duminică, 30 martie 2014

U n o m f e r i c i t


Părintele Teofil
Pârăian, de la Sâmbata
de sus,
a fost un om
fericit...

Auzit-am că pe vremuri
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle printr-un înger,
Dacă omu-i fericit!
Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreagă colindând,
Când la deal şi când la vale
Pe creştini tot întrebând.
Unul zise: „- Cum pot oare
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cât de mult trudesc?!“
Altul zise cu durere:
„- Eu aş fi, dar ce să fac,
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!“
Unul spuse cu mândrie:
„- Eu am bani, ce pot să zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!
Însă „fericit“ aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrânesc.
Altul strigă cu ocară:
„-O, ce fericit aş fi
Dacă n-aş avea povară

O mulţime de copii!
Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuiesc!
Cum pot oare cu-aşa casă
Fericit să mă numesc?“
Când pe altul îl întreabă:
„- Tu eşti fericit ori ba?“
Dând din cap, el spuse-n grabă:
„- Hm! Nu prea sunt, Măria Ta!
„- Dar de ce? Ce îţi lipseşte?“,
Zise îngerul suav.
„- Aş trăi împărăteşte,
Dar sunt trist că sunt bolnav.
Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac.
Sunt slăbit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!
Şi cuprins de întristare,
Îngerul plecă mâhnit
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!
Tot aşa cârteau creştinii,
Orişiunde întreba
Apăsând mai tare spinii
Domnului pe fruntea Sa.
Şi cu fiece răspuns,
Pas cu pas îl aduceau
Spre Golgota, în ascuns
Şi pe cruce -L răstigneau!
Merse îngerul ce merse
Până când a întâlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit.
„- Omule, te văd muncind,
Şi eşti mult prea obosit,
Ziua toată robotind,
Spune-mi, tu eşti fericit?“
Omul se-ndreptă de spate
Şi, privindu-l pe străin,
Îi spuse cu bunătate:
„- Fericit sunt pe deplin!“

Îngerul sări deodată,
Iscodindu-l înadins
„- Casa ta-i dărăpănată
Focu-n vatră ţi s-a stins.
Ai copii prea mulţi, se pare,
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mâncare
Şi eşti fericit, socoţi?“
„- Eu nu te cunosc, străine
Şi nu ştiu de unde vii,
Dar, de vrei, rămâi la mine,
Până mâine-n zori de zi.
Iată-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămând vei fi oricum.
Nu am bani, nu am avere,
Nu am casă un palat,
Am în schimb o mângâiere,
Că am sufletul curat.
Casa mea dărăpănată
Cu căldură te-o primi,
Chiar de-i focul stins în vatră
Om mânca ce s-o găsi.
Şi cu toţii stând la masă,
Domnului I-om mulţumi
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.
Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar Bunul Dumnezeu.
El îmi dă mereu putere,
El mă iartă când greşesc,
El mi-alină orice durere,
El mă-ajută să trăiesc.
Cine are aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mângâiere
Şi e-n viaţă fericit!
Am copii pe lângă casă,
Am pământ să-l pot munci
Am nevastă credincioasă,

Fericit de ce n-aş fi?“
Îngerul să-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos.
Bucuros, el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă în sfârşit aflase
Un om care-i fericit!
Auzind Domnul îndată
Le dădu creştinilor
O pedeapsă meritată
Pentru necredinţa lor.
Numai cel ce nu cârtise
Fericit în veci va fi
Că din toţi, doar el primise
Darul de-a se mântui.
Cine are-nţelepciune
Să priceapă n-ar fi greu:

FERICIREA NU E-N LUME,
CI E DOAR ÎN DUMNEZEU!

Dacă-am fi, din întâmplare,
Întrebaţi şi noi cândva,
Conştiinţa noastră oare
Ce-o răspunde: NU sau DA?

sâmbătă, 29 martie 2014

STERGARUL


de Costache Ioanid

La Cina cea de taină, în camera de sus,
Înconjurat de apostoli S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
Pe azimile calde, pe mielul fără vină.
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite. 
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite: 
Un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege 
Cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege, 
Să le aline talpa de colbul de pe drum. 
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum, 
Se întrebau în cuget: cum vor şedea la rugă? 
Sau cine îşi va pune Ştergarul cel de slugă? 
O, iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare 
Când vasele cu apă, când praful pe picioare. 
Şi Duhul îi întreabă cu şoapta lui uşoară: 
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre , ştergarul astă seară? 
– Chiar eu? Nu şade bine, eu doar sunt mai bătrân. 
– Dar tu? Tu, cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân... 
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei. 
– Chiar eu? Sunt cel din urmă la Domnul, dintre ei? 
– Dar tu, ce doar ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns: 
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns. 
– Tu, Toma, nu vrei să fii tu oare cel ce spală? 
– Sunt trist!... se luptă-n mine o umbră de-ndoială. 
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?... Dar tu... 
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: NU! 
Atunci lăsându-şi brâul şi haina într-un ungher, 
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer 
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor 
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor. 
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus! 
Şi-acum a câta oara, Se-aşează iar Iisus 
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară: 
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară? 
Tu, soră Marioara, tu Mircea, tu Mihai? 
Frumos va fi odată acolo sus în rai! 
Dar azi sunt mii de treburi... Necazul greu se curmă. 
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă? 
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob! 
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob? 
Sunt răni neîngrijite, sunt flăcări ce se sting , 
Batiste-n care lacrimi în taină se preling! 
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere. 
Sunt oameni singuratici, dornici de-o mângâiere, 
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital, 
Sunt suferinzi ce-aşteptă al Cerului semnal. 
Se cere osteneală şi jertfă uneori 
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori! 
Nu mânui cuvântul când harul nu ţi-e dat, 
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat! 
Cât lingura în crătiţi şi roata la fântână, 
Ciocanu-n tabla casei şi-un gard la vreo bătrână, 
Să stai de veghe noaptea, la câte-un căpătâi, 
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi, 
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul, 
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul? 
Chiar eu? Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân. 
– Chiar eu? Eu sunt prea tânăr, eu stau lângă Stăpân. 
– Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns. 
– Chiar eu? Chiar eu? se-aude acelaşi trist răspuns. 
Atunci, lăsând să cadă cununa Lui şi haina 
Iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina 
Încet, a câta oară?, Se-apleacă iar Iisus 
Şi plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus! 
Aşa cum o mlădiţă se-ndoaie lângă trunchi, 
Stăpânul omenirii se-apleacă în genunchi. 
La jugul fără slavă, Iisus din nou se-njugă. 
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă. 
Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână! 
Iisus vă spăla astăzi, cu propria Sa mână. 
Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge! 
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său Sânge! 
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul! 
Luaţi cu drag ştergarul alăturea cu Domnul 
Şi nu uitaţi: pe cale orice lucrare-i bună, 
Dar cine ia ştergarul, acela ia Cunună!

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA