MAICA DOMNULUI: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S M E R E N I E

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Moto: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi

toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă

har“ (1 Petru 5:5).

                                                                                                 Preot Ioan

                              Meditaţie despre om

              În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni,

suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi de întrebări fără de

răspuns. La tot pasul, în tot momentul, apar - căutate sau necăutate, de

aproape sau de departe, de mult sau doar de acum - o mulţime de

probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe necunoscute,

uşoare sau grele, pentru prima sau pentru a multa oară. Problematica

vieţii omeneşti îmbrăţişează un domeniu vast cât lumea văzută şi

nevăzută. Descoperirile omului sunt de o îndrăzneală, bogăţie şi

variaţie uimitoare. Se crede că el ştie totul, sau că va şti şi va putea în

curând, totul. Pare că nu vor mai fi întrebări fără răspuns, că se vor

descoperi toate misterele şi se vor dezlega toate enigmele. Omul caută,

cercetează, tinde şi ajunge din ce în ce mai departe de sine; cunoaşte

tot mai mult din afară şi se cunoaşte proporţional cu aceasta tot mai

puţin înăuntru.

Omul se uită pe sine, se neagă pe sine, se leapădă de sine, se

pierde pe sine. Se presupun învăţat, dar nu se cunoaşte pe sine, se

crede stăpân pe natură şi pe legile ei, dar nu e stăpân pe sine, rezolvă

toate problemele, dar nu rezolvă problema sa. De ce toate acestea?

Pentru că microcosmosul uman este mai greu de cunoscut,de cucerit

şi de condus decât microcosmosul fizic. Ştim cât de mare este soarele

şi cât de fierbinte, dar nu ştim cât de mare sau cât de mic este sufletul

fiecărui om. Ştim ce depărtare este de la pământ până la unele corpuri

cereşti, dar nu ştim cât de mare este distanţa dintre sufletul nostru şi

sufletul celui de lângă noi. Unii oameni nu ştiu ce este păcatul, ce

patimi ne stăpânesc şi ce virtuţi ar trebui să avem.

                                   Ce este smerenia?

      Smerenia (a se smeri) este starea de umilinţă a cuiva, este o stare

opusă mândriei. Smerenia este un har fără nume al sufletului. Mândria

este cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum MÂNDRIA ne înalţă

în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind

cel mai cumplit rău, aşa SMERENIA, coborându-ne în aparenţă, ne

înalţă pe cea mai înaltă treaptă. Dacă mândria ca egoism este izvorul

tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă

mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă,

smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă

contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a

lucrurilor.

Smerenia este un cuvânt care are conţinut pur creştin şi se referă

la o cunoaştere de sine în raport cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Smerenia trebuie cultivată şi păstrată, fiind o virtute. Am putea spune

că este o imitare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care,

Dumnezeu fiind, „S-a deşertat pe Sine (de slavă), chip de rob

luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se

ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la

moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2: 7-8). În alt loc din

Biblie găsim scris: „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat“

(Faptele Apostolilor 8:33). De aceea, El îndeamnă pe cei ce-L

urmează: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la

Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă

sufletelor voastre“ (Matei 11:29). După exemplul Mântuitorului s-au

smerit şi apostolii şi creştinii „Slujind Domnului cu toată smerenia

şi cu multe lacrimi...“ (Faptele Apostolilor 20:19). Sfântul Apostol

Pavel scrie efesenilor: „Vă îndemn eu, cel întemniţat pentru

Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost

chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, îngăduiţi-vă unul pe

altul“ (Efeseni 4:1-2). Iar filipenilor le spune: „Nu faceţi nimic din

duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie, unul pe altul

socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filipeni 2:3).

                    Smerenia este temelia sfinţeniei

                (Îndemn al Maicii Domnului către toţi creştinii)

Mai multe cititi aici :

MAICA DOMNULUI: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S M E R E N I E

Treptele mâniei

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Cele trei trepte ale maniei

"...Mânia ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei.

Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceste holos, care înseamnă "repede", când omul se mânie repede si tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: Mâniati-vă si nu gresiti.

Aceasta-i mânia cea firească. A gresit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărtită în trei părti: partea mânioasă, partea ratională si partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai căzut".

Când vezi pe un om că te ocărăste sau îti face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrăjmasi dacă era asa. Urăste boala lui, nu pe om, că nu-i vinovat omul, diavolul îl îndeamnă. Urăste boala, că boala-i de la draci, ca să-l facă să te urască, să te ocărască, să te păgubească, să te bată. El nu-i vinovat, că omul este făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, dar cel îndemnat de diavol asa face.

Mânia cea dreaptă nu urăste, ci împlineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrăjmasi vostri. Binecuvântati pe cei ce vă blestemă.

Această mânie, holos, este primul grad al mâniei.

A doua treaptă a mâniei este mânia numită catos sau pizmă, pe româneste. Acesta-i un sarpe rău. Acesta când a muscat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar tinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.

Când omul tine mânie si gândeste: "Lasă că-i răstorn eu planul la acela; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu", si când vei vedea acestea în mintea ta, să stii că ai trecut în treapta a doua a mâniei. Te-a muscat mai mare balaur de inimă. Si să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: "Iartă-mă, sotule; iartă-mă, sotie!", că dacă nu trece această mânie, nu putem zice "Tatăl nostru".

Atunci ar trebui să ne rugăm asa: "si nu ne iartă nouă, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertăm". Asa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice "Tatăl nostru". În nici un fel de mânie nu putem zice "Tatăl nostru". Conditia-i pusă de întelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul.

Apostolul spune: Soarele să nu apună întru mânia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mânie, nu numai soarele îl apucă cu mânia, îl apucă si două, trei zile, si o săptămână si o lună.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, zacos, care pe româneste se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toti dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu tine mânie numai două-trei zile sau o săptămână, ci ani de zile.

S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. "Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana, în Cuvânt la Saul si la David.

Saul era împăratul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, că adeseori cădea la pământ si făcea spume la gură, că îl părăsise Dumnezeu de când l-a ucis pe împăratul Ahab. David venea si-i cânta din harpă psalmi si gonea duhul cel rău de la Saul si îl făcea sănătos si se linistea.

Dar Saul îi multumea lui David că a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, îl părăsea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.

Căci fecioarele Ierusalimului, după ce au auzit că David, un copil, a bătut pe filisteanul Goliat si i-a tăiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele băteau din tambure si strigau asa: Bătut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adică îl lăudau mai tare pe David decât pe Saul. Si de atunci Saul a prins ură, tot din iubirea de slavă, a prins mare zavistie, zicând că de-acum David are să fie împărat.

Si atâta zavistie avea, cu toate că David îl tămăduia si izgonea dracul de la dânsul, încât când se scula de jos întreba: "Unde-i David, să-l omor?" Si a aruncat de trei ori cu sulita după David. Pe cine voia să omoare? Pe doctorul lui, care-l făcea sănătos.

Ai văzut că dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia să-l omoare pe David, ca să nu ajungă împărat.

De aceea spun Sfintii Părinti si mai ales Sfântul Vasile cel Mare: "Zavistia este mai rea decât dracul". Asta-i mânia zacos si când se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvântătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă ratiunea si creierul si partea sentimentală a sufletului omului si degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea si inima de zavistie.

Zacos, adică zace mult în sufletul omului. Zavistia este mai rea decât toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la începutul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este mai rea decât dracii. Să ne ferească Dumnezeu, că zavistia este un drac care persistă în inima omului si dacă omul nu se mărturiseste si nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor să ierte pe cel ce le-a gresit.

Aceasta este treapta a treia a mâniei, care este cea mai periculoasă; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rău decât toti diavolii.

Deci nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie si de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm, când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire si de toată râvna cea rea.

Deci să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru si să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru si atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: "Sământă pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său".

Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia zacos. Amin. "



Cel ce face milostenie ”împrumută pe Dumnezeu”

PARINTELE CLEOPA

"...Îndemna si la milostenie: ”Să nu plece nimeni de la voi nemiluit, mamă! N-ai un ban, dă-i un cartof, un colt de pâine, o batistă, dă-i ceva cât de putin. Dacă dai putin, dar îti pare rău că nu dai mai mult, ca fulgerul ajunge la Dumnezeu milostenia ta. De ce? S-au întâlnit două mari virtuti: milostenia cu smerenia”.

...Sfătuia pe fiecare să facă milostenie în numele lui Hristos, după puterea sa, că cel ce face milostenie ”împrumută pe Dumnezeu” si se mântuieste cel mai usor. Că zice Domnul în Sfânta Evanghelie: Fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui . (Matei 5, 7). "