Mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărîtă, şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie
Mărturisirea
trebuie să fie smerită
2) Trebuie să te mărturiseşti cu
smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită -
precum şi-a mărturisit femeia desfrînată păcatele ei,
precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu
să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea
păcatelor. Fiindcă inima înfrîntă şi smerită,
Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi
umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci
cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău,
păstrînd tăcerea şi fără să te mînii, şi
nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cînd
ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu
bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămînt ca un
vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te
sfătuieşte Sfîntul Ioan Scărarul: „Fii - şi în purtare,
şi în cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătînd
spre pămînt, şi, de este cu putinţă, să scalzi în
lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvîntul
IV).
Mărturisirea
trebuie să fie spre învinovăţirea ta
3) Cînd te mărturiseşti nu trebuie
să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunînd că ei
au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva
şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te
învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta
cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti
pe cineva - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei)
- învinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor
spune: Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine (Pilde
18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva,
căutînd să-şi împuţineze cu mărturisirea păcatele
sale, să şi le sporească, adăugînd şi
învinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te
sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvîntul IV): „Spune şi nu te
ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este
pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de
altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici
altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”
Mărturisirea
trebuie să fie dreaptă
4) Trebuie să te mărturiseşti întru
adevărul şi dreptatea inimii tale, arătîndu-ţi toate
păcatele, aşa cum le-ai săvîrşit, cu toate
împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor
şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Învăţăturii către
Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai
păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi
păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva,
fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic
şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu
le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care în
acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul
să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le
mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără
vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te
mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu
numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care
iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai
iubit (Psalmi 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care
le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după
puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi
la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe
deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, în această privinţă,
cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi
51, 1).
Mărturisirea
trebuie făcută fără să te ruşinezi
5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te
ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te
mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu,
potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi
este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23).
Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în
ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul
(Cuvîntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru
ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”
De ce te ruşinezi, păcătosule? Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat - ruşine şi batjocură; în pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire).Cînd ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar cînd ni-i bolnav sufletul, amînăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sînt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim rîurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 2-15), bolnavul coborît prin acoperiş (Luca 5, 18-25), iar înainte de toţi Cain (Facerea 4, 8). Dovezi despre adevărul acesta găseşti cîte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pîraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decît bolii, pe cît este sufletul mai bun decît trupul.
Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsînd la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti.
„Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta învaţă-mă îndreptările Tale!”
Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintîi doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai înainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pînă acum.
