Răspunsuri duhovniceşti: „Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume“

Părinte, vorbiţi-ne despre caracterul providenţial cu care este îmbrăcată lumea în comuniunea ei cu Dumnezeu?

• Pr. Mihalache Tudorică, Biserica „Sfântul Nicolae - Ungureni“ din Craiova
  
  

Nimic nu poate exista fără El. De aceea, nimic nu ne poate despărţi de Dumnezeu. Dacă pe sub fruntea Creatorului nostru ne întoarcem la facerea lumii, pe puntea memoriei inimii vom vedea cu mândrie, dar şi cu gravă şi cu profundă responsabilitate, că Domnul mai întâi şi întâi le-a poruncit pe toate: cerul şi pământul, a despărţit marea de uscat, păsările cerului şi târâtoarele pământului. Pe toate le-a poruncit şi toate au fost cât preţul unei clipe. Numai pe om nu l-a poruncit, pe om l-a lucrat, l-a plămădit cu mâinile Sale, l-a muncit cu bucurie şi iubire, cu pricepere şi cu dărnicie. Putem spune, deci, că omul este Opera capitală a Domnului, vrerea cea mai înaltă şi cea mai aleasă. Apoi a suflat peste el şi el, lutul, a început să mişte, l-a umplut de viaţă şi l-a numit copilul Său, cea mai mare operă, dar, într-un fel, şi cel mai înalt poem dedicat Sieşi, chipul său. L-a făcut stăpân peste toate şi l-a umplut de daruri şi lumină. I-a pus în braţe toată opera Sa. Nu a uitat, însă, să îi spună: "Ai grijă să nu cadă, ai grijă să nu cazi…". De atunci a început marele cântec al omului, "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru…", care a căzut de atâtea ori în numele Lui şi aproape tot de atâtea ori s-a ridicat în numele Domnului.

Există totuşi foarte mulţi care nesocotesc această rânduială, care refuză să vadă măreţia Providenţei dumnezeieşti…

Sfinţii care au gustat, cât de cât, în viaţa aceasta, fericirea Raiului nu au putut să ne spună decât foarte puţin, cât s-a putut omeneşte, dar nu au încetat să afirme fără hotarele împărăţiei, fără hotarele iubirii Sale şi nelumeasca bucurie şi lumina de acolo. Numai că grijile acestei lumi îl transformă pe om în nimic, îl lasă fără menire şi îl lasă chiar şi fără nume. Nu am auzit Sfinţii Părinţi şi nu am citit niciunde ca în iad să fie cineva strigat pe nume. Cred mai curând că, atunci când ajung acolo, sunt îmbrânciţi la întâmplare şi toţi la grămadă, fără identitate şi fără milă. Ne-o arată pe şleau pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, a bogatului la poarta căruia zăcea, plin de răni şi de bube, fript de sete şi chinuit de foame, bietul Lazăr. Lipsa de inimă a bogatului aproape că l-a îmbrâncit în mormânt pe săracul uitat de la poartă. A murit lins de câini şi uitat de toţi. La poarta cerului, Mântuitorul l-a luat de mână şi l-a dus în Rai, în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, culcat la pământ de traiul prea bun, împuţinat de petreceri şi vicii, de zile şi nopţi de orgii. A fost dezbrăcat de mătăsuri, de vison şi porfiră, de inele şi podoabe din aur şi pietre scumpe şi, înfăşurat şi el ca toată lumea, după obiceiul locului, într-o pânză lungă, a fost aşezat în mormânt. Când sufletul i-a ajuns dincolo, a fost dus în iad. De acolo, din focul nestins, se adresează lui Avraam de pe partea cealaltă a prăpastiei să-l lase pe Lazăr să ia apă şi să-i răcorească buzele fripte de dogoare. Bogatului nu i se păstrase nici numele. Făcea parte din gloata celor pierduţi şi fără speranţă. Ce nevoie avea diavolul de numele lui? Viciul, bogăţia, lăcomia şi zgârcenia au rămas numele lui şi aici, şi acolo. Numai bunul Dumnezeu nu uită niciodată să-şi strige copiii pe nume, pe numele de botez scris din vreme, din pruncie, în Marea Carte a Cerului, ca să se ştie

Ce facem cu icoanele vechi sau deteriorate?

Icoana este chip al prototipului. Ea este orice reprezentare ce reflectă realitatea. Dar icoana ortodoxă este o altă vedere. Ea este poza unei realităţi nevăzute, este filmul unui simbolism dinamic. Icoana prezintă ceea ce în mod normal nu se vede, este o pregustare a vieţii de după moarte.
Sunt unii oameni care se numesc creştini, dar nu văd rostul şi valoarea icoanei. Idei reformatoare sau restauratoare s-au mai întâlnit în viaţa Bisericii, s-au mai opus înţelegerii duhului legii adus de Hristos. Dar raţiunea şi importanţa covârşitoare a icoanei izvorăsc tocmai din esenţa creştinismului, din realitatea prezenţei lui Dumnezeu în om, icoana Sa. Deşi aceleaşi împotriviri vechi sunt formulate de către oameni născuţi de curând, icoanele nu vor putea fi înlăturate din viaţa privată sau publică a credincioşilor.
Icoana este un lemn sau metal, sau hârtie, sau plastic, acoperit cu ou, uleiuri pulberi sau aur pentru a reprezenta realităţi ce transcend toate acestea, ce le absorb şi le transfigurează. Şi deşi leagă această lume de realitatea supremă, icoana se supune şi regulilor acestei lumi. Astfel, ea se poate degrada sau şterge, se poate strica sau distruge. În ciuda faptului că este sfinţită prin chipul reprezentat şi fiind imaginea veşniciei, icoana se poate înmormânta şi dezintegra sub negura timpului şi a vremurilor.
Icoanele deteriorate se pot da la recondiţionare sau restaurare. Deşi sunt cazuri de minuni în care icoana îşi reînnoia singură chipul, majoritatea icoanelor vechi trebuie restaurate sau repictate pentru a i se reda strălucirea potrivită. Astfel, icoanele din lemn pot fi donate mănăstirilor ce au atelier de pictură pentru a folosi în continuare "trupul" fostei icoane pentru a crea o alta. În cazul în care materialul din care este confecţionată icoana a suferit o degradare prea importantă, el se va arde.
Icoanele din hârtie, dar care nu au fost plastifiate sau protejate, se pot degrada foarte uşor. Sunt persoane care au strâns icoane ca amintire a diferitelor evenimente la care au participat sau locuri pe care le-au vizitat. Uneori, ele pot fi destul de numeroase, punând în dificultate evlavia creştinului care le deţine.
Astfel de icoane pot fi dăruite. Alţi creştini s-ar putea bucura de o icoană deosebită, încărcată cu o anumită istorie. Ceea ce este un surplus pentru cineva poate fi o binecuvântare pentru altcineva. Icoana însă nu se dăruieşte oricui. Ea nu trebuie dată forţat unor persoane incapabile de evlavia cuvenită acestui lucru sfânt. Icoana se oferă celui care are nevoie, celui ce vrea să-i dea cinstea cuvenită.
Unii creştini colecţionează icoanele în albume. Ele pot deveni un adevărat jurnal de vacanţă, o imagine a pelerinajelor efectuate. Albumul cu icoane poate fi şi un album al familiei cereşti, cu imagini ale fraţilor şi surorilor cu care ne vom întâlni deplin în viaţa de după moarte.
Icoana, chiar deteriorată fiind, nu se aruncă la coş. Ea trebuie arsă pentru ca imaginea şi realitatea reflectată să nu fie întinate de locuri sau atitudini murdare. Focul va permite desfacerea legăturii dintre materie şi chipul pictat.

Sursa: Ziarul Lumina