Când ne simţim singuri în rugăciune

 Când m-am plâns părintelui meu duhovnic despre faptul că mă simt singur în rugăciune, că simt o greutate şi, uneori, prefer să citesc sau să fac alt lucru mai plăcut, părintele mi-a spus: „Cine suntem
noi, ca să-L simţim pe Dumnezeu?“ Atunci am înţeles că mândria şi patimile sunt cele care ne dau sentimentul de singurătate în rugăciune, iar smerenia şi dragostea sunt acele care ne fac să simţim prezenţa lui Dumnezeu şi odihna stării lângă El, din care nu mai vrem să ieşim. 

Precum printr-o sticla murdară nu trece lumina, ci numai căldura acesteia, tot aşa, cu o minte murdară şi împrăştiată nu poate fi cunoscut în chip odihnitor Dumnezeu. Astfel, chiar şi cea mai firavă rugăciune a noastră este o urmare a căldurii Duhului Sfânt, care trece prin învelişul nostru pătimaş, fără a ne da seama însă. „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite“ (Romani 8:26). Dacă în Sfinţi lucrarea Duhului Sfânt se face în chip simţit şi vădit, în noi, cei păcătoşi, această lucrare se săvârşeşte în chip ascuns, fără ca noi să simţim. Astfel, încă fiind înrobiţi de multe patimi, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfinţilor fără a pretinde răspunsuri directe ori vizibile de la aceştia. Când vom înceta să ne rugăm pentru a mai primi răspunsuri rapide sau soluţii minunate, ci din credinţă curată (dezinteresată) şi 
 dragoste sinceră de Dumnezeu, atunci nu ne vom mai simţi singuri în rugăciune. Zicând cât mai des rugăciuni precum: „Facă-se voia Ta!“ şi „Fie mie după cuvântul Tău!“, vom avea o nădejde tot mai mare în Dumnezeu, care ne va dărui odihna şi liniştea, indiferent de încercările prin care trecem. Nu este puţin lucru a avea libertatea şi darul lui Dumnezeu de a îngenunchea cât mai des înaintea Sfintelor icoane şi a ne ruga, aşa cum putem, cu mulţumire şi cu smerenie. Oricum ar fi rugăciunea noastră de peste zi, numai rugându-ne vom învăţa să ne rugăm cât mai curat, fără împrăştiere şi cu o dragoste tot mai mare. Pă rintele Emilian, fostul stareţ din Mă nă stirea Simonos Petras, din Sfântul Munte Athos, vorbind tocmai despre această aparentă stare de singurătate în rugăciune, spune: „Chiar dacă obosesc la rugăciune, în înfăţişarea mea înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă moţăi, sau nu înţeleg, sau îmi fug cuvintele rugăciunii, sau trăiesc în mii de întunecimi, sunt sigur că în această neştiinţă a mea, în orbecăiala mea, în acest întuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu mă aude, Dumnezeu mă vede, Dumnezeu este de faţă. Să nu voiesc eu să mă desfătez de El, ci să vreau - ca să zicem aşa - să Se desfăteze Dumnezeu de mine. Să vreau ca Dumnezeu să Se bucure de mine“. 
Când sufletul este smerit, acesta se vede pe sine nevrednic de orice dar dumnezeiesc, pe când, atunci când este mândru, el se mânie când nu este mângâiat de Dumnezeu, gândind că Dumnezeu se comportă ca şi cum nu ar vedea nevoinţele sale. Dar această aparentă lipsă a lui Dumnezeu este tocmai un semn al iubirii Sale, care aşteaptă nerăbdător ca sufletul să se aprindă cu şi mai multă dragoste faţă de El, urând păcătele şi smerindu-se întru toate neputinţele sale.
 Nici măcar Sfinţilor, Dumnezeu nu se descoperea pe Sine uşor, ci numai după multă creştere în smerenie şi iubire. Astfel, la un moment dat, Sfântul Siluan Athonitul L-a întrebat pe Dumnezeu, zicând: „De ce diavolul nu mă lasă să mă rog cu mintea curată?“. Atunci, Domnul i-a răspuns: „Cei mândri suferă de la draci!“ Acesta a fost  singurul răspuns al lui Dumnezeu către Sfântul Siluan, după 15 ani de rugăciune şi nevoinţe. Noi suntem cei care nu-L vedem şi nu-L simţim prezent pe Dumnezeu în rugăciunile noastre, iar nu El, care este tot timpul lângă noi, ne vede şi ne simte.
Într-un cuvânt despre rugăciune,parintele 

Rafail  Noica,  a  spus:		„Nu  noi  suntem  aproape  de  Hristos,  ci
Hristos este aproape de noi. Dumnezeu nu a abandonat niciodată pe nimeni. Cei pierduţi l-au părăsit pe Domnul, dar El n-a părăsit
niciodată pe nimeni“.	Deci, chiar de am vrea, nu am putea fi singuri

  în rugăciune, indiferent de adormirea şi împrăştierea din sufletele noastre. Numai smerenia şi iubirea pot alunga senzaţia de singurătate pe care, uneori, o simţim în starea de rugăciune. Smerenia ce se naşte din adevărata cunoaştere de sine nu chinuie şi nu asupreşte sufletul, ci îl îndeamnă la pocăinţă şi la recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care atât de mult îl iubeşte. Pentru aceasta, smerenia nu este o resemnare lipsită de nădejde, ci un avânt înflăcărat spre lumina lui Dumnezeu. Deci, să nu voim noi să ne desfătăm de Dumnezeu, ci să vrem să Se desfăteze Dumnezeu de noi. Să vrem ca Dumnezeu să Se bucure de noi, pentru a putea să ne bucuram şi noi de Dumnezeu... şi încă veşnic.

VEŞNICIA SUFLETULUI

                            Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

O, suflete, scânteie sfântă
A „Soarelui (celui) gândit“,
Odor nepreţuit al lumii
Şi îngerilor prea cinstit!

Făptura toată, cea văzută,
Şi cerul cu podoaba sa
Au fost gătite pentru tine,
O, suflete, comoara mea!

De-aş fi lipsit de toate-n lume,
Nimica n-am a pierde eu,
Căci toate nu-s aşa de scumpe
Ca tine, suflete al meu!

Dar (vai)! lipsindu-mă de tine,
Atunci pe toate le-am pierdut:
Şi slava pregătită-n ceruri
Şi orice bine am avut!

Răscumpărat de la osândă
Cu Sângele dumnezeiesc,
Tu eşti chemat să fii mireasă
A „Mirelui celui ceresc“.

Cu „amanetul cel de taină“,
Încredinţat de la Botez,
Vei fii chemat, în ziua „nunţii“,
La El să te înfăţişezi.

Va trece cerul şi pământul,
Iar tu vei rămânea mereu,
Căci suflete, tu eşti „Icoana“
Prea Veşnicului Dumnezeu!