După 10 din cei 15 ani de detenţie
politică pe care i-am făcut sub comunişti, am ajuns şi în lagărul de muncă de
la Noua Culme. Îmi amintesc că acolo am avut cu noi un om cu totul deosebit, pe
moş Varga, ţăran simplu din Banat. Statură mijlocie, om blând şi cu o faţă luminoasă. Într-o zi,
a venit la mine, timid şi îngândurat,
să-mi spună unele lucruri.
-
Domnule Părinte, aş vrea să vă spun
ceva, aşa, ca la o spovedanie... - Bine, moş Varga, pofteşte aici, pe patul meu! S-a suit mai greu, că eram pe patul
suprapus, dar asta îţi dădea posibilitatea de a nu te auzi şi alţii. Era ca un
adevărat scaun de spovedanie.
- Domnule părinte, uite, aşa cum te văd pe dumneata, aşa îl văd pe Domnul Hristos. - Când,
moş Varga? - De cele mai multe ori dimineaţa, după terci, când oamenii stau pe paturile
lor... - Şi cum?
- De multe ori stă în picioare, rezemat de speteaza patului
meu, şi mă priveşte cum stau, iar
împrejurul capului are o strălucire
de raze cum n-am văzut în nici o icoană. - Nu ţi-ai pus problema că
e vis?
- Tocmai asta o fac, că mă uit şi la vecini, ca să-i văd pe ei; în acelaşi timp, mă pipăi pe mine , ca să-mi dau seama că sunt treaz.
De asemenea, apar nişte miresme care
nu sunt din cele pe care le cunoaştem
noi, din florile pământului...
Într-o
zi, moşul s-a rugat lui Dumnezeu să-i facă şi pe ceilalţi să le simtă. La scurt
timp, după rugăciunea lui, au început toţi să spună: „Dar ce miroase atât de frumos?! Că nu seamănă cu
mirosurile pe care le cunoaştem
noi... De unde poate să vină, că n-avem flori pe aici?!“. Iar afară era în toiul iernii, cu
frig şi zăpadă mare.
Moş Varga şi-a dat seama că Dumnezeu i-a
împlinit rugăciunea, dar a tăcut mâlc, şi-a dat pătura peste cap şi a început
să plângă de bucurie. Nu ştiu dacă şi cât a mai trăit moş Varga după eliberare,
nici dacă minunea a mai continuat în vreun fel, dar mireasma aceea o mai simt
parcă şi azi, ca pe un semn al
faptului că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată.
