As indrazni Hristoase sa Te rog,
Sa ne mai rabzi, dar parca-mi e rusine,
Cand il privesc pe omul ce, deloc,
Nu-si mai ridica, Doamne, ochii către Tine !
Si spini au inflorit in pieptul lor,
Din care-Ti impletesc cu sârg, cununi,
Si cuiele se otelesc de zor,
Si iadul isi trimite legiuni!
Privesc la Chipu-Ti Sfant si ma-nfior,
De nepasarea care-mbraca omenirea,
Iar ranile-Ti de cui si-n mine dor,
Privind cum raul isi intinde stapanirea.
O, Doamne, poate ne mai rabzi un pic,
Inainte de-a deschide si ultima pecete,
Nu-s vrednic sa Te rog, sunt cel mai mic,
De nu strigam acum, striga-vor mii de pietre!
Si cat de dulce esti Hristoase Doamne,
Dar cati din noi doresc sa Te mai guste?
Pentru Iubirea Ta nu mai e foame,
Si nici constiinta nu-i, ca sa ne mustre.
Dar vino, Doamne iar cu biciu-n mana,
Si nu-i lasa sa Te mai rastigneasca,
Si nici cununi de spini pe cap sa-ti puna,
Nici Sfantu-Ti nume sa il mai huleasca!
Preot Ioan.
