Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".Ioan Monahul
Matei 3:16 "Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El" şi la Luca 3: 21 "Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul".
Deschiderea Cerurilor nu e consemnată de Evanghelişti doar ca eveniment, ci şi ca promisiune făcută de Hristos oamenilor, în dialogul cu Natanael, cel care se întreba dacă "din Nazaret poate fi ceva bun". Căci îi spune Hristos aceluia: "De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1: 51)
Pedagogia divină leagă miracolul deschiderii Cerurilor de cel al prezenţei Duhului Sfânt şi de cel al vederii clare, care pe cele curate le vede curate. Căci oare ce sunt cele curăţite de Dumnezeu, dacă nu creaţia însăşi? Şi cum să înţelegem altfel fragmentul citat, decât ca îndemn la a ne asuma firea curăţită şi a o păstra la înălţimea Harului ce-i e menire?"Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu numeşti spurcate" (Fapte 10:15).
Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine”, „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea”.
Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui.
Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl:„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.
Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise.
„Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2). „Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).
Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, “făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.
Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.
Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.
Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o.
Care era starea de atunci a Palestinei și ce evenimente s-au întâmplat? La Roma murise împăratul August și îi urmase Tiberiu, care acum era în al 15-lea an de domnie. La Ierusalim, Irod murise și regatul se împărțise între cei trei fii ai săi: Irod – Antipa, rege luxos dar crud, moale și incapabil, luase Galileea și Pereea; Filip, blând, binevoitor și prieten al artelor – luase Itureea și Trahonitida; Arhelau, slab dar crud – avea Iudeea, dar a fost înlăturat de Cezarul de la Roma iar Iudeea încorporată Imperiului Roman. De 20 de ani, Iudeea, primea o serie de guvernatori romani care se foloseau de toate mijloacele pentru a asupri poporul care nu voia să se supună unui jug strain. Nu se pierdu-se numai tronul Iudeii, dar pierise și libertatea și țara era în pericol să se piardă. Acest pământ pe care Dumnezeu li-l dăduse cu prețul atâtor minuni, despre care Avraam primise făgăduiala ... Unde lui Iosif i se aduse oasele ... Acest pământ pe care David îl eliberase cu spada lui și îl cântase cu lira lui ... Acest pământ în care Solomon înălțase Dumnezeului Cel Adevărat singurul Templu vrednic de El ... Acest pământ, ale cărui munți, câmpii, văi și râuri, povesteau iudeilor minunile părinților lor, îl luase un străin! Zeii romani își făceau intrare în Ierusalim și acvilele romane erau deja aici. Cum puteau răbda iudeii o asemenea priveliște? În fiecare zi erau răscoale: unii învățători de Lege, răsturnau acvilele, spărgeau gravurile și inscripțiile de pe pajurile romane, murind pentru Lege. Tinerii zeloți refuzau plata dărilor, declarau nelegitimă și nedreaptă orice stăpânire străină. Alții își ziceau Mesia și exploatau așteptarea care devenea din zi în zi mai înfrigurată. Cum s-ar tăgădui că nu sunase ceasul? Tronul zburase, Marele Arhiereu era la dispoziția păgânilor. Acvilele romane străluceau fară rușine pe intrările Templului. Tot trecutul poporului iudeu, ideea care îl crease și îl făcuse să trăiască, nu mai era decât o amară și nemărginită închipuire.
De 20 de ani Roma trimetea la Ierusalim bărbații cei mai iscusiți, cu titlul de procuratori și cu ordinul de a îmblânzi și supune poporul iudeu. Chiar în acest an, al cinsprezecelea de domnie al împăratului Tiberiu, sosise pentru a urma și duce la bun sfârșit lucrarea, un om, asupra căruia se puseseră toate speranțele, procuratorul Pontius Pilat. Începutul nu a fost inspirat, spre deosebire de predecesorii săi, care au evitat să locuiască în Ierusalim, el, abia ajuns în Palestina, în fruntea unei armate puternice a intrat în orașul Sfânt. Drapelele legiunilor romane, acoperite de inscripții păgâne, aduse în timpul nopții, fâlfâiau, la revărsatul zorilor, deasupra Templului și în vârful cetății Antonia ce era plină de soldați. Tulburarea a fost fără margini. Templul s-a umplut de poporul în doliu și lacrimi, Pilat s-a retras în Cesareea, iar mulțimea l-a urmat fără teamă și s-a văzut o priveliște ciudată. Timp de șase zile acest popor, bărbați, femei și copii, postind și rugându-se, cereau mila guvernatorului, târându-se în genunchi în fața locuinței lui și în hipodrom, întinzând gâtul lor înaintea spadei legionarilor, care așteptau numai un semn ca să-i măcelărească, cerând mai bine să moară decât să vadă la Ierusalim o astfel de pângărire. Pilat șovăi și, după ce săvârși prima greșeală de a sfida poporul înălțând drapelele deasupra Templului, acum săvâr și a doua greșeală, de a le ridica, dând cel dintâi semn de nehotărâre și slăbiciune ce avea să-l ducă la cea mai înspăimântătoare dintre nedreptăți – condamnarea la răstignire a Mântuitorului Iisus Hristos.
În mijlocul acestor tulburări și frământări, se arătă la apa Iordanului, la câteva leghe de Ierusalim, un om, Ioan, a cărui înfățișare umilită și aspră, amintea de ceea ce poporul iudeu văzuse cândva în rândul profeților și pustnicilor. Atunci „a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Lc. III, 2) „Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Mc. I. 2-3) Iar Ioan avea îmbrăcăminte din păr de cămilă și căngătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui era lăcuste și miere sălbatică și propovăduia în pustiul Iudeii spunând: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împără ția cerurilor” (Mt. III, 1, 4) Cămila poate simboliza atât curăția, cât și necurăția. Dacă în Vechiul Testament ea putea fi privită ca un animal curat pentru că era rumegător, ea putea fi văzută și ca necurată, dacă ținem seama că avea copita despicată. Ca animal curat, cămila simbolizează poporul ales, în timp ce necurăția prefigura neamurile pagane. Faptul că Ioan purta o haină din păr de cămilă, semnifică chemarea evreilor și a păgânilor la Hristos. Cureaua, provenită de la un animal mort, semnifica prin încingerea cu ea, era omorârea patimilor. Cât privește hrana sa, trebuie să știm că albinele erau considerate a fi curate în Vechiul Testament, iar lăcusta era un lăstar verde crud cu gust acrișor, acestea erau semn că Ioan se hrănea doar cu cele plăcute Domnului
Atunci a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului, și erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. Dar, văzând Ioan pe mulți din farisei și saduchei venind la botez, le-a zis: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc ” (Lc. III,7-9). Şi mulţimile îl întrebau, zicând: „Ce să facem deci?” Răspunzând, Ioan le zicea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea”. Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: „Învăţătorule, noi ce să facem?”. El le-a răspuns: „Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit”. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: „Dar noi ce să facem?” Şi le-a zis: „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră”. Iar poporul fiind în aşteptare şi întrebându-se toţi despre Ioan în cugetele lor: „Nu cumva el este Hristosul?” A răspuns Ioan tuturor, zicând: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. A Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Lc. III, 10-17)
Cunoaştem că fiecare om este păcătos. Unul singur a fost fără de păcat – Hristos. Însă atunci se naşte întrebarea: Dacă este fără de păcat, de ce s-a botezat? Iisus s-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Până în clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoştea nimeni. Cine ar fi presupus că sub acel muncitor cu fierăstraie şi ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel aşteptat? Şi chiar Înainte-Mergătorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.
Iisus s-a botezat şi pentru a se arăta Taina Sfintei Treimi. În clipa Botezului s-a arătat adevăratul Dumnezeu, care era necunoscut în toată perioada antică. Strămoşii noştri atenieni în „vestita cetate” ridicaseră un altar „Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Aşadar, la repejunile Iordanului S-a arătat adevăratul Dumnezeu. Cum s-a arătat? Drept Sfânta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. O taină de necuprins! Ce exemplu să aduc? Iată ceva ce n-am ştiut: când are loc diviziunea atomului, se spune că are loc emiterea a trei particule; unul este atomul şi emite trei particule. Cele trei devin nouă şi aşa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este şi aceasta o imagine asemănătoare, dar orice am spune nu putem să explicăm taina cea mare. De altfel, putem oare să explicăm măcar tainele cele mai mici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: „Înotăm în oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logică şi de cele cinci simţuri, este nevoie de „al şaselea simţ”, adică de credinţă. Prin credinţă ne apropiem de marea taină, iar viermii de noi, fiinţe mici şi lipsite de importanţă, ne plecăm grumazul şi zicem: Sfântă Treime, Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte lumea.
Arătarea Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. „Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3). S-a arătat un porumbel, simbol al purităţii şi al curăţiei. Şi s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).
Hristos s-a botezat şi pentru a se face pildă creştinilor. El însuşi nu avea nevoie de botez; noi avem nevoie de curăţia pe care o dăruieşte taina. Apa cristelniţei nu este o apă comună – dacă crezi, desigur – dacă nu crezi, e dreptul tău. Din clipa în care preotul îşi pune epitrahilul şi binecuvintează, din ceasul acela apa primeşte deja o putere făcătoare de minuni, văzută prin credinţă; în cristelniţă se îngroapă Adam cel vechi cu toate păcatele lui, iar omul iese mai alb chiar decât zăpada. Aceasta este credinţa noastră. Aşadar botezul lui Hristos s-a făcut pildă pentru noi.
Se botează omul matur, pentru că este păcătos; dar pruncii nevinovaţi de ce să se boteze? Pentru că poartă păcatul strămoşesc. Unii vor râde, auzind acestea; dar azi vine ştiinţa, psihologia, să confirme că acest lucru este adevărat. Doar că o spune cu alte cuvinte. Nu am vreme să vă vorbesc despre păcatul strămoşesc. Pe scurt, zic doar că omul, chiar născut, poartă în el sămânţa stricăciunii, sămânţa păcatului. Lucrul acesta în limbaj ştiinţific se numeşte „ereditate”, şi este acceptat de toţi. Dacă însă îi zici „păcat strămoşesc” sunt deranjaţi. Aşadar, copilul are şi el o oarecare vină; şi, de aceea, are loc Botezul, ca să se şteargă vina, care provine din păcatul strămoşesc
Ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani. De ce Hristos, dacă este fără de păcat, s-a botezat la Iordan. De ce se botează şi copiii mici. Noi ne-am botezat, şi trebuia ca în continuare să păstrăm neîntinată haina, să nu săvârşim vreun păcat după Botez. Dar, din nefericire, şi după Sfânta Taină am căzut iarăşi şi suntem cufundaţi în păcate. Trebuie deci să deznădăjduim?
Nu, nu! De mii de ori dacă păcătuieşti şi cazi, să nu deznădăjduieşti. Ridică-te din nou, deoarece există şi un alt botez, cum spun Părinţii Bisericii: este lacrima de pocăinţă şi de mărturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii păcătoase, lacrimile miilor care s-au pocăit. Multe sunt lacrimile în lume. Există vreun om care să nu fi plâns? „Valea plângerii” se numeşte pământul (Psalmul 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi deşarte, nefolositoare. Pentru că oricât ai plânge, de pildă, pentru un mort, nu poţi să-l înviezi. Există însă şi alte lacrimi preţioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocăinţă. Daţi-mi, daţi-mi, păcătoşilor, o astfel de lacrimă! Această lacrimă, pe care o verşi aici pentru păcatele tale, are aceeaşi putere ca Iordanul. Această lacrimă se preface în râul Iordan, devine ocean, în care se spală păcatele lumii, ale tuturor generaţiilor. Şi atunci Hristos este lăudat şi slăvit înru toţi vecii.
Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati (Mt.3,17; 17,5). “Asa a glasuit catre oameni Dumnezeu Tatal Cel mai inainte de veci despre Dumnezeu Fiul Cel mai inainte de veci, atunci cand Fiul, dupa voia Tatalui si prin lucrarea Duhului, S-a inomenit din Fecioara si a savarsit mantuirea omenirii pierite. Fratilor, sa dovedim ascultare fata de Fiul lui Dumnezeu, asa cum o doreste de la noi Dumnezeu, ca sa odihneasca asupra noastra harul dumnezeiesc! Poate va spune cineva: “As fi vrut si eu sa Il ascult pe Fiul lui Dumnezeu – dar cum as putea asta, cand au trecut deja aproape doua mii de ani de cand Domnul nostru Iisus Hristos a petrecut pe pamant cu trupul si a propovaduit invatatura Sa cea atotsfanta?“
Sa fim mereu cu Hristos, sa ascultam neincetat preadulcele Lui glas, sa ne hranim cu invatatura Lui cea de viata facatoare este foarte lesne: Domnul Iisus Hristos petrece cu noi pana acum. El petrece cu noi in Sfanta Sa Evanghelie, petrece cu noi prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii, petrece prin pretutindeni-fiintarea si prin atotputernicia Sa, petrece in chip atotimbelsugat, precum se cade sa petreaca Dumnezeu, Cel Nemarginit si Atotdesavarsit. Domnul vadeste petrecerea Sa impreuna cu noi prin slobozirea sufletelor din robia pacatului, prin impartirea darurilor Sfantului Duh, prin semne si minuni multe.
Cei ce doresc a se apropia de Domnul si a se insoti cu El pe veci prin insotirea cea atotfericita trebuie sa inceapa aceasta lucrare sfanta prin cercetarea cu toata osardia a cuvantului lui Dumnezeu: prin cercetarea Evangheliei, in care e ascuns Hristos, din care vorbeste si lucreaza Hristos. Cuvintele Evangheliei duh sunt, si viata sunt (Ioan 6, 63). Ele prefac omul trupesc in om duhovnicesc, dand viata sufletului omorat de pacat si de desertaciunea vietii. Ele duh sunt si viata sunt: fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti marele cuvant al Duhului cu ratiunea ta cea taratoare pe pamant; fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti cuvantul cel preaplin de infricosata putere a lui Dumnezeu asa cum lesne se poate infatisa sufletului tau mort, inimii tale moarte, mintii tale moarte.Cuvantul rostit de Sfantul Duh e talcuit doar de Sfantul Duh.
Cei ce doriti a va apropia de Domnul ca sa ascultati invatatura Lui cea dumnezeiasca, ca sa fiti inviati si mantuiti de El, apropiati-va, stati inaintea Domnului cu cea mai mare evlavie si cu cea mai sfanta frica, asa cum stau inaintea Lui sfintii ingeri, heruvimii si serafimii Lui! Prin smerenia voastra faceti cer din pamantul pe care stati – si Domnul va va grai din Sfanta Sa Evanghelie ca ucenicilor Sai iubiti! Iar Sfintii Parinti, care au talcuit Sfanta Evanghelie cu darul Sfantului Duh, sa va fie indrumatori spre intelegerea cea intocmai si fara gres a Sfintei Evanghelii. Nenorocit lucru este a te apropia de Evanghelie, de Domnul Iisus Hristos, Care traieste in Evanghelie, fara evlavia cuvenita, cu obraznicie si cu nadajduire in sine. Domnul primeste numai pe cei smeriti, preaplini de constiinta propriei pacatosenii si nimicnicii, preaplini de pocainta, iar de la cei mandri Se intoarce.Intoarcerea fetei Domnului de la obraznicul ispititor – asa-l numesc pe ascultatorul neevlavios, usuratic si rece – il loveste pe acesta cu moartea vesnica. De Dumnezeu insuflatul batran Simeon a vestit despre Dumnezeu-Cuvantul intrupat: Iata, Acesta este pus spre caderea si scularea multora intru Israil, si spre semnul caruia i se va zice impotriva (Lc.2, 34). Cuvantul lui Dumnezeu e piatra, piatra de o marime si greutate nemasurata, si cel ce va cadea peste piatra aceasta va fi sfaramat cu sfaramare de nevindecat (Mt.21, 44).
Fratilor, sa fim ascultatori evlaviosi si lucratori ai Cuvantului lui Dumnezeu! Sa aratam supunere Tatalui Ceresc, Care din Sfanta Evanghelie a glasuit catre noi despre iubitul Sau Cuvant: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati. Pe Acesta sa-L ascultam! Pe Acesta sa-L ascultam si bunavoirea Tatalui Ceresc va odhni asupra noastra in vecii vecilor. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)
Deschiderea Cerurilor nu e consemnată de Evanghelişti doar ca eveniment, ci şi ca promisiune făcută de Hristos oamenilor, în dialogul cu Natanael, cel care se întreba dacă "din Nazaret poate fi ceva bun". Căci îi spune Hristos aceluia: "De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1: 51)
Pedagogia divină leagă miracolul deschiderii Cerurilor de cel al prezenţei Duhului Sfânt şi de cel al vederii clare, care pe cele curate le vede curate. Căci oare ce sunt cele curăţite de Dumnezeu, dacă nu creaţia însăşi? Şi cum să înţelegem altfel fragmentul citat, decât ca îndemn la a ne asuma firea curăţită şi a o păstra la înălţimea Harului ce-i e menire?"Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu numeşti spurcate" (Fapte 10:15).
Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine”, „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea”.
Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui.
Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl:„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”. Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.
Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise.
„Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2). „Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).
Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, “făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.
Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.
Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.
Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o.
Care era starea de atunci a Palestinei și ce evenimente s-au întâmplat? La Roma murise împăratul August și îi urmase Tiberiu, care acum era în al 15-lea an de domnie. La Ierusalim, Irod murise și regatul se împărțise între cei trei fii ai săi: Irod – Antipa, rege luxos dar crud, moale și incapabil, luase Galileea și Pereea; Filip, blând, binevoitor și prieten al artelor – luase Itureea și Trahonitida; Arhelau, slab dar crud – avea Iudeea, dar a fost înlăturat de Cezarul de la Roma iar Iudeea încorporată Imperiului Roman. De 20 de ani, Iudeea, primea o serie de guvernatori romani care se foloseau de toate mijloacele pentru a asupri poporul care nu voia să se supună unui jug strain. Nu se pierdu-se numai tronul Iudeii, dar pierise și libertatea și țara era în pericol să se piardă. Acest pământ pe care Dumnezeu li-l dăduse cu prețul atâtor minuni, despre care Avraam primise făgăduiala ... Unde lui Iosif i se aduse oasele ... Acest pământ pe care David îl eliberase cu spada lui și îl cântase cu lira lui ... Acest pământ în care Solomon înălțase Dumnezeului Cel Adevărat singurul Templu vrednic de El ... Acest pământ, ale cărui munți, câmpii, văi și râuri, povesteau iudeilor minunile părinților lor, îl luase un străin! Zeii romani își făceau intrare în Ierusalim și acvilele romane erau deja aici. Cum puteau răbda iudeii o asemenea priveliște? În fiecare zi erau răscoale: unii învățători de Lege, răsturnau acvilele, spărgeau gravurile și inscripțiile de pe pajurile romane, murind pentru Lege. Tinerii zeloți refuzau plata dărilor, declarau nelegitimă și nedreaptă orice stăpânire străină. Alții își ziceau Mesia și exploatau așteptarea care devenea din zi în zi mai înfrigurată. Cum s-ar tăgădui că nu sunase ceasul? Tronul zburase, Marele Arhiereu era la dispoziția păgânilor. Acvilele romane străluceau fară rușine pe intrările Templului. Tot trecutul poporului iudeu, ideea care îl crease și îl făcuse să trăiască, nu mai era decât o amară și nemărginită închipuire.
De 20 de ani Roma trimetea la Ierusalim bărbații cei mai iscusiți, cu titlul de procuratori și cu ordinul de a îmblânzi și supune poporul iudeu. Chiar în acest an, al cinsprezecelea de domnie al împăratului Tiberiu, sosise pentru a urma și duce la bun sfârșit lucrarea, un om, asupra căruia se puseseră toate speranțele, procuratorul Pontius Pilat. Începutul nu a fost inspirat, spre deosebire de predecesorii săi, care au evitat să locuiască în Ierusalim, el, abia ajuns în Palestina, în fruntea unei armate puternice a intrat în orașul Sfânt. Drapelele legiunilor romane, acoperite de inscripții păgâne, aduse în timpul nopții, fâlfâiau, la revărsatul zorilor, deasupra Templului și în vârful cetății Antonia ce era plină de soldați. Tulburarea a fost fără margini. Templul s-a umplut de poporul în doliu și lacrimi, Pilat s-a retras în Cesareea, iar mulțimea l-a urmat fără teamă și s-a văzut o priveliște ciudată. Timp de șase zile acest popor, bărbați, femei și copii, postind și rugându-se, cereau mila guvernatorului, târându-se în genunchi în fața locuinței lui și în hipodrom, întinzând gâtul lor înaintea spadei legionarilor, care așteptau numai un semn ca să-i măcelărească, cerând mai bine să moară decât să vadă la Ierusalim o astfel de pângărire. Pilat șovăi și, după ce săvârși prima greșeală de a sfida poporul înălțând drapelele deasupra Templului, acum săvâr și a doua greșeală, de a le ridica, dând cel dintâi semn de nehotărâre și slăbiciune ce avea să-l ducă la cea mai înspăimântătoare dintre nedreptăți – condamnarea la răstignire a Mântuitorului Iisus Hristos.
În mijlocul acestor tulburări și frământări, se arătă la apa Iordanului, la câteva leghe de Ierusalim, un om, Ioan, a cărui înfățișare umilită și aspră, amintea de ceea ce poporul iudeu văzuse cândva în rândul profeților și pustnicilor. Atunci „a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (Lc. III, 2) „Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Mc. I. 2-3) Iar Ioan avea îmbrăcăminte din păr de cămilă și căngătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui era lăcuste și miere sălbatică și propovăduia în pustiul Iudeii spunând: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împără ția cerurilor” (Mt. III, 1, 4) Cămila poate simboliza atât curăția, cât și necurăția. Dacă în Vechiul Testament ea putea fi privită ca un animal curat pentru că era rumegător, ea putea fi văzută și ca necurată, dacă ținem seama că avea copita despicată. Ca animal curat, cămila simbolizează poporul ales, în timp ce necurăția prefigura neamurile pagane. Faptul că Ioan purta o haină din păr de cămilă, semnifică chemarea evreilor și a păgânilor la Hristos. Cureaua, provenită de la un animal mort, semnifica prin încingerea cu ea, era omorârea patimilor. Cât privește hrana sa, trebuie să știm că albinele erau considerate a fi curate în Vechiul Testament, iar lăcusta era un lăstar verde crud cu gust acrișor, acestea erau semn că Ioan se hrănea doar cu cele plăcute Domnului
Atunci a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului, și erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. Dar, văzând Ioan pe mulți din farisei și saduchei venind la botez, le-a zis: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc ” (Lc. III,7-9). Şi mulţimile îl întrebau, zicând: „Ce să facem deci?” Răspunzând, Ioan le zicea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea”. Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: „Învăţătorule, noi ce să facem?”. El le-a răspuns: „Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit”. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: „Dar noi ce să facem?” Şi le-a zis: „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră”. Iar poporul fiind în aşteptare şi întrebându-se toţi despre Ioan în cugetele lor: „Nu cumva el este Hristosul?” A răspuns Ioan tuturor, zicând: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. A Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Lc. III, 10-17)
Cunoaştem că fiecare om este păcătos. Unul singur a fost fără de păcat – Hristos. Însă atunci se naşte întrebarea: Dacă este fără de păcat, de ce s-a botezat? Iisus s-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Până în clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoştea nimeni. Cine ar fi presupus că sub acel muncitor cu fierăstraie şi ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel aşteptat? Şi chiar Înainte-Mergătorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.
Iisus s-a botezat şi pentru a se arăta Taina Sfintei Treimi. În clipa Botezului s-a arătat adevăratul Dumnezeu, care era necunoscut în toată perioada antică. Strămoşii noştri atenieni în „vestita cetate” ridicaseră un altar „Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Aşadar, la repejunile Iordanului S-a arătat adevăratul Dumnezeu. Cum s-a arătat? Drept Sfânta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. O taină de necuprins! Ce exemplu să aduc? Iată ceva ce n-am ştiut: când are loc diviziunea atomului, se spune că are loc emiterea a trei particule; unul este atomul şi emite trei particule. Cele trei devin nouă şi aşa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este şi aceasta o imagine asemănătoare, dar orice am spune nu putem să explicăm taina cea mare. De altfel, putem oare să explicăm măcar tainele cele mai mici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: „Înotăm în oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logică şi de cele cinci simţuri, este nevoie de „al şaselea simţ”, adică de credinţă. Prin credinţă ne apropiem de marea taină, iar viermii de noi, fiinţe mici şi lipsite de importanţă, ne plecăm grumazul şi zicem: Sfântă Treime, Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte lumea.
Arătarea Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. „Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3). S-a arătat un porumbel, simbol al purităţii şi al curăţiei. Şi s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).
Hristos s-a botezat şi pentru a se face pildă creştinilor. El însuşi nu avea nevoie de botez; noi avem nevoie de curăţia pe care o dăruieşte taina. Apa cristelniţei nu este o apă comună – dacă crezi, desigur – dacă nu crezi, e dreptul tău. Din clipa în care preotul îşi pune epitrahilul şi binecuvintează, din ceasul acela apa primeşte deja o putere făcătoare de minuni, văzută prin credinţă; în cristelniţă se îngroapă Adam cel vechi cu toate păcatele lui, iar omul iese mai alb chiar decât zăpada. Aceasta este credinţa noastră. Aşadar botezul lui Hristos s-a făcut pildă pentru noi.
Se botează omul matur, pentru că este păcătos; dar pruncii nevinovaţi de ce să se boteze? Pentru că poartă păcatul strămoşesc. Unii vor râde, auzind acestea; dar azi vine ştiinţa, psihologia, să confirme că acest lucru este adevărat. Doar că o spune cu alte cuvinte. Nu am vreme să vă vorbesc despre păcatul strămoşesc. Pe scurt, zic doar că omul, chiar născut, poartă în el sămânţa stricăciunii, sămânţa păcatului. Lucrul acesta în limbaj ştiinţific se numeşte „ereditate”, şi este acceptat de toţi. Dacă însă îi zici „păcat strămoşesc” sunt deranjaţi. Aşadar, copilul are şi el o oarecare vină; şi, de aceea, are loc Botezul, ca să se şteargă vina, care provine din păcatul strămoşesc
Ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani. De ce Hristos, dacă este fără de păcat, s-a botezat la Iordan. De ce se botează şi copiii mici. Noi ne-am botezat, şi trebuia ca în continuare să păstrăm neîntinată haina, să nu săvârşim vreun păcat după Botez. Dar, din nefericire, şi după Sfânta Taină am căzut iarăşi şi suntem cufundaţi în păcate. Trebuie deci să deznădăjduim?
Nu, nu! De mii de ori dacă păcătuieşti şi cazi, să nu deznădăjduieşti. Ridică-te din nou, deoarece există şi un alt botez, cum spun Părinţii Bisericii: este lacrima de pocăinţă şi de mărturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii păcătoase, lacrimile miilor care s-au pocăit. Multe sunt lacrimile în lume. Există vreun om care să nu fi plâns? „Valea plângerii” se numeşte pământul (Psalmul 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi deşarte, nefolositoare. Pentru că oricât ai plânge, de pildă, pentru un mort, nu poţi să-l înviezi. Există însă şi alte lacrimi preţioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocăinţă. Daţi-mi, daţi-mi, păcătoşilor, o astfel de lacrimă! Această lacrimă, pe care o verşi aici pentru păcatele tale, are aceeaşi putere ca Iordanul. Această lacrimă se preface în râul Iordan, devine ocean, în care se spală păcatele lumii, ale tuturor generaţiilor. Şi atunci Hristos este lăudat şi slăvit înru toţi vecii.
Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati (Mt.3,17; 17,5). “Asa a glasuit catre oameni Dumnezeu Tatal Cel mai inainte de veci despre Dumnezeu Fiul Cel mai inainte de veci, atunci cand Fiul, dupa voia Tatalui si prin lucrarea Duhului, S-a inomenit din Fecioara si a savarsit mantuirea omenirii pierite. Fratilor, sa dovedim ascultare fata de Fiul lui Dumnezeu, asa cum o doreste de la noi Dumnezeu, ca sa odihneasca asupra noastra harul dumnezeiesc! Poate va spune cineva: “As fi vrut si eu sa Il ascult pe Fiul lui Dumnezeu – dar cum as putea asta, cand au trecut deja aproape doua mii de ani de cand Domnul nostru Iisus Hristos a petrecut pe pamant cu trupul si a propovaduit invatatura Sa cea atotsfanta?“
Sa fim mereu cu Hristos, sa ascultam neincetat preadulcele Lui glas, sa ne hranim cu invatatura Lui cea de viata facatoare este foarte lesne: Domnul Iisus Hristos petrece cu noi pana acum. El petrece cu noi in Sfanta Sa Evanghelie, petrece cu noi prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii, petrece prin pretutindeni-fiintarea si prin atotputernicia Sa, petrece in chip atotimbelsugat, precum se cade sa petreaca Dumnezeu, Cel Nemarginit si Atotdesavarsit. Domnul vadeste petrecerea Sa impreuna cu noi prin slobozirea sufletelor din robia pacatului, prin impartirea darurilor Sfantului Duh, prin semne si minuni multe.
Cei ce doresc a se apropia de Domnul si a se insoti cu El pe veci prin insotirea cea atotfericita trebuie sa inceapa aceasta lucrare sfanta prin cercetarea cu toata osardia a cuvantului lui Dumnezeu: prin cercetarea Evangheliei, in care e ascuns Hristos, din care vorbeste si lucreaza Hristos. Cuvintele Evangheliei duh sunt, si viata sunt (Ioan 6, 63). Ele prefac omul trupesc in om duhovnicesc, dand viata sufletului omorat de pacat si de desertaciunea vietii. Ele duh sunt si viata sunt: fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti marele cuvant al Duhului cu ratiunea ta cea taratoare pe pamant; fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti cuvantul cel preaplin de infricosata putere a lui Dumnezeu asa cum lesne se poate infatisa sufletului tau mort, inimii tale moarte, mintii tale moarte.Cuvantul rostit de Sfantul Duh e talcuit doar de Sfantul Duh.
Cei ce doriti a va apropia de Domnul ca sa ascultati invatatura Lui cea dumnezeiasca, ca sa fiti inviati si mantuiti de El, apropiati-va, stati inaintea Domnului cu cea mai mare evlavie si cu cea mai sfanta frica, asa cum stau inaintea Lui sfintii ingeri, heruvimii si serafimii Lui! Prin smerenia voastra faceti cer din pamantul pe care stati – si Domnul va va grai din Sfanta Sa Evanghelie ca ucenicilor Sai iubiti! Iar Sfintii Parinti, care au talcuit Sfanta Evanghelie cu darul Sfantului Duh, sa va fie indrumatori spre intelegerea cea intocmai si fara gres a Sfintei Evanghelii. Nenorocit lucru este a te apropia de Evanghelie, de Domnul Iisus Hristos, Care traieste in Evanghelie, fara evlavia cuvenita, cu obraznicie si cu nadajduire in sine. Domnul primeste numai pe cei smeriti, preaplini de constiinta propriei pacatosenii si nimicnicii, preaplini de pocainta, iar de la cei mandri Se intoarce.Intoarcerea fetei Domnului de la obraznicul ispititor – asa-l numesc pe ascultatorul neevlavios, usuratic si rece – il loveste pe acesta cu moartea vesnica. De Dumnezeu insuflatul batran Simeon a vestit despre Dumnezeu-Cuvantul intrupat: Iata, Acesta este pus spre caderea si scularea multora intru Israil, si spre semnul caruia i se va zice impotriva (Lc.2, 34). Cuvantul lui Dumnezeu e piatra, piatra de o marime si greutate nemasurata, si cel ce va cadea peste piatra aceasta va fi sfaramat cu sfaramare de nevindecat (Mt.21, 44).
Fratilor, sa fim ascultatori evlaviosi si lucratori ai Cuvantului lui Dumnezeu! Sa aratam supunere Tatalui Ceresc, Care din Sfanta Evanghelie a glasuit catre noi despre iubitul Sau Cuvant: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati. Pe Acesta sa-L ascultam! Pe Acesta sa-L ascultam si bunavoirea Tatalui Ceresc va odhni asupra noastra in vecii vecilor. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)
