FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....
“Toti acestia au fost soldati in armata romana, si puternic
credinciosi Mintuitorului Hristos. Cind au inceput prigoanele impotriva
crestinilor de sub imparatul Liciniu, ei au fost adusi inaintea
comandantului. La amenintarea ca vor fi devestiti de onorurile lor
militare, unul dintre ei, Sfintul Candid, a raspuns: „Nu doar onorurile
militare, ci chiar si trupurile noastre poti sa ni le iei, caci nici o
onoare nu este mai inalta decit aceea de a fi ai lui Hristos Iisus,
Dumnezeul nostru”.
Dupa aceasta comandantul a poruncit slugilor lui sa-i bata cu
pietre pe ostasi. Dar pietrele pe care slugile le aruncau asupra
ostasilor crestini se intorceau si izbeau pe cei care le aruncau,
lovindu-i si de moarte. Una dintre ele a izbit capul comandantului,
zdrobindu-i toti dintii. Tortionarii, infuriati ca niste fiare
salbatice, i-au legat pe cei patruzeci si i-au bagat pina la git intr-un
lac inghetat, punind garzi pe mal care sa-i impiedice sa fuga. Timpul
era cumplit de geros, iar apa lacului a inghetat in jurul trupurilor
mucenicilor. Ca sa le faca si mai mare chinul, si pentru a-l convinge
macar pe unul sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor Romei,
tortionarii au amenajat o baie la marginea lacului, in vederea ochilor
mucenicilor.
Cu adevarat, unul dintre ei a cazut si s-a lepadat. El a iesit
din iezer si a intrat in baie. Si iata, o lumina minunata a venit din
cer si a incalzit apa, impreuna cu trupurile mucenicilor. Odata cu
lumina, s-au pogorat din cer si treizeci si noua de cununi peste
capetele lor. Vazind aceasta, una din garzile de pe mal si-a scos toate
hainele de pe el, a marturisit cu glas mare Numele lui Hristos Dumnezeu
si a intrat in lac, ca sa se invredniceasca el celei de a patruzecea
cununi, in locul celui care tradase. Cu adevarat, a patruzecea cununa
s-a pogorit pe crestetul lui.
A doua zi toti locuitorii orasului au aflat cu uluire si au
vazut ca mucenicii nu murisera. Dar necuratul judecator a poruncit sa li
se zdrobeasca fluierele picioarelor, iar trupurile lor sa se arunce in
apa, asa incit crestinii sa nu-i mai poata gasi. Dar in a treia zi
mucenicii s-au infatisat in vedenie lui Petru, arhiereul cetatii,
poruncindu-i sa adune moastele lor si sa le scoata din apa. Episcopul
impreuna cu clerul sau au iesit chiar atunci, in noaptea intunecoasa, si
au vazut trupurile mucenicilor stralucind puternic in apa. Fiecare os
care fusese smuls din trup plutea la fata apei, stralucind ca o candela.
Episcopul a adunat cu cinste aceste ramasite mai scumpe decit
orice piatra scumpa si le-a ingropat cu cinste. Sufletele acestor
mucenici care s-au jertfit pentru noi toti s-au inaltat la Stapinul
Hristos, inviate in slava. Ei au luat mucenicia cu cinste, acoperindu-se
de slava cea nepieritoare, la anul 320 dupa Hristos”.
Despre iubirea acestei lumi
“Sfintii 40 de mucenici au primit cununa muceniciei fiind bagati
pe timp de iarna intr-un lac. Unul dintre ei nemaiputand indura frigul,
a primit sa aduca jertfa zeilor, si iesind din apa a intrat intr-o baie
calda si a murit pe loc. Aici se implineste cuvantul Mantuitorului:
„Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde” (cf. Marcu 8, 35),
pentru ca daca ar fi ramas sa mai indure putin ar fi primit
cununa muceniciei si viata vesnica, insa iesind sa aduca jertfa zeilor
si-a pierdut si viata aceasta si sufletul. Care este motivul pentru care
el nu a mai suportat frigul? Gandul la lumea aceasta.
Daca ar fi avut gandul la Hristos si la Imparatia de sus, atunci
ar fi ramas impreuna cu ceilalti. „Rece este apa”, spunea cel care se
gandea la cele de jos, si care si-a pierdut sufletul. „Dulce este
Raiul”, spunea cel care se gandea la cele de sus, si si-a mantuit
sufletul.
Avand o descoperire a bunatatilor viitoare, cel care ii pazea a
sarit in apa in locul celui care a iesit afara, si a marturisit ca si el
este crestin, si a luat cununa muceniciei impreuna cu ceilalti.
Noi nici nu bagam de seama de cate ori, in fiecare zi, ne
lepadam de Hristos, si vrem sa placem lumii, in loc sa ne ingrijim sa
placem lui Dumnezeu.
Lauda lumii si dorinta de a fi cat mai sus, lumeste vorbind, ne
face sa intram intr-un joc murdar, din care, daca nu ne convertim la
Hristos, nu mai iesim niciodata. Necazurile si permanenta amenintare a
lor, ne fac sa renuntam la marturisire si sa gasim scaparea imediata.
Astfel nu ne folosim sufleteste si nici nu scapam de necazuri, ci zi de
zi, ne adancim mai mult in baia calda a cartelii care nu face altceva
decat sa ne ingreuneze necazul.
Lumea aceasta il neaga pe Hristos, prin faptele ei, iar noi
trebuie sa mergem impotriva curentului, avand indrazneala de a infrunta
nebunia acestei lumi, prin curajul unei vieti impreuna cu Hristos“.
In continuare va ofer o poezie scrisa de un prieten drag.
SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI
DIN SEVASTIA.. [Mosii de iarnă]
Spre dorita primavară care- aduce revenirea
Către viaţă toate iară si-n natură înverzirea,
Vorba-mi caldă iarasi vine, precum gândul cel senin
Sărbatorii să-i închine bun cuvânt către Creştin
Ca prin grai de Pomenire sa le-aduc scriind aici
Cum supuşi la chinuire, patruzeci de Mucenici
Si-au primit din cer Lumină prin cununi venind de Sus
Ca martiri fară de vină pentru crez intru' Isus
În Sevastia-n cetate din tot locul adunaţi
Fără fapte judecate, laolaltă condamnati
Doar prin gând de lepadare, de Hristos si Dumnezeu
Puteau a-şi găsi scăpare facând rugi vreunui zeu...
Însă nevoind s-o facă, cu pietre ce să-i lovească
Spre a-i obliga sa tacă voind faţa s-o lovească
Si spre cap spre trup si-n gură s-au pornit în razbunare
Însă pietre -n întorsură,. i-au lovit în înturnare
Văzând clar că nu se poate, i-au scos dezbrăcati afară
Într-un lac lângă cetate, aruncându-i ca sa piară
Înghetând în apa rece fără milă aruncati
Noaptea toată a petrece, goi în lac fiind lăsaţi
Dar unul voind scăpare s-a topit găsind căldura
Si-un soldat în completare s-a jertfit spre-a fi masura
Patruzeci cu toţi să fie, în plecarea spre Cel Sfânt
Ca să-şi poarte marturie catre Cer, dinspre Pamânt
Fluiere de la picioare le-au zdrobit şi-n foc i-au dat
Într-o apă curgatoare, ce-a rămas au aruncat
Însă Moaştele lor Sfinte au fost scoase mai apoi
Nu sunt vorbe sau cuvinte, ce pot şti să spun spre voi
Doar Minunea Lui Cerească si voia Lui Dumnezeu
Au putut sa împlinească, ce-am voit a spune eu
Cum primite -n dăruire tot în dar înspre lăsare
De la cei în vieţuire, sa le-avem spre închinare..
Moşi de iarnă-n Pomenire, avem azi de sărbătoare
Măcinici si-n'tru' cinstire, spre-a aduce inchinare
Să vă fie tihnă-n casă, fraţi intru' Ortodoxie
Viaţa bună şi frumoasă, prin cuvănt ce-mi las să vie...!
Cu pace şi iubire, către voi;
ANDREI BOTOŞANU SLEVOACĂ
