Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia ba

Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in povete a lasat inchisa, intr-o intamplare, invatatura aceasta: Un preot, cu frica de Dumnezeu si grija pastoritilor sai, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stateau in putinta, sa intoarca pe cei rataciti din calea pierzaniei si sa-i intareasca in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere ca ostenelile sale ramanfara roada. Credinciosii sai lepadara numai fatarnicia: incolo putrezeau in aceleasi pacate, cum ii gasise. Zadarnica era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul pacatelor. Ce sa faca bietul preot? Cum sa-i indrepte? Caci se inflacara pt lucrul lui Dumnezeu, stiindu-se chezas pt sufletele lor, si se framanta zi si noapte, cerand de la Dumnezeu sa-i arate pt ce nu poate sa-i atraga la mantuire? Intr-o sambata seara, dupa vecernie, statea amarat pe-o piatra din gradina, covarsit de grija datoriei sale preotesti si mahnit amarnic de truda-i fara roada. Cum sta asa, pierdut in ganduri grele, iata ca Dumnezeu ii deschise ochii necajitului sau suflet, asupra unei vedenii infricosate: o gloata de arapi, negri ca taciunele, i se aratara ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor, in frunte cu Satana, marele si incruntatul tartor al lor. Deodata, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbiera de clocoti vazduhul: - Voi, dracestilor gloate, sfatuiti-va, nascociti cu mintea voastra mestera in viclenii, si sa-mi spuneti: Cum ati putea voi mai usor si mai sigur insela pe oameni, ca sa umplem cu ei imparatia beznei si pantecele flamand al iadului? La aceasta porunca a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoratilor intrara in putoarea diavolestilor sfatuiri. Nu trecu mult si din multimea aprinsa de sfat iesi inaintea Satanei o capetenie, lucind ca pacura si zise: - Intunecimea ta, sa furisam in mintea oamenilor gandul dracesc ca nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine sa se teama, usor ne vor cadea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi si vom umple iadul cu ei. Ascultandu-l, Satana chibzui si raspunse: - Cu minciuna asta prea putini vom putea prinde in undita, pt ca lucrurile Celui de sus-cerul si pamantul si toate cate le impodobesc marturisesc slava Lui si toate dovedesc ca El este. Sa vie altul, cu o nascocire mai vicleana. Atunci din gloatele intunericului, iesi o alta capetenie incornorata si zise: - Intunecimea ta, parerea mea e sa le spunem oamenilor ca, chiar daca ar fi Dumnezeu, dar dupa moarte nu este suflet si nu este judecata si prin urmare nici rasplata sau pedeapsa. Sa le spunem ca nici rai, nici iad si, prin urmare sunt slobozi sa manance, sa bea si sa-si faca toate poftele trupului si ale inimii, caci, ca maine vor muri si dupa moarte nu mai e nimic si o sa le para rau ca nu si-au facut toate gusturile cat au fost in putere. Satana ii cumpani vorbele, apoi ii zise: - Nici cu viclesugul acesta nu vom putea castiga prea mult; caci printre oameni sunt unii rasariti la minte, care stiu ca este Dumnezeu si ca in dreapta Lui sta rasplata sau pedeapsa dupa fapte. Si apoi multi stiu ca sufletul dainuieste si dupa moarte si va merge la judecata cea de pe urma, dupa cum ii invata Scripturile. Cu viclesugul acesta ne pica si noua ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni multi, ca nisipul marii, sa-i inchid ca pe o turma de prosti in toate pesterile iadului! - racni Satana si tranti odata din copita asa de tare, ca toata droaia dracilor sughita de groaza. Atunci, din multime se rupse o alta capetenie si, sprijinindu-se tantos in coada, duhni urmatoarea propunere: - Laudata sa fie grija ta de-a umple iadul nostru cu prostii si destrabalatii pamantului! Am ascultat cu luare aminte viclesugurile tovarasilor nostri despre pierzarea oamenilor, asa de scumpa noua si vazand ca ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am nascocit la randul meu un viclesug si mai mare: de ce sa nu laudam pe oameni pt credinta in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi si in rasplata dupa fapte? De ce sa nu le spunem ca si noi ca este un rai si un iad, care dainuiesc in veacul veacului? Dar, dupa ce le vom spune toate acestea - pe care ei le stiu prea bine - sa le soptim la ureche, o data, de doua ori, de mii de ori: "Nu va grabiti cu pocainta oameni buni! Mai e vreme destula! Traiti mai intai dupa cum va vine pofta. Pocainta lasati-o mai la urma! Nu va grabiti!" Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerara de bucurie draceasca. El se ridica trufas de pe jiltul de flacari ca smoala si batand cu laba pe umeri pe diavolul care nascocise acest viclesug, glasul lui tuna o data, de se cutremura tot intunericul iadului: - Voi, duhuri puturoase ale imparatiei mele, ca gandul risipiti-va pe fata pamantului si, ca o otrava dulce, strecurati in urechile oamenilor soapta cu adevarat dupa numele nostru: "Nu va grabiti cu pocainta, oameni buni, nici cu spovedania cea adevarata. Mai e vreme destula: maine, poimaine, la batranete. Pana atunci, faceti-va datoria catre Dumnezeu si suflet numai asa de ochii lumii. Pentru pocainta adevarata mai aveti vreme, ca doar n-o sa muriti chiar maine!" Si la porunca Satanei, duhurile iadului se imprastiara cu iuteala gandului pe fata pamantului, sa amageasca pe zabavnicii oameni in minciuna pierzarii cu amanarea pocaintei pe maine, pe poimaine, la batranete. Vedenia se stinse, si preotul, trudit de soarta credinciosilor sai, intelese, in sfarsit, pricina zabavei lor de a se hotari sa se mantuiasca cu adevarat. De forma si de ochii lumii, ei isi indeplineau datoriile crestinesti, dar, vrajiti de soapta ademenitoare a viclenilor, gaseau ca sfaturile parintelui sunt bune mai mult pt cei batrani, cat despre ei insisi mai au vreme destula: maine, poimaine, la batranete... Iata sfatul de primejdie care-i incalceste pe oameni in rele si-i baga in toate necazurile si in tot intunericul, iar maine, poimaine, ca niste storsi de vlaga, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteala vicleana e acela care-si da cu voia toata tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-I dea o batranete distrusa. Nu-i va fi zvarlita si batranetea laolalta cu tineretea?! Parintele Arsenie Boca, "Cararea imparatiei"

Rasplata

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de muncitor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:

- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.

- Măi băiete, i-a răspuns omul, de pildă, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept ?

N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele l-a refuzat.

Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:

- Uite, măi băiete - văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.

N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte, strigând:

- Gata tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii ?

- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!

A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel nu se poate ... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.

- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii ?

- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine ? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înţeles ?

Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el de bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai înainte. Fără să-l mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

† “Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului!” (Sfânta Scriptură) de Cristian Stavriu