Puterea unei rugaciuni zilnice-Arh Sofronie Saharov

O rugăciune deosebită care deschide sufletului o perspectivă deosebită, atrage atenția sinelui spre smerenie, spre slava lui Dumnezeu, spre bucuria rugăciunii pentru aproapele și cugetarea la judecata particulară. Cuviosul Sofronie Saharov, un mare trăitor al vremurilor noastre, un „cunoscător” al Harului Divin ne-a făcut cadou această rugăciune cu care merită să începem fiecare dimineață predându-ne voii lui Dumnezeu și iubirii Sale nespuse. Fie ca Domnul să atingă inimile tuturor celor care o vor citi:

„Dumnezeule veșnic și Făcătorule al tuturor lucrurilor, care în neajunsa Ta bunătate m-ai chemat din neființa la aceasta viața, care mi-ai dăruit harul botezului și noii nașteri de sus, care ai pus pecetea Sfântului Duh pe mădularele trupului meu în taina mirungerii și care mi-ai dat dorința de a te căuta, Tu, singurul Dumnzeu adevărat, auzi rugăciunea mea.

Eu n-am viața, lumina, bucurie, înțelepciune sau putere, decât numai în Tine, Dumnezeule; nu îndrăznesc să ridic ochii spre tine, din pricina nedrepților mele. Dar tu ai spus ucenicilor Tăi: ,,Tot ce veți cere cu credința în rugăciune veți primi” și încă ,,Tot ceea ce veți cere în numele Meu, voi face”, de aceea îndrăznesc să Te chem. Curățește-mă de toată spurcăciunea trupului și a sufletului și învață-mă să mă rog Ție. Binecuvintează această zi pe care mi-ai dăruit-o mie, nevrednicul Tău rob, prin puterea binecuvântării Tale, fa-mă vrednic în toată vremea și în tot locul de a vorbi și a lucra în slava Ta, cu sufletul curat, cu smerenie, răbdare și dragoste, cu blândețe, pace, bărbăție și înțelepciune și de a fi întotdeauna pătruns de prezența Ta.

În nemărginita Ta bunătate, Doamne, arată-mi calea voii Tale și dăruiește-mi să pășesc fără de păcat sub privirea Ta. Doamne, Tu, care cercetezi inimile și rărunchii, știi de ce am nevoie. Tu cunoști orbirea și neștiința mea, dar Tu cunoști și dorirea mea, durerile inimii mele și suferințele sufletului meu. De aceea, Te rog, ascultă-mi rugăciunea și prin Sfântul Duh arată-mi calea pe care trebuie să merg. Și când voia mea vicleană mă va conduce pe alte drumuri, nu mă cruța, Doamne dă-mi doar puterea dragostei Tale, dăruiește-mi să mă lipesc de bine.

Păzește-mă de tot cuvântul și fapta aducătoare de moarte sufletului meu, de orice mișcare care ar putea să jignească sau să rănească pe fratele meu, învață-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc. Dacă voia ta este să tac, ispiră-mi să păzesc tăcere, într-un duh de pace, care să nu pricinuiască nici întristare și nici o pagubă aproapelui meu.

Întărește-mă pe calea poruncilor Tale și până la ultima suflare nu îngădui să mă depărtez de lumina cuvinteloTale, astfel ca poruncile Tale să devină unica lege a ființei mele, atât aici, jos, cât și în viața veșnică.

Dă Doamne, Te rog, ai mila de mine, cruță-mă de tot necazul și în deznădejdea mea și nu-mi ascunde calea mântuirii. Multe și mari sunt cererile mele, Doamne și totuși eu nu uit urâciunea păcatului meu. Ai grijă de mine! Nu mă lepăda de la fața Ta din pricina îndrăznelii mele, ci mai curând sporește în mine această îndrăzneală și dăruiește-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc după cum mi-ai poruncit: cu toată inima mea, cu sufletul meu, cu toată mintea mea, cu toată puterea mea, cu toată ființa mea.

Dă Doamne prin Duhul Tău cel Sfânt, să învâț bunătatea, viața dreaptă și cunoștință; să cunosc adevărul Tău înainte de a mă pogorâ în mormânt. Lungește-mi viața în această lume, până ce îți voi oferi o pocăință adevărată. Nu mă smulge la jumătatea zilelor mele, și nici în răstimpul când sufletul meu este încă orb. Și când îți va plăcea să pui capăt vieții mele, spune-mi ceasul morții mele, pentru ca să-mi pot pregăti sufletul să te întâlnească; în acest ceas de temut fii cu mine Doamne și dăruiește-mi bucuria mântuirii Tale. Curățește-mă de greșelile mele cele ascunse și de toată nedreptatea tăinuită în mine și dăruiește-mi răspuns înaintea înfricoșatei Tale judecăți. Da Doamne, în marea Ta milostivire și nemărginită Ta iubire de oameni, primește-mi rugăciunea. Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Sfânt și Mare, Tu însuți, învață-mă smerenia Ta. Ascultă-mi rugăciunea și miluiește-mă pe mine păcătosul!

Amin!

Sofronie Saharov ucenicul Sfântului Siluan Athonitul – Rugăciunea fiecărei dimineți

sursa: catehetica.ro

Stejarul care se roagă

de Gavriil Stiharul

Păresimi Fericitul [1] obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în stejărişul din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri, îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţător care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
- Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
- Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.
- Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea să n-o uite.
- Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
- Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
- Au citit ce scrie aici şi superstiţioşi n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
- Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu ?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
- E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
- Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
- Staţi mai departe, ţipă şeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
- Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
- Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
- Un accident ! ţipă şeful. Cu toţii, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
- Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă ?
- N-a fost vina mea, se apară beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu !
- Tu şi Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii... Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: "Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft", se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. "Afară cu el din satul nostru !". "Afară ! Afară !" strigară oamenii. "Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin".

*

Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasăre care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşeză în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse prêţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.

___________________________________________________________________

1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo ceartă, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameşului din Evanghelie, căreia Sfinţii Părinţi i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obişnuiau să-şi scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăţi de lemn sau fâşii de pergament şi le poarte cu ei pretutindeni.