(...) Se spune ca odata, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul."Mama! Mama! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerabdator, a doua zi dedimineata, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atâtatreaba în gospodarie! Si-atunci, s-a dus la tata, sa-l întrebe."Nu stiu..., cauta-l singur", îi spuse acesta obosit si se apuca mai departe demunca.."Unde? Unde e Raiul?" , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti.."Ce lume urâta...", îsi spuse pentru sine pustiul.Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta..., se-auzi glasul unui batrân,ce-l privea demult. "Si acolo, în pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sagasesti un om singur, ce sta într-o coliba. El o sa-ti spuna unde este Raiul."Zis si facut. Si a doua zi de dimineata, când parintii lui nu se sculasera înca, îsilua o traistuta cu câteva merinde si pleca furisându-se printre casele adormite,catre pustie. În curând, soarele rasarise, iar în urma pasilor lui satul fuseseacoperit de nisip. Merse ce merse si, într-adevar, catre seara, ca prin minune,din pustia întinsa tâsni o coliba. Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo demulti ani."Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul calator."Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cumtrebuie sa ajung".Batrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai sa manânci ceva si sa teculci, ca oi fi obosit. Mâine în zori o sa plecam împreuna catre Rai".Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua. Batrânul stia. Iar catrezori, pustia primea în pântecul ei doua siluete, ce se pornisera la drum. Merserace mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduride piatra si o cladire mare, cu o cruce în vârf."Ce este aceasta?", întreba copilul. Aceasta este o manastire, spuse batrânul. De-aici începe poteca catre Rai."Si-apoi, batrânul manastirii îl primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile deacolo. Si ce-am sa fac aici?", întreba copilul. "Deocamdata, sa faci curat, ai samaturi si mai încolo om vedea".Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sârg pe toate.Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, când batrânul manastirii îl întreba peneasteptate: Cum merge, cum îti e?""Mi-e foarte bine", raspunse pustiul. "Am de toate." Si-apoi tacu, închizându-se în sine.Batrînul îi simti linistea si îl iscodi în continuare. "Parca ai ascunde ceva în suflet,asa ai tacut. Spune-mi cinstit, totul, pâna la capat. Îtilipseste ceva?""Mie..., nimic, se hotarî într-un târziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, încladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa, cu barba si plete, ce sta legat, întins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de mâncare. De cenu vine si el la masa?", ridica pustiul ochii din pamânt, privindu-l pentru primadata patrunzator pe batrân.
Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca. "Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru ca nu a maturat cumtrebuie si n-a facut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care statea înapropiere si care auzise discutia. Îngerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu. "Acolo veiajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie", se-auzi vocea monahului.Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat în inima copilului. Eraprimul pas catre Rai, ce se numea iubire.Mai târziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la bucataria manastirii, furaceva de mâncare si, fara sa fie observat de nimeni,intra în biserica si o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce."Hai, vino sa manânci!", îi zice pustiul, uitându-se îngrijorat în stânga si îndreapta. Hai, ca nu stie nimeni!"Si Fratele coboara. Un zâmbet avea pe buze si, mângâindu-l pe pusti pe frunte,acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplude o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pe dinauntru. Apoi, ca sicând s-ar fi cunoscut demult, au început sarâda si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata în viata lui. Era atâtde fericit ca-si gasise un prieten! Dar el nu stia ca urcase a doua treapta aRaiului: prietenia. Azi asa, mâine asa, însa fratii ceilalti din manastire au început sa se întrebe:"Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?" Apoi, curiosi,au început sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata;si-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-auputut deschide usile. Atunci au încercat sa se uite pe gaura cheii si, în clipaaceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, înfricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptând pâna noaptea târziu,când copilul a iesit. "Ce-ai facut înauntru?", se repezisera ei ca un stol de pasarinegre asupra lui."N-am facut nimic", raspunse pustiul tremurând."Minti! Spune ce-ai facut?", l-au întrebat din nou calugarii furiosi."Am furat mâncare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce", raspunse copilul înspaimântat."Care Frate?", au întrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii."Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mâncare", raspunse pustiul."Si ce-a facut Fratele?", au întrebat tulburati calugarii."A coborât si-a mâncat", raspunse dintr-o suflare pustiul.Si, în clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut în genunchi. Mare fu apoispaima pe batrânul manastirii, aflând toate acestea. Egumenul începu si el, larândul lui, sa tremure si, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui celMare ca îl rog sa ma primeasca si pe mine la masa...""Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mâncare de labucatarie?""Da, poti sa iei cât vrei", raspunse tremurând egumenul.Si seara din nou coborî peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cumâncarea luata de la bucatarie, se îndrepta vesel spre biserica.
"Hai sa manânci!", îi striga el, mai vesel ca oricând. Si, din nou, Fratele cel Marecoborî de pe cruce, îl mângâie si biserica seumplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi câteglume si câta veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, pustiul si-aadus aminte de rugamintea egumenului."Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-lprimesti la masa".Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se întrista. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu, Fratele celMare. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui... Nu poate sa vina"."Nu poate sa vina?", ramase uimit copilul."Nu!", fu raspunsul scurt al Fratelui.Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au început sa râda si sa glumeasca. Într-un târziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus sprechilia egumenului, unde acesta îl astepta tremurând."Ce-a zis Fratele?", întreba acesta, gâtuit de emotie."A zis ca nu te poate primi!", raspunse copilul."De ce?", întreba înspaimântat egumenul."Mi-a spus ca ai mai multe pacate decât toate firimiturile de pâine cazute pemasa".Si atunci el, egumenul, se prabusi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-isa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte"Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta îl privi surprins si-i spuse: "Bine, am sa-l rog din nou si mâine!"Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri si gemete de pocainta. Copilul însadormi linistit. Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau calucreaza. Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea."Pot sa iau mâncare?", întreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie."Poti", îi spuse monahul, si-i umplu cu mâna tremurânda vasul. Apoi, cu pasimici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mâncare, copilul intra din nou în biserica."Hai sa mâncam!", spuse el Fratelui cel Mare."Hai!", raspunse acesta, îndreptându-se spre el.Si câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îsi adusebrusc aminte:"Te roaga egumenul sa-l ierti... si sa-l primesti si pe el la masa!..."Tristetea se aseza între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile depâine de pe masa: erau parca mai multe. "Am înteles..., spuse copilul, nu sepoate...""Da, nu se poate", raspunse Fratele cel Mare. Si atunci, pacatul cel bun coborî din nou în inima copilului si acesta îndrazni. "Dar Tu nu te gândesti ca acummanânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara. Si sufletulPrietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta îi vazu din nou inima luibuna."Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile amsa-l primesc la masa..."Ce bucurie pe egumenul manastirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Sicele opt zile trecura.
Pentru el, pentru batrân, în post si rugaciune si, mai ales, în multa pocainta. Aopta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau."De ce?", întreba nedumerit copilul."Batrânul a plecat la Domnul", i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru înmormântare. Si atunci copilul vazu!Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi în ochi,egumenul, chiar el. Mâncasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura,Mântuitorul îl iertase."Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!", repeta el,pentru fiecare monah în parte."Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?" "E plin de iertare", murmura copilul.(...)- Fragment din textul "Basmul din Carpati", publicat în cartea lui Dan Puric,"despre Omul Frumos
