RAIUL SI IADUL

Odată un creştin se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate Raiul şi Iadul. După ce s-a rugat el un timp, se pomeneşte într-o noapte cu un înger, care îi spune: Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi m-a trimis ca să-ţi arăt Raiul şi Iadul. L-a luat de mână şi l-a condus în faţa a două uşi. A deschis una dintre ele, iar creştinul nostru a privit înăuntru. În mijlocul încăperii era o masă mare şi rotundă. În mijlocul mesei era un vas mare cu mâncare, care, după mirosul îmbietor, părea a fi deosebit de plăcută. Însă oamenii care stăteau în jurul mesei erau slabi ca nişte schelete, flămânzi, palizi si bolnăvicioşi. Fiecare avea în mână câte o lingură cu coadă foarte lungă. Ajungeau cu lingurile până la vasul cu mâncare, umpleau lingurile, însă când trebuia să introducă lingurile cu mâncare în gură, nu reuşeau fiindcă lingurile aveau cozile foarte lungi. Se părea că de mult timp se chinuiau aşa. Creştinul s-a cutremurat la vederea acestei nenorociri şi suferinţe şi mare milă l-a cuprins. Îngerul i-a spus: ai văzut Iadul. Hai să vezi şi Raiul.

Au mers la a doua uşă şi au deschis-o. Era o încăpere exact ca prima. Avea masă mare şi rotundă cu o oală mare cu mâncare, care împrăştia acelaşi miros plăcut. Cei care erau în jurul mesei aveau în mâini aceleaşi linguri cu cozi lungi, cum aveau şi cei din camera alăturată. Nici ei nu puteau să introducă singuri mâncarea în gură, însă, spre deosebire de ceilalţi din camera alăturată, aceştia păreau hrăniţi, erau veseli şi cântau. Atunci creştinul i-a spus îngerului: nu înţeleg nimic. De ce aceştia se simt ca în Rai, iar ceilalţi se chinuiesc ca în Iad ? E simplu, i-a spus îngerul. Vezi tu, ei au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce egoiştii, lacomii, indiferenţii se gândesc doar la ei înşişi.

Frumoasă istorioară. Atâta timp cât îl vom hrăni pe aproapele, atâta timp cât îl vom folosi sufleteşte, pe noi înşine ne vom hrăni. De aceia vă îndemn, fraţilor, să nu pregetaţi al folosi pe aproapele, căci este poruncă de la Hristos: să-l iubim pe aproapele ca ne noi înşine

MINUNEA FACUTA DE DUMNEZEU CU VADUVA ANASTASIA

Imparatul Nichifor Votaniatul, al Constantinopolului ( 1078-1081 ), a facut o catedrala mare, aproape cat Sfanta Sofia. A venit patriarhul Ierusalimului, al Constantinopolului si al Alexandriei, ma rog, ca atunci cand se sfinteste o biserica imparateasca.
Cand a terminat-o, a anuntat sfintirea . Sfintirea bisericii se anuntase cu cateva luni inainte, ca sa aiba lumea timp sa vina. Ca atunci nu erau masini, avioane, sau trenuri. Tractiunea se tacea cu boii, caii si magarii, iar pe mare veneau cu corabiile.
La sfintirea bisericii imparatului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliti, mii de preoti, ca la o biserica imparateasca.
Au inceput a veni la sfintire mii de care. Unii aduceau covoare, altii butoaie cu vin, cu untdelemn, altii aduceau faina, altii lumanari. Fiecare aducea ce putea.
Atunci traia o vaduva in Constantinopol, pe care o chema Anastasia. Aceasta vaduva, de 50 de ani se ducea la biserica si se ruga lui Dumnezeu. Ea statea in marginea orasului, tocmai langa drumul acela pe care treceau carutele la sfintire.
Dar era tare necajita. Avea o cocioaba de casuta, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea faina, n-avea ce sa duca si ea. Cand a vazut ca trec atatea perechi de boi la sfintire, s-a gandit si ea sa duca un brat de iarba. Atat avea ea, o secera si o furca de tors.
Vaduva saraca material, dar bogata in credinta. Iarna torcea canepa si lana pe la oameni, iar vara se ducea cu secera pe lan si aduna spicele de pe urma seceratorilor, le punea pe un tol, le batea si facea oleaca de grau. Si asa, cate putin cate putin, facea si ea un sac de grau pentru dansa. Asa de saraca era vaduva Anastasia !
Ea, daca a vazut ca trec atatea care cu boi, incarcate cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfintire, ce s-a gandit saraca ? " Bani n-am, covoare n-am, untdelemn n-am, n-am nimic. Ma duc sa duc si eu un brat de iarba acolo !" Dar se temea, ca n-avea pamant. De unde sa taie iarba ca sa nu faca rau ?
A luat un tolisor si s-a dus pe un hat unde creste un fel de iarba, numita pir. A luat pir, ca sa nu strice cumva din ogorul cuiva. A taiat pirul si l-a pus intr-o sarcinuta. Ce s-a gandit ea ? " Voi da si eu la niste boi un brat de iarba, macar ca nu-i de la mine de pe hat ".
Intr-adevar, si-a luat betisoruI, s-a dus acolo unde era sfintirea cu acea lume multa, si tocmai atunci a vazut o pereche de boi, care gatisera mancarea dinaintea jugului. Se uitau plavanii; ar mai fi mancat ei ceva, dar nu mai era.
Matusa Anastasia a dezlegat si ea sarcinuta ei de iarba, a pus-o inaintea boilor si a zis : " Doamne, primeste bratul acesta de iarba, ca n-am ce aduce la sfintirea acestei biserici si sa ma ierti, ca nu-i de pe ogorui meu !" Si plangand s-a dus de acolo la biserica, dupa ce-a dat iarba la boi.
Cand a vazut atata lume si atatea podoabe, caci biscrica era pregatita ca o mireasa de nunta cu toate podoabele gata de sfintire, atunci ea s-a dus la icoanele din urma, unde se inchina femeile. Batrana, nacajita, cu fata zbarcita de batranete, cu un tulpan vechi pe ochi, incaltata cu opinci, cu o catrinta rea, a ingenuncheat si se ruga Domnului : " Doamne, iarta-ma ca n-am adus nici un dar la biserica ! N-am nimic. Imparatul este imparat si pe pamant si va fi si in cer ! Dar eu saraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...", se ruga ea cu lacrimi.
A venit si imparatul Nichifor Votaniat, cu dregatorii lui, cu spatarii lui, cu tot. Cand a intrat in biserica, spatarul lui, pe care-l chema Petru, i-a aratat inscriptia. ( La biserici, la manastiri, la monumentele istorice, inscriptia este scrisa deasupra usii ).
Era o placa mare de marmura, scrisa cu slove de aur : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, imparatul Nichifor Votaniat ". I-a placut tare inscriptia, ca el daduse ordin.
Si au intrat in biserica imparatul, imparateasa si generali multi, sa vada cum este pregatita biserica pentru sfintire, ca a doua zi era sfintirea. Picturi frumoase, icoane lucrate in aur, perdele frumoase, vesminte aurite, policandre, chivote, potire pe sfanta masa, Evanghelia, tot ce trebuia.
In timpul acela, matusa Anastasia, care a dat un brat de iarba, plangea la icoanele din urma. Avea multi ani. In timpul acesta ingerul Domnului a schimbat inscriptia imparatului.
Era scris mai frumos : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, vaduva Anastasia ".
Oamenii au incremenit. Mai inainte citeau numele imparatului, dar era lume, schela era luata de la biserica, nimeni nu putea sa spuna ca ar mai fi putut cineva schimba ceva.
Oamenii au inceput a citi :
- Ce scrie acolo, mai ?
- Ce scrie ?
- Pai uite scrie ca o vaduva a facut biserica !
- Dar mai inainte, cand a intrat imparatul, era numele lui.
- Mai, daca aude imparatul !
- Aceia se temeau sa-i spuna imparatului si au spus spatarului. Dar spatarul imparatului, Petru, dupa ce a citit, a zis :
- Mai, asta-i mare minune ! Lasa, ca-i zic eu imparatului !
Imparatul il asculta, ca era urechea lui. La imparat si imparateasa, cununi de aur le straluceau pe cap ca razele soarelui, cu porfira, cu hlamida, cu ostasi langa el. Toata suita imparateasca.
- Maria ta, hai oleaca in pridvor !
Vine imparatul. Cand se uita a ramas uimit :
- Mai, doar cand am intrat noi in biserica, era inscriptia mea !
- Cred ca a ta, imparate, a fost. Toata lumea stie. Dar uite ce scrie acolo !
- Vai mie, pacatosul ! Aici este mare minune ! Nimeni n-a putut face aceasta, decat Dumnezeu ! Asta-i minune mare ! Am pierdut biserica pentru ca am facut-o cu mandrie ! A dat-o unei vaduve !
A adunat sfetnicii lui si a spus asa :
- Nu se sfinteste biserica aceasta, pana nu se gaseste aceasta vaduva ! Si cand o gasim, o sfintim pe numele ei, ca-i mai mare ea la Dumnezeu decat mine.
A dat porunca sa trimita in toata imparatia sa-i gaseasca adresa acestei vaduve, Anastasia.
Dar Dumnezeu, cand vrea sa descopere un lucru repede, a descoperit-o printr-o alta vaduva, care era cam de-o seama cu aceasta batrana, aflata printre lume. Dar ea nu stia ca Anastasia este acolo.
- Ce se aude ?
- Uite ce se aude...
- Pe Anastasia eu o cunosc ! Sta aici in marginea orasului.
- Cum matusa ? Hai la imparat !
Si i-a spus imparatului locul unde o gaseste pe vaduva Anastasia, iar el a trimis soli s-o caute si s-o aduca la biserica.
Solii, calari pe cai, repede au plecat in marginea orasului Constantinopol, s-o caute pe matusa Anastasia si s-o aduca la imparatul.. Acolo au vazut niste copii, care se jucau.
- Mai copii, nu stiti unde sta matusa Anastasia ?
Dar unul mai marisor a zis :
- Matusa Anastasia sta acolo in gradina.
S-au dus ei pe un parleaz. Cand ajung la usa vaduvei, ce sa vada ? Ce lacate mai erau acolo ! Ce zavoare ! Ce incuietori mai avea ! Ca cel ce n-are nimic, de nimic nu se teme. Erau doua belciuge la usa, legate cu ata de canepa si un bat in usa. Era semn ca matusa nu-i acasa. Acelea erau toate zavoarele ei. N-avea ce-i fura. Ea era dusa la sfintire la biserica.
Vin inapoi cei trimisi de imparat. " Uite, mai, nu-i acasa batrana Anastasia !"
- Mai copii, n-ati vazut pe matusa Anastasia ?
- Matusa Anastasia s-a dus cu un brat de iarba acolo, la iarmaroc.
Copiii nu stiau ca acolo este o sfintire de biserica. si atunci cei trei generali, care au fost trimisi soli de imparatul, au intors caii si au venit sa-i dea raportul imparatului.
- Maria ta, am fost ! Are o casuta mica in marginea Constantinopolului. Niste copii se jucau pe acolo si au zis ca matusa Anastasia este pe alci, prin lumea asta, pe undeva.
Vaduva care a cunoscut-o pe cealalta a zis :
- Este in biserica, se roaga la Mantuitorul !
- Daca-i in biserica, spuneti-i sa nu se teama, ca ea n-a fost niciodata in fata mea, imparatul Nichifor Votaniat. Trimiteti niste femei batrane si faceti o veste ca la sfintirea bisericii, imparatul da cate o vaca la batrani.
La porunca imparatului, au gasit pe batrana Anastasia si i-a zis :
- Nu te teme, Anastasie, ca te-ai invrednicit de mare dar de la Dumnezeu ! Ce jertfa ai adus dimineata la sfintirea bisericii ?
- N-am adus nici un dar, maria ta, ca sunt saraca !
Caci ea nu socotea bratul cel de iarba pe care l-a adus si l-a dat la boi, ca este dar.
- Totusi, adu-ti aminte, mama Anastasie, ca ai adus un dar mare, prin care mi-ai luat biserica mea !
- N-am adus nici un dar, ca n-am bani, n-am nimic ! Toata averea mea este o secera si o furca. Iarna torc si eu lana pe la oameni, iar vara cu secera ma duc si adun spice de pe lan, in urma seceratorilor. Si le strang si fac si eu oleaca de grau. N-am nici un fel de avere.
- Dar aceasta biserica imparateasca, in care am cheltuit atatia galbeni de aur si argint, am facut-o numai pe cheltuiala mea si iata acum scrie pe inscriptia ei ca este facuta de Anastasia !
- Ce dar ai dat la aceasta biserica ?
- N-am dat nimic, decat un brat de iarba la boii injugati la car.
- Nu te teme, mama Anastasie, ca a scris Dumnezeu, nu dumneata ! Dumnezeu a scris. Biserica este a matale !
Si era scris asa : " Intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Unuia Dumnezeu in Treime, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu vaduva Anastasia". Ii citea, iar ea tremura, ca nu stia carte.
- Vezi, matusa, zici ca n-ai adus nici un dar, insa adu-ti aminte ca ai adus un brat de iarba !
- L-am adus, dar n-o fi pomana ca l-am taiat de pe hatul unui om.
- Iata, matusa Anastasie, bratul acela de iarba al matale, a fost mai scump decat toate vistieriile pe care le-am bagat eu ! Iata, ingerul Domnului ti-a trecut biserica pe numele tau si a ta ramane in veac. Vom sfinti biserica - ca erau cei patru patriarhi -, cu aceeasi sfintire, cu aceeasi pompa mare, dar biserica va ramane a Anastasiei pana in veac.
- Sa stii, matusa, se sfinteste biserica pe numele matale, pe care ingerul ti-a dat-o de sus si te-a scris aici.
Ea saraca a ramas uimita. Toti se mirau : " Mai, mare minune  ".
Cand a murit fericita Anastasia din Constantinopol, imparatul i-a facut mormantul in Sfantul Altar : " Aici, in biserica pe care i-a dat-o Dumnezeu prin minune, este ingropata vaduva Anastasia ".
Un brat de iarba dat in numele Domnului cu smerenie si cu durere de inima ca nu poti face mai mult, a facut mai mult decat cheltuiala imparatului Nichifor. Asa cere Dumnezeu !
Sfantul Efrem Sirul zice : " Dumnezeu nu se uita la multimea darului pe care il aduci, ci la vointa cu care il aduci ". Cat de mic dar ai dat, daca dai cu smerenie si cu parere de rau ca nu poti face mai mult, aceea este adevarata milostenie.