.Dragii mei, să știți că până coboară harul dumnezeiesc în inima noastră, până ajungem să fim "posedați" de Duhul Sfânt, poruncile lui Dumnezeu ni se par grele din cale afară și simțim în adâncul sufletului nostru o fină repulsie față de ele. "Dar de ce să postesc eu, ce câștig are Dumnezeu din faptul că eu nu mănânc?
Dar de ce să-l iubesc eu pe un individ care nu încetează să mă lovească și să mă rănească? Dar de ce să mă înfrânez eu cu ochii și cu limba, de ce am ochi, nu ca să privesc? De ce am gură, nu ca să vorbesc? Unde mai este libertatea mea dacă mi se interzic atâtea lucruri în viață?.."
fraților, mai ales atunci când suntem în toiul luptelor duhovnicești.
Dar aceasta se întâmplă atunci când suntem lăsați singuri de Dumnezeu, ca să ne cunoaștem propriile limite și ca să ne smerim, înțelegând că nu avem puteri proprii pentru a învinge ispitele. Ehei, când vine Duhul Sfânt, toate se schimbă! O lumină blândă din afara acestei lumi se strecoară în mintea noastră și începem să înțelegem tot ceea ce ne învăța Scriptura lui Dumnezeu. Credința devine dintr-o dată certitudine, convingere adâncă în inimă, îndoielile dispar ca roua dimineții, Dumnezeu nu mai este o simplă "noțiune teoretică", o "posibilitate", ci El ni Se prezintă sufletelor noastre ca realitate, ca prezență, ca Persoană. Dar lucrarea harului nu se oprește aici. În inima noastră "posedată" de Duhul Sfânt începe să se aprindă focul iubirii. Mai întâi vine o iubire grozavă de Dumnezeu. Fără să Le fi văzut vreodată, începem să iubim Cele Trei Persoane dumnezeiești.
De câte ori nu am zis în viață rugăciunea "Tatăl nostru"?
Dar abia atunci când Duhul strălucește în noi ne topim de dragoste față de Tatăl nostru! Nu știm cum, nu înțelegem nici noi, dar în momentele de har simțim că Îl cunoaștem dintotdeauna pe Dumnezeu, Tatăl nostru Cel ceresc.
Sfântul Apostol Pavel ne explică foarte frumos acest moment: "Căci Duhul Însuși Se roagă în inimile noastre cu suspinuri negrăite, zicând "Avva", Părinte". Ați înțeles? Nu noi ne rugăm, ci Duhul Sfânt Se roagă în noi, dar pentru că Se roagă în inimile noastre, noi simțim rugăciunea Duhului ca fiind a noastră. Și când Se roagă Duhul Sfânt, El Îl numește pe Tatăl din Care purcede "Părinte", la fel ca și Iisus Hristos, Fiul Său!
Deci noi simțim că Infinitul Dumnezeu este "Părinte", pentru că primim simțirea Duhului în inimă.
Dacă în schimb ne rugăm Fiului, pe Iisus Hristos Îl percepem cu inima ca fiind Cel mai minunat și devotat prieten al nostru! Dragostea de Iisus Hristos este o dragoste care topește toată ființa creștinului. Îl privești în icoană, Îl adori și simți Iubirea Sa nesfârșită față de tine. Sentimentul este intens și minunat, lacrimi de iubire curg din belșug pe obraji, inima își sporește ritmul bătăilor, pulsul crește și o fierbințeală ca un foc o încălzește. În același timp lucrează mintea și inima. Mintea este uimită, pierzându-se în adorație, iar inima arde de iubire. Ai vrea să spui multe, dar rămâi fără de cuvinte, și singurele cuvinte pe care le rostești la nesfârșit în fața lui Hristos sunt cele ale lui Toma, "Domnul meu și Dumnezeul meu!" Deși nu poți să spui multe cuvinte, simți în adâncul inimii că Iisus știe tot ce ai vrea să-I spui și simți că El cunoaște dragostea ta față de El. Dar atenție! Dragostea "ta" este de fapt dragostea Duhului Sfânt din inima ta. Căci tot Apostolul Pavel scrie: "Nimeni nu poate să zică "Domn este Iisus" decât în Duhul Sfânt", adică în momentele de har. Pe Duhul Sfânt este greu să-L cunoști, deoarece El este Lumina prin Care poți cunoaște Cele Două Lumini, adică pe Tatăl și pe Fiul. Duhul Sfânt nu Se descoperă pe Sine, ci El "caută slava Celui Care L-a trimis", adică a Fiului. Totuși prin experiență începi să-L cunoști și pe Duhul Sfânt, știind că tot ce simți sfânt în inimă vine de la El. Simți când vine și când pleacă, și ajungi la o "dependență" de El, la fel ca în adicțiile pătimașe. După o vreme Duhul Sfânt devine un adevărat "drog" al sufletului, pur și simplu te simți rău fără El. Dar aceasta este "robia" cea bună, dependența de Dumnezeu. De aceasta au suferit toți sfinții Bisericii noastre.
Atunci când Duhul Sfânt lucrează tainic în inimă poruncile lui Dumnezeu se văd clar, se înțeleg bine și se respectă cu ușurință. Poftele trupești dispar în totalitate, omul devine un înger în trup, pregustând nepătimirea din Împărăția Cerurilor. După o experiență duhovnicească intensă bărbatul sau femeia devin pentru un timp scurt "asexuați", lipsiți de pofte, iar dacă se întâmplă să intre în contact cu sexul opus aceștia demonstrează o sfială cuviincioasă, plecându-și privirile în jos. Abia în acea stare aflându-te înțelegi de ce Dumnezeu ne poruncește să fugim de desfrânare. Dumnezeu ne pregătește din viața aceasta pentru sfințenia veșniciei, permițându-ne acum doar afectele necesare întemeierii unei familii, nimic în plus.
Același lucru se întâmplă în privința "pântecelui". Și aceste pofte dispar, fiind înlocuite de cumpătare și de moderație. Trupul nostru, scria Sfântul Pavel, nu este pentru pofte, ci pentru Domnul. Trupul creștinului a intrat într-o altă dimensiune, el este un templu purtător de Dumnezeu, este "teofor". Aici se întâlnește eu-l nostru cu Cele Trei Euri dumnezeiești ale Preasfintei Treimi. Tot ceea ce se întâmplă în plan duhovnicesc în viața omului are loc în inimă, adică în trup. De aici vine și grija deosebită față de trup în creștinism, atât în timpul vieții, cât și după intrarea în viața veșnică a sufletului. De aici vine cultul morților și al Sfintelor Moaște, din faptul că trupul este templu dumnezeiesc.
Tot în momentele harice, dragii mei, se mai întâmplă un lucru minunat în sufletul creștinului: Duhul Sfânt revarsă în inimă și în suflet adevărata dragoste de oameni. Este o trăire puternică, profundă, clară, înălțătoare. În clipele acelea ai vrea să îmbrățișezi pe toată lumea, simți că i-ai iertat și că-i iubești pe toți, iar față de oamenii amărâți și necăjiți simți o milă grozavă și chiar deseori plângi de mila lor și te rogi pentru ei. Iubirea aceasta de oameni este ca o sabie cu două tăișuri. Ea străpunge și rănește inima, făcându-te să simți suferința omului suferind. Oarecum iubirea aceasta harică te face să-ți însușești suferința altuia ca fiind a ta proprie, deci este o iubire care rănește inima și îi produce durere, atunci când se întâlnește cu suferința fratelui în Hristos. Poate tocmai de aceea Mântuitorul nostru nu a fost văzut râzând niciodată, El simțea durerea oamenilor și suferea pentru ei.. Și durerea noastră o simte în ceruri și suferă pentru noi..
În încheiere și în concluzie afirm în duhul Sfintei Evanghelii că nu faptele noastre săvârșite prin propriile puteri ne mântuiesc pe noi (a se vedea rugăciunea fariseului din Templu), ci lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Sfântul Apostol Pavel recunoștea cu multă smerenie: "Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am ostenit mai mult decât toți ceilalți oameni; dar NU EU, CI HARUL LUI DUMNEZEU CARE ESTE ÎN MINE". Tot el scria: "Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt".
Sper că v-am stârnit puțin dorința de a încerca o mai serioasă aprofundare a vieții duhovnicești, sper că v-am stârnit pofta de "a-L gusta pe Domnul". Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți.
Dacă în schimb ne rugăm Fiului, pe Iisus Hristos Îl percepem cu inima ca fiind Cel mai minunat și devotat prieten al nostru! Dragostea de Iisus Hristos este o dragoste care topește toată ființa creștinului. Îl privești în icoană, Îl adori și simți Iubirea Sa nesfârșită față de tine. Sentimentul este intens și minunat, lacrimi de iubire curg din belșug pe obraji, inima își sporește ritmul bătăilor, pulsul crește și o fierbințeală ca un foc o încălzește. În același timp lucrează mintea și inima. Mintea este uimită, pierzându-se în adorație, iar inima arde de iubire. Ai vrea să spui multe, dar rămâi fără de cuvinte, și singurele cuvinte pe care le rostești la nesfârșit în fața lui Hristos sunt cele ale lui Toma, "Domnul meu și Dumnezeul meu!" Deși nu poți să spui multe cuvinte, simți în adâncul inimii că Iisus știe tot ce ai vrea să-I spui și simți că El cunoaște dragostea ta față de El. Dar atenție! Dragostea "ta" este de fapt dragostea Duhului Sfânt din inima ta. Căci tot Apostolul Pavel scrie: "Nimeni nu poate să zică "Domn este Iisus" decât în Duhul Sfânt", adică în momentele de har. Pe Duhul Sfânt este greu să-L cunoști, deoarece El este Lumina prin Care poți cunoaște Cele Două Lumini, adică pe Tatăl și pe Fiul. Duhul Sfânt nu Se descoperă pe Sine, ci El "caută slava Celui Care L-a trimis", adică a Fiului. Totuși prin experiență începi să-L cunoști și pe Duhul Sfânt, știind că tot ce simți sfânt în inimă vine de la El. Simți când vine și când pleacă, și ajungi la o "dependență" de El, la fel ca în adicțiile pătimașe. După o vreme Duhul Sfânt devine un adevărat "drog" al sufletului, pur și simplu te simți rău fără El. Dar aceasta este "robia" cea bună, dependența de Dumnezeu. De aceasta au suferit toți sfinții Bisericii noastre.
Atunci când Duhul Sfânt lucrează tainic în inimă poruncile lui Dumnezeu se văd clar, se înțeleg bine și se respectă cu ușurință. Poftele trupești dispar în totalitate, omul devine un înger în trup, pregustând nepătimirea din Împărăția Cerurilor. După o experiență duhovnicească intensă bărbatul sau femeia devin pentru un timp scurt "asexuați", lipsiți de pofte, iar dacă se întâmplă să intre în contact cu sexul opus aceștia demonstrează o sfială cuviincioasă, plecându-și privirile în jos. Abia în acea stare aflându-te înțelegi de ce Dumnezeu ne poruncește să fugim de desfrânare. Dumnezeu ne pregătește din viața aceasta pentru sfințenia veșniciei, permițându-ne acum doar afectele necesare întemeierii unei familii, nimic în plus.
Ne-a făcut oameni, dar ne pregătește pentru starea îngerească din Împărăția Sa.
Același lucru se întâmplă în privința "pântecelui". Și aceste pofte dispar, fiind înlocuite de cumpătare și de moderație. Trupul nostru, scria Sfântul Pavel, nu este pentru pofte, ci pentru Domnul. Trupul creștinului a intrat într-o altă dimensiune, el este un templu purtător de Dumnezeu, este "teofor". Aici se întâlnește eu-l nostru cu Cele Trei Euri dumnezeiești ale Preasfintei Treimi. Tot ceea ce se întâmplă în plan duhovnicesc în viața omului are loc în inimă, adică în trup. De aici vine și grija deosebită față de trup în creștinism, atât în timpul vieții, cât și după intrarea în viața veșnică a sufletului. De aici vine cultul morților și al Sfintelor Moaște, din faptul că trupul este templu dumnezeiesc.
Tot în momentele harice, dragii mei, se mai întâmplă un lucru minunat în sufletul creștinului: Duhul Sfânt revarsă în inimă și în suflet adevărata dragoste de oameni. Este o trăire puternică, profundă, clară, înălțătoare. În clipele acelea ai vrea să îmbrățișezi pe toată lumea, simți că i-ai iertat și că-i iubești pe toți, iar față de oamenii amărâți și necăjiți simți o milă grozavă și chiar deseori plângi de mila lor și te rogi pentru ei. Iubirea aceasta de oameni este ca o sabie cu două tăișuri. Ea străpunge și rănește inima, făcându-te să simți suferința omului suferind. Oarecum iubirea aceasta harică te face să-ți însușești suferința altuia ca fiind a ta proprie, deci este o iubire care rănește inima și îi produce durere, atunci când se întâlnește cu suferința fratelui în Hristos. Poate tocmai de aceea Mântuitorul nostru nu a fost văzut râzând niciodată, El simțea durerea oamenilor și suferea pentru ei.. Și durerea noastră o simte în ceruri și suferă pentru noi..
În încheiere și în concluzie afirm în duhul Sfintei Evanghelii că nu faptele noastre săvârșite prin propriile puteri ne mântuiesc pe noi (a se vedea rugăciunea fariseului din Templu), ci lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Sfântul Apostol Pavel recunoștea cu multă smerenie: "Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am ostenit mai mult decât toți ceilalți oameni; dar NU EU, CI HARUL LUI DUMNEZEU CARE ESTE ÎN MINE". Tot el scria: "Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt".
Ajunsese la o trăire atât de înaltă, încât afirma:
"De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine". Pe toți creștinii îi învăța că: "În har suntem mântuiți, prin credință, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni; al lui Dumnezeu este darul". Multe fapte bune făceau și fariseii, dar nu s-au mântuit ei, ci tâlharul de pe crucea de-a dreapta Mântuitorului. A crezut în Iisus, L-a mărturisit, și-a recunoscut păcatele și s-a rugat la Domnul, iar Hristos l-a transformat instantaneu prin Duhul Sfânt, făcându-l să devină vrednic de Împărăția Cerurilor: "Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu mine în Rai".
Sper că v-am stârnit puțin dorința de a încerca o mai serioasă aprofundare a vieții duhovnicești, sper că v-am stârnit pofta de "a-L gusta pe Domnul". Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți.
Părintele Sorin Croitoru
.jpeg)
