab în puteri, dar

tare în credinţă, decât să fii necredincios şi în deplinătatea puterilor.

Nu toate durerile nasc virtuţi, după cum nu toate plăcerile sunt

păcate. Purtarea crucii cu demnitate, cu durere şi cu părere de rău pentru

păcate e drumul îngust indicat de Sfinţii Părinţi, care se deosebeşte de

cărarea cea largă a lumii. Cu cât crucea pe care o porţi este mai grea, cu

atât cununa izbânzii, cununa cerească pe care o vei primi va fi mai

strălucitoare.

              Să nu ne târâm crucea, ci, sus cu ea, pe umeri

              Nu este casă în care să nu fie câte o cruce. Dacă mergem în casa

unui om bogat vom afla şi acolo cruci cu mult mai mari şi mai grele

decât în bordeiul săracului. Numai că cei mai mulţi oameni bogaţi poartă

aceste cruci fără nici un folos spre mântuirea lor sufletească. Mulţi dinte

noi purtăm crucea încercărilor şi a necazurilor ca pe o nenorocire, ca pe o

soartă crudă sau ca pe un blestem.

Aceştia sunt cei care îşi târăsc crucea. Neputând scăpa de ea, o

târăsc după ei, o târăsc în silă, iar dacă ar putea ar azvârli-o. O astfel de

cruce nu are nimic de-a face cu mântuirea sufletului. Cei ce o poartă o

poartă în zadar. Crucea aceasta este un fel de ruşine. Purtătorii ei se

ruşinează de ea. Deci, să nu ne târâm crucea, ci, sus cu ea, pe umeri.

Numai o cruce purtată pe umeri poate fi o cruce mântuitoare.

                         Crucea înseamnă iertare

        Împăratul Franţei, Ludovic al XII-lea, după ce şi-a ocupat tronul, a

făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia că-i are în ţara lui. Înaintea

numelui fiecăruia a pus câte o cruce. Auzind duşmanii despre aceasta au

fugit şi s-au ascuns, crezând că semnul crucii dinaintea numelui lor

înseamnă că vor fi toţi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea

liniştiţi în ţară, căci crucea pe care a pus-o lângă numele lor înseamnă

iertarea lor.

Suntem păcătoşi? Suntem şi noi pe lista Împăratului având câte o

cruce pusă înaintea numelui? Ne-a pus păcatul în vrăjmăşie cu Împăratul

Hristos şi acum ne temem de pedeapsa lui? Să privim în sus la Crucea lui

care înseamnă iertarea păcatelor noastre. Oricât de păcătoşi am fi,

Împăratul Hristos vrea să ne ierte căci nu are pe nimeni de pierdut şi ne

cheamă în Împărăţia lui dacă ne-am hotărât pentru căinţă, pentru

îndreptare. De aceea vă îndemn: Creştini, sărutaţi crucea şi icoanele, şi

împodobiţi-le cu flori! Închinaţi-vă cât mai des cu putinţă, pentru că

dracii fug de cruce, aşa cum fuge câinele de băţul cu care a fost lovit şi să

zicem cu toţii: „CRUCII TALE NE ÎNCHINĂM STĂPÂNE ŞI

SFÂNTĂ ÎNVIEREA TA O LĂUDĂM ŞI O SLĂVIM. ACUM ŞI

PURUREA ŞI ÎN VECII VECILOR. AMIN!“.

             Minuni ale Sfintei Cruci în vieţile Sfinţilor

                                  din secolul al 3 - lea

► Sfântul Dimitrie, însemnând pe Nestor cu semnul Sfintei Cruci,

i-a zis: „Du-te, pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi“.

► Sfânta Muceniţă Vasilisa, însemnându-se cu semnul Crucii a

fost păzită de arderea focului.

► Sfânta Muceniţă Iustina cu semnul Sfintei Cruci a biruit dracii

farmecelor şi a adus la creştinism pe vestitul vrăjitor Ciprian.

► Sfântul Mucenic Carp cu semnul Sfintei Cruci a dat vedere unui

orb şi a primit cununa muceniciei.

► Sfântul Mare Mucenic Dimitrie cu puterea semnului Sfintei

Cruci trece peste o scorpie.

► Sfântul Mucenic Zenovie cu semnul Sfintei Cruci a tămăduit

rana nevindecabilă din pieptul unei femei.

► Sfântul Grigorie a alungat diavolii din capişte cu semnul Sfintei

Cruci.

► Sfânta Muceniţă Varvara a ieşit biruitoare prin credinţa în

Sfânta Treime şi în puterea Sfintei Cruci.

► Sfântul Mucenic Mina a făcut minuni cu semnul Sfintei Cruci.

► Sfântul Mucenic Sebastian, cu semnul Sfintei Cruci, a făcut o

femeie mută să vorbească.

► Sfântul Tivurtie, cu semnul Sfintei Cruci, a potolit puterea

focului.

► Sfânta Muceniţă Anisia, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci

a biruit pe diavolul.

► Sfânta Muceniţă Tatiana, cu puterea dumnezeiescului semn al

Sfintei Cruci a distrus capiştile idoleşti şi a luat cununa muceniciei.

► Sfântul Antonie a mărturisit înaintea filosofilor greci despre

puterea şi lucrările Sfintei Cruci.

                                  Iubiţi credincioşi,

     Iată ce spune Părintele Arsenie Boca: „Vina lui Iisus Hristos era

aceea că venea între oameni ca Împărat al Adevărului, împotriva

minciunii pe care o iubea poporul lui Israel. Nemaivăzuta iubire de

oameni a lui Dumnezeu pentru iudei şi pentru toţi oamenii avea să o

plătească cu crucea. Şi a plătit-o! Dar iubirea de oameni n-a încetat nici

pe cruce; dimpotrivă, de aici străluceşte cu mai mare putere peste toţi

oamenii, chemând pe toţi răstigniţii vieţii la sine. Iisus este Împăratul,

singur în felul Lui, care nu de pe tron, ci de pe cruce aşteaptă pe oameni

să vină la El.

Primul care a venit la Iisus cel răstignit a fost tâlharul. Acesta

este o mare mângâiere între oameni, pentru că nimeni nu mai are voie să

deznădăjduiască. Fiecare suntem cu necazurile şi păcatele noastre,

fiecare cu inima noastră. Deosebirea mare între noi şi Iisus este că El nSfânta

avea vină, pe când noi toţi suntem vinovaţi. Şi iarăşi, cea mai mare

deosebire: Cel nevinovat, adică Iisus, a primit Crucea, n-a ocolit-o, nu

s-a supărat pe ea, n-a strigat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea

omenească ce-L hulea şi-L răstignea.

Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate căile cum să scăpăm de cruce,

cum să ne strigăm nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele şi

strigăm în gura mare: „CE CRUCE GREA AVEM DE DUS!“.

Ne numim creştini, dar ne ducem crucea târâş şi am fi bucuroşi să

scăpăm de ea. Noi facem de ruşine Crucea lui Hristos, dar şi Crucea lui

Hristos ne face de ruşine pe noi. Căci să fim drepţi: nouă încă nu ne-a

îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane

în mâini şi în picioare şi încă nu şi-a bătut nimeni joc de noi, cum şi-a

bătut joc de Iisus. Dar chiar acestea toate de le-am păţi, trebuie să

răbdăm pentru mântuirea noastră aşa cum a răbdat Hristos pentru a

noastră mântuire. Nu este altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor

decât Calea Crucii. Dacă ar fi alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.

Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă se intră în Împărăţia

lui Dumnezeu şi se intră cu atât mai sigur cu cât răbdăm o răstignire

nedreaptă. Deci, cel ce vrea să se mântuiască, n-are pe nimeni de

învinovăţit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotărât cu toată puterea

sufletului să vină la Iisus, răstignirea îl aşteaptă. În necazuri se vede

iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În cuptorul suferinţei

de tot felul se curăţeşte sufletul omenesc pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Suferinţa smereşte trufia omului şi-L face pe Dumnezeu prieten. Aşa

trebuie să ne tâlcuim noi crucea pe care o avem fiecare de dus!

În cruce, Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecăruia.

Vai de cine nu are o cruce de dus: acela nu are prin ce se mântui! Şi

importantă este mântuirea, primirea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu şi

nu ceea ce-i interesează pe oameni: cum să scape trupul de cruce.

Neajunsurile (necazurile, bolile) au un preţ înaintea lui Dumnezeu,

dacă sunt duse cu înţelesul de Cruce. Sfântul Apostol Pavel ne spune

spre a întări nădejdea oamenilor că: deşi trupul dinafară se prăpădeşte pe

zi ce trece în tot felul de necazuri, Dumnezeu ne lucrează o locuinţă

veşnică, nefăcută de mână, în care ne va primi şi o vom primi în schimb.

Căci după răstignire, aşteptăm o înviere.

        Nu se termină totul cu mormântul. Acesta este motivul pentru care

încurajăm la răbdare, mulţumire în necazuri, pe orice răstignit al vieţii.

             Chiar dacă noi nu ne pricepem aşa de bine să ne desluşim taina

suferinţei, totuşi avem siguranţă, luând garanţie pe Cel răstignit, că multe

sunt rosturile şi binecuvântate roadele ei.

Greutatea crucii atârnă de greutatea păcatelor făcute, deci să ne

păzim de păcat şi nu vom avea atâta suferinţă de dus! Căci în cele din

urmă faptul că noi păcătuim, atrage nu numai pedeapsa noastră ci şi

răstignirea lui Iisus. Şi mai presus de toate, este faptul că viaţa lui Iisus,

Duhul Lui, purtarea Lui, trebuie să se arate în viaţa noastră, pentru ca

fiecare dintre noi să ne asemănăm cu El. De aceea ni s-a dat tuturor

Crucea ca în aceasta să ne asemănăm cu Iisus Hristos. Pentru înviere nu

este mare lucru!“

     Tot despre crucea noastră, cea a necazurilor, a ispitelor, a durerilor, a

strâmtorărilor, iată ce ne spune, mai frumos ca nimeni altul, Sfântul Ioan

Gură de Aur: „Înainte de a-ţi trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a

privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa

dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o cu

inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale cele pline de

afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a

măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi

duce. ŢINE-O BINE, ŞI URCĂ PE GOLGOTA SPRE ÎNVIERE!“

† † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † † †

BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M., 1994, Bucureşti; Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2001;

Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Arhidiecezana Cluj, 1993; Preot Arsenie

Boca, Predici; Preot Iosif Trifa,Tâlcuirea Evangheliilor de peste an, Editura Oastea

Domnului, Sibiu, 2000; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Minunile Sfintei Cruci în Vieţile

Sfinţilor, Editura Agapis, Bucureşti, 2003; Ghidul Mănăstirii Dervent, Editura House of

Guides, 2004; Istoricul Mănăstirii Dervent, lucrare tipărită cu binecuvântarea I.P.S.

Teodosie al Tomisului şi a toată Dobrogea, 2004; „Savanţii au dovedit experimental

minunile înfăptuite de semnul crucii şi de rugăciuni“, text difuzat de „Interfax“, la Moscova, în

17 Martie, 2006;Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viaţa duhovnicească, Editura

Egumeniţa, Galaţi, 2006;Dr. Grigore Ghe. Comşa, O mie de pilde, Arad, 1929;Cristian Şerban,

Între rock şi iubirea fără sfârşit, Editura Apologet, Craiova, 2006.

DE LA APUS LA RĂSĂRIT

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

În căutarea-mi, Doamne, primit-am al Tău dar
Când lumea îmi dă durere, tristeţe şi amar,
Căci fiară sunt eu, Doamne, ca ei am devenit,
Prins, parcă, în capcana răului fară chip,

Şi rob e prins în mine, al Tău Copil Stăpâne,
Ca într-o încleştare de gheare întunecate,
Iar eu mă adăp cu sânge, cu patimi şi desfrâie,
Lumina ce e în Dânsul, să iasă ea nu poate.

E pur, e bun, e dulce, El este Tot şi Toate,
El este Începutul, e Adevăr, Dreptate,
Toate aceste lacrimi de pe obrajii fiarei
Trezită din minciună îi spală şi pe ei.

Din răcnetul durerii nu ies prea multe vorbe,
Căci ea în chinuri zbiară dorind să-L scoată afară,
În liniştea-i strigată se aud trecute fapte,
Şi de toate acestea frica o înfioară.

Om cu chip de monstru ce mult tu ai greşit,
Acum că eşti chemat tu să te faci ieşit
Din vraja ce cu trupu-ţi pe Domnul înrobeşte,
De ani şi luni de zile tu nu auzi ce îţi grăieşte.

Acesta e momentul de revenire în lume,
Hai leapădă degrabă tot ce este lumesc!
Păcatele îţi spală, şi griji, şi al tău nume!
Pe Fiul Îl aşteaptă tot neamul omenesc.

O, Doamne, iartă-mi mie acum toată greşeala!
Îngenuncheat Te strig: Spăla-mă-vei de toate!
Văzut-am cum e omul, acum, în vremea asta,
Spurcatu-m-am şi eu, uitat-am cum e Casa.

Mult rău este în lume , nu cum ai vrut Tu, Tată,
În şase mii de ani nimic nu învăţară,
Deschide-mi calea, Doamne, întoarce a vieţii roată,
Să pot să îi strig pe cei ce vor să iasă afară.

El ne vesteşte Apusul ce e scris în Cartea Sfântă,
Pe Care nu Îl crezură şi inima-I e frântă,
Vrut-a să facă pace şi a fost alungat,
Rugându-L iar pe Tatăl Cel Care ne-a creat.

O ultimă încercare de a întoarce paşii lor,
Oamenii vor şti sigur că în lume e pierzanie,
Şi acum cei care văd că aici nu este viitor,
Pe Dumnezeu sa-L roage ca să le dea iertare.

Apusul e fierbinte, cu flăcari se aprinde,
Ai milă fară margini de cei ce vin spre Tine,
Te roagă, Îţi cer iertare, să îi salvezi din chinuri,
Deschide ale Tale braţe şi dă-le viată pururi.

Tu judecă-i pe toţi şi fă-le a lor răsplată,
Nu în Iadul cu tristeţe, durere, suferinţă,
Cei ce se întorc spre Tine, Tu iartă-i, Te rog Tată,
Să vină în Rai cu Tine în viaţa fără sfârşit,
Dragoste, fericire, pace la Răsărit...

versuri de
Horațiu Stoica