Ce este mărturisirea?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărîtă, şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

      Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită - precum şi-a mărturisit femeia desfrînată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima înfrîntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrînd tăcerea şi fără să te mînii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cînd ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămînt ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfîntul Ioan Scărarul: „Fii - şi în purtare, şi în cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătînd spre pămînt, şi, de este cu putinţă, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvîntul IV).

Mărturisirea trebuie să fie spre învinovăţirea ta

3) Cînd te mărturiseşti nu trebuie să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunînd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - învinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva, căutînd să-şi împuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugînd şi învinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvîntul IV): „Spune şi nu te ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”

      Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

4) Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătîndu-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvîrşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Învăţăturii către Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care în acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, în această privinţă, cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi 51, 1).

Mărturisirea trebuie făcută fără să te ruşinezi

5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”

        De ce te ruşinezi, păcătosule? Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat - ruşine şi batjocură; în pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire).

        Cînd ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar cînd ni-i bolnav sufletul, amînăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sînt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim rîurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 2-15), bolnavul coborît prin acoperiş (Luca 5, 18-25), iar înainte de toţi Cain (Facerea 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti cîte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pîraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decît bolii, pe cît este sufletul mai bun decît trupul.
Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsînd la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti.

„Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta învaţă-mă îndreptările Tale!”

        Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintîi doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai înainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pînă acum.

Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.

HRANA PENTRU SUFLET: Patima lacomiei

                                                                    Ce este lacomia?

 

"Mai intai trebuie sa incepem lupta impotriva lacomiei, care este pofta nesatioasa a pantecelui" ("Asezamintele manastiresti", cap. V, nr. 3, p. 165).

 

                                                                      Care sunt urmarile ei?

 

"Cantitatea mancarii toceste ascutimea mintii si, ingreunand si duhul o data cu trupul, atata focul primejdios al patimilor. Un pantec imbuibat cu tot felul de alimente naste semintele desfraului si mintea inabusita de greutatea mancarurilor nu mai poate pastra carma dreptei chibzuinte. Mintea negresit se ameteste nu numai de betia vinului: necumpatarea la toate mancarurile o face sa se clatine si sa se poticneasca si o despoaie de orice imbold spre nevinovatie si neprihanire. Desfraul si pierzania le-a venit celor din Sodoma nu de la betie, ci de la imbuibarea de paine. Asculta cum mustra Domnul Ierusalimul prin glasul profetului: "Prin ce-a pacatuit, in adevar, sora ta Sodoma, decat ca-si manca painea sa pana la satiu si imbuibare?" (Iezechiel 16, 49). Fiindca din pricina excesului de paine se aprinsesera de focul nestins al carnii, drept osanda dumnezeiasca sunt arsi de foc si pucioasa venite din cer. Or, daca pe aceia numai necumpatarea la paine i-a impins in prapastia atat de adanca a ticalosiilor, ce trebuie sa cugetam despre cei care, cu trup sanatos, isi ingaduie o hranire fara de masura de carne si vin, folosindu-le nu dupa cat le cere slabiciunea trupului, ci dupa cat ii indeamna pofta inimii." (Ibidem, cap. 5-6, p. 166-l67)

 

                                                                          Manifestarile lacomiei

 

"Trei sunt, intr-adevar, felurile de lacomie a pantecelui: una care il sileste [pe om] sa o ia inaintea orei regulate pentru masa, alta care se multumeste doar cu umplerea si incarcarea pantecelui cu orice fel de bucate, a treia care umbla dupa mancaruri mai rare si, deci, mai pretentioase". (Ibidem, cap. 23, p. 177)

                                                                          Infranarea

 

                                                  Cei bolnavi pot dobandi virtutea infranarii

 

"Subrezenia trupului nu-i o piedica pentru curatia duhului, daca isi ingaduie doar atata hrana cata cere corpul plapand si nu placerea. Mai usor s-au vazut oameni care se lipseau in tot chipul de mancaruri mai bogate, decat de aceia care sa se foloseasca in mod cumpatat de cele trebuincioase sanatatii. Primii isi refuzau totul de dragul infranarii, iar acestia, ingaduindu-si-le pe toate din motive de sanatate, uitau de masura la care sa se opreasca. Si trupul slab isi are izbanda infranarii sale cu conditia de a se feri de mancarurile permise unei sanatati plapande cand inca mai simte nevoia de mancare... Mancarurile mai hranitoare, care contribuie la sanatatea trupeasca, nu sunt o primejdie nici pentru curatenia morala, daca sunt folosite cu cumpatare. Toata energia dobandita din aceasta hrana este in adevar cheltuita in suferinta si slabirea produsa de boala. De aceea, daca nici unei stari de sanatate nu-i este refuzata virtutea infranarii, nici curatenia desavarsita nu-i este oprita... Oricat de slaba i-ar fi cuiva sanatatea, va putea atinge desavarsirea virtutii deopotriva in toate cu cei robusti si sanatosi, daca isi va infrana prin taria duhului dorintele, pe care nu i le mai impune slabiciunea carnii lui". (Ibidem, cap. 7, p. 167-l68)

 

                                                              In ce consta infranarea trupului?

 

"Masura postirilor si infranarii consta numai in limitarea hranei si in chinuirea trupului. Si desavarsirea virtutii tocmai acest hotar il impune tuturor: sa punem capat mancarurilor trebuincioase trupului atunci cand pofta inca nu s-a stins".

"Numai atata hrana sa-si ingaduie fiecare, cata, in chibzuinta rece a infranarii, va fi gasit ca-i este de-ajuns pentru a trai, nu cata ii cere pofta". (Ibidem, cap. 7, p. 167)

"Apostolul adauga: "Grija de trup sa n-o faceti spre pofte" (Romani 13, 14). Deci nu s-a opus ingrijirii carnii, insa n-a ingaduit ca asta sa se faca spre pofte. El nu admite sa poarte cineva grija de placerile carnii, dar nu se opune preocuparilor de cele trebuincioase vietii: in primul caz, ca nu cumva, din ingaduinta binevoitoare fata de trup, sa se alunece spre vatamatoarele preocupari de placerile carnii, iar in al doilea caz, ca nu cumva trupul, istovit din vina noastra, sa nu mai poata raspunde trebuincioaselor sarcini spirituale". (Ibidem, cap. 8, p. 168)

 

                            Cum poate fi castigata si mentinuta infranarea trupului?

 

"Respectarea posturilor canonice este folositoare cu adevarat si trebuie pastrate cu orice pret; insa, daca dupa ele nu va urma o masa cumpatata in mancari, nu se va putea a-junge la treapta curatiei duhului. Caci flamanzirea indelungatelor postiri, urmata de satiul trupului duce mai degraba la o oboseala de catva timp, decat la curatia sfinteniei. Curatia duhului este strans legata de flamanzirea trupului. Nu are curatenia unei sfintenii necurmate, cine nu se impaca cu gandul sa pastreze necontenit o aceeasi stapanire de sine. Niste postiri oricat de aspre, urmate de o imblanzire fara de masura, devin zadarnice si aluneca indata spre pacatul lacomiei pantecelui. Mai buna este o hrana zilnica chibzuita cu moderatie decat un post greu si lung la intervale de timp". (Ibidem, cap. 9,p. 168)

 

Infranarea nu inseamna doar abtinerea de la mancaruri, ci, mai ales, infranarea de la pacatele sufletului

 

"Dar sa nu credem ca poate fi indestulator pentru desavarsirea inimii si neprihanirea trupului numai acest post de mancari vazute, daca nu se va uni acestuia postul sufletului. Caci si acesta isi are mancarurile lui vatamatoare, de care ingrasandu-se se rostogoleste in prapastiile desfraului, chiar fara belsug de hrana. O asemenea hrana, si chiar foarte placuta, este defaimarea. Si mania ii este tot hrana si, desi foarte neplacuta, ii ofera totusi sufletului un aliment nefericit si in acelasi timp il doboara cu gustul lui ucigator. Si pizma este o hrana a mintii, pe care o slabeste cu sucurile ei otravitoare si nu inceteaza s-o chinuiasca, nefericind-o necontenit cu bunastarea si fericirea altora.

Cenodoxia, adica slava desarta, este si ea o hrana a sufletului, care, pentru moment il mangaie cu desfatare, dar apoi il goleste si il despoaie de orice virtute, facandu-l sterp si lipsit de roadele duhului... Orice pofta si cutreier al unei inimi nestatornice sunt la fel o hrana a sufletului, pe care il intretin cu mancari vatamatoare, lipsindu-l insa pentru viitor de painea cereasca si de hrana cea adevarata".

"Retinandu-ne din toate puterile de la toate acestea, prin cea mai sfanta postire, vom face folositoare si buna si respectarea postului trupesc. intr-adevar, chinuirea trupului, unita cu strivirea sufletului, va oferi lui Dumnezeu jertfa cea mai placuta si un lacas de sfintenie in adancul inimii neprihanite. Insa, daca, postind trupeste, suntem ingenunchiati de cele mai primejdioase patimi ale sufletului, zadarnica ne va fi zdrobirea carnii, dupa ce am fost pangariti in partea cea mai pretioasa, pacatuind tocmai prin substanta prin care devenim salas al Duhului Sfant.

Negresit, nu atat trupul stricacios, cat mai ales inima curata ajunge lacas lui Dumnezeu si templu al Duhului Sfant. Se cuvine deci ca, in timp ce posteste omul din afara si cel dinauntru sa se retina de la mancari vatamatoare. El mai ales sa fie daruit curat lui Dumnezeu, pentru a se face vrednic sa-L primeasca in sine pe Hristos ca oaspete, precum ne aminteste Sfantul Apostol prin cuvintele: "in omul dinauntru sa Se salasluiasca Hristos, prin credinta, in inimile voastre" (Efeseni 3,16-l7). Prin urmare, sa stim ca de aceea supunem trupul la chinul infranarii, ca sa putem ajunge prin acest post la curatia inimii". (Ibidem, cap. 21-22, p. 175-l76)

 

                     Pentru pastrarea curatiei inimii trebuie adaugate si celelalte virtuti

 

"Pentru pastrarea curatiei duhului si a trupului nu-i indestulatoare numai infranarea de la mancare, fara alaturarea si a celorlalte virtuti. De aceea, mai inainte de toate, trebuie invatata umilinta... trebuie sa ne ferim de agonisirea banilor... trebuie potolita intaratarea maniei, biruita descurajarea tristetii, dispretuita slava desarta. Trebuie calcate in picioare ifosele mandriei si, Dumnezeu fiindu-ne necontenit prezent in minte, sa oprim umbletul nestatornic si ratacitor al gandului si sa-l readucem din cutreierul lui primejdios la contemplarea lui Dumnezeu...

Caci nu-i cu putinta sa fie stinse imboldi-rile aprinse ale trupului mai inainte de a fi fost nimicite cu totul si focarele celorlalte patimi principale". (Ibidem, cap. 10-l1, p. 169)

"O cetate intarita cu ziduri oricat de inalte, si cu porti oricat de strasnic zavorate, va fi pustiita prin tradarea unei singure usite oricat de mici. intr-adevar, ce importanta are ca dusmanul primejdios se strecoara inlauntrul cetatii peste zidurile inalte si prin spatiul larg al portilor sau prin strabaterea tainica a unei galerii inguste". (Ibidem, cap. 11, p. 170)

"Deci mai intai trebuie sa biruim pofta pan-tecelui si sa ne usuram sufletul nu numai prin postiri, ci si prin vegheri, citit si cainta deasa a inimii, in care sa plangem la amintirea, ori a amagirilor, poate, ori a infrangerilor noastre". (Ibidem, cap. 14, p. 171)

 

                                                                     Dobandirea infranarii

 

Infranarease dobandeste prin departarea de cele trecatoare si indreptarea spre cele vesnice

 

"Inima ni se aprinde cand de groaza pacatelor, cand de dorinta desavarsirii si sfinteniei, incat, cuprinsi si stapaniti deopotriva de griji si meditatii de acest fel, recunoastem ca hrana ne este ingaduita nu atat spre placere, cat impusa ca povara. Vom simti astfel ca ea ne este data mai mult ca o trebuinta a trupului, decat ca o dorinta a sufletului.

Stapaniti de acest indemn sufletesc si de o necurmata cainta, vom infrana zburdaciunea carnii cu imboldirile ei primejdioase pe care caldura hranei o face mai inversunata. Astfel, cu ploaia lacrimilor, izvorate din plansul inimii, vom putea stinge cuptorul trupului nostru... Prin harul lui Dumnezeu si prin Duhul Sau, Care varsa roua cea racoritoare peste inimile noastre, clocotul poftelor trupesti va putea fi potolit cu totul". (Ibidem, cap. 14, p. 171) "Prin ravna spre desavarsire sa stingem pofta gurii si a pantecelui. De aceea cu vazul indreptat spre virtute, trebuie nu numai sa inabusim orice pofta de mancare fara de masura, dar chiar cea trebuincioasa naturii insasi s-o primim nu fara o neliniste sufleteasca, de parca ar fi potrivnica neprihanirii. In sfarsit, asa sa ne randuim cursul vietii noastre, incat sa nu mai existe nici un moment in care sa ne simtim abatuti de la indeletnicirile noastre sufletesti, oricat ne va sili trupul slab sa ne coboram si la grija de trebuintele lui". (Ibidem, p. 172)

"In niciun alt chip, fireste, nu vom putea dispretui placerile mancarurilor pamantesti, decat daca mintea, pironita in contemplare divina, isi va gasi desfatarea mai degraba in dragostea pentru virtuti si in frumusetea hranei ceresti. Numai asa toate cele pamantesti vor fi desconsiderate ca lucruri trecatoare de cel ce-si va indrepta pentru totdeauna vazul mintii spre cele neschimbatoare si vesnice, contempland cu inima, inca aflandu-se in trup, fericirea lacasului viitor". (Ibidem)

"Cel ce se sileste sa obtina nemasurate rasplati pentru indemnurile lui, indreptandu-si privirile concentrate in directia sulitei spre tinte foarte mici asezate sus, stie ca laurii unei mari slave si castigarea premiilor constau in atingerea acestor tinte. De aceea, retinandu-si privirea de la orice altceva, trebuie s-o indrepte intr-acolo unde stie ca este pusa cea mai inalta rasplata, pe care, negresit, o va pierde daca isi va abate oricat de putin ochiul de la tinta. Astfel, biruind pofta gurii si a pantecelui cu ajutorul acestui vaz, nu vom fi declarati, nici robi ai carnii si nici intinati de vicii ticaloase... caci desavarsirea omului launtric porneste de la virtutea infranarii". (Ibidem, cap. 15, p. 172)

                                       Infranarea - temelie a biruintei asupra patimilor

 

"In adevar, nu-i temelie mai tare in toate luptele decat aceea de a inabusi mai intai ademenirile dorintelor carnii. Caci fara sa-si biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta..., nici nu va merita cununa gloriei pentru izbanda". (Ibidem, cap. 16, p. 172) 

Negresit este cu neputinta ca un pantec satul sa incerce luptele omului launtric, si de-altfel nici nu este vrednic sa fie impins la lupte mai tari cel ce poate fi usor doborat". (Ibidem) "Neprihanirea omului launtric se observa in desavarsirea acestei virtuti". (Ibidem, cap. II)

Sf. Ioan Casian

 SURSA
 HRANA PENTRU SUFLET: Patima lacomiei