DIAVOLUL SI BABA

Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.

Diavolul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.

Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:

- Dar de ce eşti aşa de amărât, împieliţatule?

- Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui.

- Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.

- O pereche de cizme nou-nouţe, răspunse Nichipercea.

Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea.

Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, văicărindu-i:

- Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-l împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.

Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în realitate n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse...

- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă.

Dracul se uita şi el, cu baba, de departe.

Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:

- Un galben! Un galben!

Apoi unul din ei zise celuilalt:

- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.

- Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?

- La mine?! Doamne fereşte!

Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului".

Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce pocinog.

Şi, iată că, unii oameni sunt mai şireţi decât diavolul; ce n-a putut face diavolul a făcut baba.

Din... Popas Duhovnicesc

O POVESTE DE IUBIRE

Se spune că într-o zi îngerii de la botez, păzitori ai oamenilor, s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători şi răi; au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Domnul Dumnezeu i-a întrebat: - Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei? Îngerii au spus: - Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că este darul tău numai pentru ca ei să se roage. Bine, a zis Domnul. Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci îngerii s-au prezentat din nou în faţa Stăpânului, supăraţi pentru nepăsarea oamenilor: - Doamne, oamenii tot nu se roagă. Domnul i-a întrebat iarăşi: - Ce credeţi că ar trebui să le mai fac? - Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se vor ruga. Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Dar nici acum oamenii nu îşi făceau timp să se roage. Îngerii au mers din nou în faţa Creatorului şi s-au plâns că oamenii sunt tot răi. - Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul. Îngerii n-au mai avut nimic de adăugat şi Dumnezeu le-a spus: - Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în cele 24 de ore ca să se roage. Şi a lăsat timpul ca mai înainte. Rugăciunea este cea mai grea faptă bună. Cred că v-aţi dat seama. Creştinii practicanţi fac multe fapte bune: ajută pe aproapele, citesc cărţi sfinte, se ostenesc în vreun fel sau altul, dar când e vorba de rugăciune...    De ce oare? Pentru că rugăciune înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu, iar vrăjmaşului nu-i convine. Pentru aceasta sunt piedici de tot felul, şi înainte de rugăciune, şi în timpul rugăciunii. "Rugaţi-vă neîncetat!" (Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel,5,17)

PILDA DE ASCULTARE

Povestit-a cineva din părinţi, că un oarecare filosof însemnat din Cetatea lui Dumnezeu, bărbat cucernic, a venit la un sihastru şi-l rugă să-l primească spre a-l face călugăr. Şi i-a zis bătrânul: de pofteşti să te primesc, mergi şi vinde averea ta şi o dă lipsiţilor şi te voi primi ! Şi mergând, a făcut după cuvântul bătrânului. După aceea i-a dat o altă poruncă: să te păzeşti a nu vorbi cu nimeni ! Iar el s-a făgăduit să nu grăiască, şi doi ani n-a grăit. Au început după aceea oamenii să-l laude şi i-a zis bătrânul: nu-ţi este de folos să stai aici, ci te trimit la o mănăstire de obşte. Şi l-a trimis. Dar trimiţându-l, nu i-a zis să grăiască, sau să nu grăiască. Deci, acela păzind porunca ce i s-a dat, a petrecut fără să vorbească. Egumenul, după ce l-a primit, vrând a-l ispiti cu fapta, ca să-şi dea seama de este mut, sau se preface, l-a trimis cu o trebuinţă, în vremea revărsării apei râului, ca, vrând să treacă apa, să spună că n-a putut trecerâul, şi a trimis după dânsul în taină, să vadă ce va face. Acela, dacă a ajuns la râu şi a văzut că nu poate trece, a plecat genunchii spre rugăciune şi, venind un crocodil, l-a luat în spinare şi a trecut în cealaltă parte a apei. După împlinirea ascultării pentru care a fost trimis, a venit iarăşi la apă şi iarăşi l-a luat în spate crocodilul şi l-a trecut dincoace. Deci, venind fratele cel trimis după dansul să-l urmărească, a spus stareţului şi fraţilor ce a văzut şi s-au mirat. Nu după multă vreme, a murit călugărul ce nu grăia. Şi a trimis egumenul la bătrânul lui, grăind: mut de ar fi fost, însă îngerul Domnului a fost. Atunci a vestit stareţului că n-a fost mut, ci mult vorbitor, dar păzind porunca ce i-a dat dintru început a petrecut negrăind. Şi s-au mirat toţi şi l-au proslăvit pe Dumnezeu. (Patericul Egiptean)

Ma supar doar cand vreau eu

”Cândva, un călugar era mereu irascibil. Se supăra foarte repede, aproape din orice. Deşi se ruga neîncetat la Dumnezeu să îl scape de supărare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia pe unul dintre fraţi. La un moment a îndrăznit să-I spună lui Dumnezeu:

“Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de supărare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa des?”. Dumnezeu i-a răspuns:

“Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării fără materie primă? Nu Mi-ai spus tu să te scap de supărare? De aceea îţi trimit mereu pe cineva, ca să ai ocazie să nu te superi chiar dacă îţi dă motiv. Tu poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? Tot aşa este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale! Numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale”.

Călugărul s-a luminat şi de atunci îşi spunea mereu: “Mă supăr doar când vreau eu”. Şi aşa a scăpat călugărul de supărare. ”

Lumânările se aprind cu lacrimi

“Lumânările se aprind cu lacrimi”, şoptea bunica, seara, îngenuncheată la icoană.
Bunica mirosea a busuioc, ca şi icoana.
“Şi cum se sting?” întrebam eu, neînţelegând de ce e nevoie de lacrimi ca să aprinzi o lumânare.
“Nu se sting, doar câteodată, când vine vântul cel smintit”
“De unde vine vântul cel smintit?”
Bunica nu răspundea; tăcea, îngândurată, cu o uşoară cută pe frunte, privind atent lumânarea.
“De unde vine vântul cel smintit?” insistam eu.
“E taină” şi mâna bunicii se odihnea o clipă, uşoară ca un zbor, pe fruntea mea: “e taina vântului, aşa cum sunt şi multe alte taine, taina adâncă a verdelui, a copacilor visând să fie păsări, a păsărilor obosite dorindu-şi rădăcini, taina lacrimilor care menţin lumânarea aprinsă, a necunoscuţilor care suntem noi”. Ofta uşor bunica, aplecându-se mai adânc în faţa icoanelor.
Azi e rândul meu să aprind lumânarea cu lacrimi; şi ca atunci, vine năpraznic vântul cel smintit - pe care-l cunosc atât de bine - şi încearcă să stingă lumânarea; dar flacăra se înalţă, dreaptă şi neclătinată, arcuindu-se lin ca şoldul de fecioară.
Şi taina, tainele, povestea, se desfăşoară lin, ca glasul bunicii de demult, busuiocul miroase a icoană, amintirea rememorează ceara curată, şi lumânarea arde drept, pe când în cele patru puncte cardinale meşterii tâmplari cioplesc Crucea!

Vederea pacatelor

"Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete [...]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, "vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga" (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor". (Sfantul Ioan Casian)

SARANTOCUL

Un om sărac şi bătrân, fără rude şi fără casă, avea permisiunea de la preot să doarmă noaptea în tinda bisericii. El se învelea cum putea cu o pătură ruptă şi murdară şi dormea acolo în frig, singurul avantaj fiind că nu s-ar fi udat dacă Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea şi nici nu cerşea, dar cu toate astea mai multe femei din zonă nu-l sufereau spunând că este murdar şi că cine ştie ce microbi poartă în hainele lui murdare. Găsiră aceste femei un pretext şi se duseră apoi la părinte să discute. Ele spuseră că nu pot dimineaţa să se apuce de curăţenie în tinda bisericii, fiindcă sărăntocul stă acolo întins şi slujitorul lui Dumnezeu le făcu pe plac şi îi spuse bătrânului să plece, fiindcă deranjează. Acesta a plecat fără să cârtească, iar femeile erau bucuroase că se făcuse în biserică ceea ce ele voiau.

După ce au ieşit într-o seară de la vecernie intrară în vorbă cu jandarmul care patrula prin târg după cum îi era misiunea. Acesta le întrebă:

-  Dar unde este bătrânul care dormea în tinda bisericii?

O femeie îşi ascuţi glasul şi rosti cu mândrie.

- Un’ să fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?

- Păi rău aţi făcut! rosti jandarmul.

- Păi de ce să facem rău, că ne-a dat voie părintele! rostiră ele răspicat.

- Ei ştiţi că eu mai am şi ronduri de noapte! Şi de multe ori l-am surprins pe bătrân făcând lucruri dumnezeieşti.

- Eiiiii, cum să facă lucruri dumnezeieşti zdrenţărosul acela!?

- Ei, aflaţi creştinelor acestea, că sunt lucruri pe care nici părintele nu le ştie. Sărăntocul din tinda bisericii, sau zdrenţărosul cum îi ziceţi voi, a apărat odată biserica de hoţi şi prădători sărind la ei cu bâta. Altă dată i-a dat lumânări unei femei care avea soţul muribund. Femeia neştiind ce să facă, fiind miezul nopţii şi soţul ei aproape să-şi dea sufletul, a venit aici la biserică ca să găsească o lumânare şi sărăntocul a ajutat-o. Şi altădată văzând că vasul cu agheasmă are o gaură prin care se scurgea apa sfinţită de Bobotează s-a pus să repare vasul, căci altfel toată apa sfinţită ar fi curs pe jos şi s-ar fi făcut mare păcat…

- Şi de ce nu ne-ai spus astea din timp? Căci noi n-am ştiut că omul are faptele astea bune, spuseră femeile.

- Bătrânul m-a rugat frumos să tăinuiesc acestea, fiindcă fapta bună se face într-ascuns, nu se trâmbiţează. Voi ştiţi că el nu vorbea, dar mi-a spus într-o seară acestea: ,,Mai repede mă odihnesc, faţă de păcatele mele când sunt înghiontit, jignit sau izgonit, decât atunci când mă laudă lumea. Rogu-te fii bun şi nu spune cuiva că aş fi făcut ceva bun, lasă-mă astfel să mă odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a părut rău că au izgonit săracul şi au plecat apoi care încotro să-l caute. Şi se spune că încă mai caută şi astăzi, fiindcă nu l-au mai găsit.

Povestea privighetorii

Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai frumos din lume, fiind construit in intregime din portelan delicat. In jurul palatului erau gradini imense splendide, pline cu plante si flori rare. In spatele lor, o padure mare de pini strajuia drumul pana la mare. In aceasta padure de pini traia o micuta privighetoare.

Privighetoarea canta atat de frumos, incat oricine o auzea cantand, nu mai putea sa uite vreodata cantecul ei.

Pescarii sarmani care-si aruncau plasele in mare toata ziua, se opreau din munca, atunci cand auzeau privighetoarea cantand. “Ce frumos canta!” ziceau ei, uitand de problemele lor si ascultand muzica dulce.

Calatori multi care veneau din tari indepartate, ca sa vada regatul imparatului, admirau delicatul palat de portelan si gradinile minunate, dar cand auzeau cantecul privighetorii, toti spuneau: “Acesta e cel mai frumos din toate frumusetile de aici!”

Scriitori si poeti au scris carti in care laudau frumusetea palatului imparatului si a gradinilor lui. Dar ei laudau privighetoarea, mai mult chiar decat aceste frumuseti. Aceste carti ajungeau peste tot in lume iar, intr-o zi, imparatul insusi a deschis o carte. “Ce minunat!” zise el, “Aceasta carte spune ca, dintre toate lucrurile minunate din regatul meu, cantecul privighetorii e cel mai frumos! Dar unde este aceasta privighetoare, de ce eu n-am auzit-o niciodata cantand?”

Imparatul si-a adunat toti ministrii si curtenii si i-a intrebat despre privighetoare. Dar niciunul dintre ei nu auzisera pasarea, nici macar doamnele de onoare, bucatarii sau ceilalti servitori.

In sfarsit, unul din ajutorii de bucatari a exclamat:”Aaa, privighetoarea, o stiu foarte bine! In fiecare seara merg in vizita la batrana mea mama, care locuieste pe malul marii. Cand ajung in padure sunt intotdeauna obosit, dar atunci aud cantecul privighetorii, care e atat de dulce incat imi dau lacrimile.” Asa incat omul, impreuna cu alti curteni si doamne de onoare, au plecat spre padure sa caute privighetoarea.

Au mers ei ce-au mers si au ajuns la o pajiste unde o vacuta a inceput sa mugeasca. “Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul asta inainte.”, zice un curtean. “Ah, nu”, a spus ajutorul de bucatar “aceasta e doar o vacuta; mai avem putin de mers, pana sa ajungem la privighetoare.”

Curand, ei au trecut pe langa un iaz, unde cateva broaste oracaiau de zor. “Ce dragut”, zice un alt curtean “vocile lor seamana cu clinchetul clopotelor de la biserica!”. Ajutorul de bucatar a inceput sa rada si a zis: “Dar nu-i privighetoarea, insa o vom gasi curand.”

Au mai mers putin si, in sfarsit, ajutorul de bucatar a zis: “Iata privighetoarea!” si a aratat catre o pasare micuta, gri, cocotata pe o creanga deasupra capetelor lor.

“Ce incolora este, nu ne-am fi imaginat niciodata ca privighetoarea e o pasare atat de stearsa!”, au zis doamnele de la curte. Atunci privighetoarea a inceput sa cante, iar trilurile ei dulci au umplut padurea. “Ah, ce minunat!” au soptit doamnele de onoare.

“Da, intr-adevar” au zis toti curtenii “Cantecul ei seamana cu clinchetul unor clopotei de cristal!”. Dupa aceasta, ei s-au adresat privighetorii: “Buna ziua, privighetoare, am venit sa te rugam sa canti pentru imparatul nostru.”

“Trebuie sa merg acum?”, a intrebat privighetoarea.

“Nu chiar acum, poti veni in seara asta la palat, sa canti pentru imparat.” a zis unul din curteni.

“Cantecele mele suna cel mai bine in padure, insa daca imparatul doreste, voi veni asta seara la palat.”

In acea seara, palatul imparatului era impodobit cu lanterne colorate si decorat cu ghirlande aurii si argintii, in onoarea pasarii. In sala tronului, intreaga curte statea in jurul imparatului, imbracati toti in cele mai frumoase vesminte. Langa tronul imparatului era asezata o stinghie de aur, pe care sa stea privighetoarea.

In sfarsit, micuta pasare gri a intrat in zbor pe fereastra deschisa. S-a asezat pe stinghie si a inceput sa cante.

Cantecul ei era ca o zi insorita de primavara si cumva, i-a atins pe toti cei care ascultau. Imparatul chiar s-a aplecat catre ea sa asculte mai bine, lacrimile au inceput sa-i curga si se rostogoleau pe obraji. Cand privighetoarea a terminat, imparatul a zis ca niciodata n-a auzit ceva mai frumos. El i-a oferit privighetorii lantul sau de aur, dar aceasta a refuzat si a zis ca lacrimile pe care le zarise in ochii lui ii erau o recompensa suficienta.

Apoi privighetoarea a mai cantat un cantec, chiar mai frumos decat primul, dupa care a zburat inapoi in padure. Toti cei de la curte au cazut de acord ca a fost cea mai frumoasa seara si nimeni nu mai vorbea despre altceva, decat despre cantecul privighetorii. Cateva dintre doamnele de la curte au incercat sa imite trilurile privighetorii, dar fara succes.

Imparatul a anuntat ca privighetoarea va avea un loc la curte, ii va oferi o colivie din aur si 12 servitori care sa aiba grija de ea. Asa ca, privighetoarea a inceput sa cante la curte, in fiecare seara si toti erau vrajiti de cantecele ei.

Intr-o zi, imparatul a primit in dar o cutie mare, de la imparatul Japoniei. Pe aceasta cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea. “Trebuie sa fie o alta carte despre minunata noastra pasare”, a gandit imparatul, in timp ce deschidea cutia. In schimb, in cutie a gasit o privighetoare facuta din aur si pietre pretioase. Cand aceasta pasare a fost atinsa, a inceput sa cante la fel ca si privighetoarea adevarata, ba chiar a inceput sa-si infoaie coada si aripile in ritmul muzicii.

“Ce frumoasa este!”, au exclamat toti curtenii. “Va canta in duet cu privighetoarea adevarata”. Asa incat cele doua pasari au inceput sa cante impreuna, dar pasarea artificiala putea sa cante un singur cantec iar si iar, in timp ce, privighetoarea adevarata canta altfel, de fiecare data. “Ce draguta si ritmata muzica canta aceasta privighetoare!”, a spus maestrul de ceremonii al curtii, iar curtenii au fost de acord ca noua privighetoare sa cante singura de atunci inainte, cu atat mai mult cu cat era si mult mai frumoasa decat cea reala.

Imparatul insa a cerut sa mai asculte si privighetoarea adevarata, macar o data, insa aceasta disparuse pe fereasta deschisa si se intorsese la casa ei din padure. “Ce pasare nerecunoscatoare!”, au zis curtenii. “Dar nu-i nimic, avem cea mai buna privighetoare, chiar aici.” au completat ei.

Dupa aceasta intamplare, adevarata privighetoare a fost izgonita din regat, iar privighetoarea din aur si pietre pretioase i-a luat locul in colivia de aur, cantand in fiecare seara.

A trecut un an, privighetoarea de aur canta in fiecare seara, toti curtenii ii cunosteau cantecul pe dinafara. Intr-o seara, imparatul a deschis colivia de aur, ca de obicei, dar in loc sa cante, pasarea scotea un sunet strident. Privighetoarea de aur se stricase!

Imparatul i-a chemat pe toti mesterii din regat sa examineze pasarea si s-o faca sa cante din nou. Insa toti mesterii i-au spus ca pot s-o repare, dar ea nu va mai putea sa cante in fiecare seara, ci numai o data pe an. Aceasta stire i-a intristat pe toti curtenii, dar s-au impacat cu gandul.

Au trecut astfel alti cinci ani si o gripa cumplita s-a abatut asupra regatului. Imparatul insusi s-a imbolnavit foarte grav si chiar a cazut pe patul de moarte. Curtenii care-l iubeau mult erau foarte tristi, dar din pacate nu mai era nimic de facut pentru a-l salva.

Imparatul zacea in patul sau, era atat de palid si fara vlaga, incat toti se asteptau sa moara in orice moment. Chiar incepusera cu totii sa-l considere deja mort si aduceau osanale succesorului la tron.

In tot acest timp, imparatul zacea singur in dormitorul lui superb, zacea in patul lui de aur, cu colivia privighetorii aurite alaturi. Abia mai putea respira, ca si cum o grautate ii apasa pieptul. A deschis ochii si a vazut Moartea stand langa patul sau, cu coroana lui de aur pe cap. Iar in jurul sau auzea diverse voci, unele amenintatoare si crude.

“Macar de-as putea asculta putina muzica, sa nu mai aud vocile astea chinuitoare…” a mormait imparatul. S-a intors catre privighetoarea de aur de langa el si a zis: “Canta pentru mine, te rog”. Dar pasarea de aur ramanea tacuta.

Camera parea atat de tacuta si rece…, o muzica dulce a intrat prin fereastra deschisa. Era privighetoarea adevarata, care auzise de boala imparatului si venise sa-i cante. Privighetoarea a cantat despre primavara, cand mugurii se transforma in frunze verzi si bobocii florilor se deschid.

Imparatul a simtit cum sangele incepe sa-i curga prin vene, culorile i-au aparut in obrajii palizi, in timp ce asculta trilurile privighetorii. Chiar si vocile auzite inainte si chipul mortii, toate au disparut.

Privighetoarea canta tot mai frumos, iar imparatul s-a simtit din nou puternic si a intrebat-o: “Cum as putea vreodata sa-ti multumesc? Te-am izgonit din regatul meu si totusi, tu ai venit sa-mi salvezi viata. Cere-mi orice si vei avea!”

“Vreau doar sa ma lasi sa cant in fiecare seara la fereastra ta. Prin cantecul meu vei afla tot ce se intampla in regatul tau, si bune si rele, dar sa nu lasi pe nimeni sa afle ca o micuta pasare iti sopteste toate acestea.”

“Foarte bine”, a zis imparatul.

A doua zi, la rasaritul soarelui, cand toti servitorii se asteptau sa-l gaseasca pe imparat zacand mort in pat, acesta a aparut in sala tronului, spunandu-le tuturor: “Buna dimineata!”

Poveste de: Hans Christian Andersen

CUM PREDICA UN ORB DIN NASTERE

Un orb cerşea într-un colţ de stradă. Mai mulţi trecători începură a-l compătimi că nu vedea lumea şi lumina.
– O, nu mă compătimiţi pe mine, răspunse orbul, voi sunteţi mai de compătimit decât mine!
– Cum aşa? întrebară trecătorii miraţi, strângându-se grămadă în jurul lui.
– Apoi, dragii mei, începu orbul, eu ascult ce vorbesc cei care trec pe lângă mine şi aud vorbe ca acestea: „Uite ce frumoasă-i aceea şi aceea!… Uite, tu, soro, ce urâtă-i aceea şi aceea, parcă-i mama pădurii!… Uite cât de rău îi stă pălăria!… Uite la nerodul acela şi acela!… Uite la neroada aceea şi aceea!…Uite pe acela şi acela cum mi-l scoate Iuda în drum!“. Şi aşa mai departe, ascult eu despre ce văd oamenii cu ochii lor. Auzind aceste vorbe mă înfior şi mă întreb: oare pentru asta le-a dat Bunul Dumnezeu vederea ochilor? Oare o astfel de vedere nu-i ea o orbie sufletească mai grozavă decât orbia mea cea trupească?
Voi sunteţi, dragii mei, mai de compătimit decât mine, pentru că voi vă mânjiţi şi vă murdăriţi neîncetat ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase, pe când eu îmi păstrez vederea ochilor curată până în clipa în care Îl voi vedea pe Scumpul meu Mântuitor. Eu nu văd nimic până în clipa în care Îl voi vedea pe Domnul. Eu îmi cruţ vederea pentru El.
Trecătorii rămaseră ruşinaţi. Orbul le-a spus un adevăr usturător; un adevăr ce trebuie să usture şi pe mulţi, mulţi dintre creştinii de azi care îşi murdăresc ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase.

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

O PROBLEMA DE IUBIRE

Se spune că într-o zi îngerii de la botez, păzitori ai oamenilor, s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători şi răi; au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu.

Domnul Dumnezeu i-a întrebat:

- Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei?

Îngerii au spus:

- Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că este darul tău numai pentru ca ei să se roage.

Bine, a zis Domnul.

Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci îngerii s-au prezentat din nou în faţa Stăpânului, supăraţi pentru nepăsarea oamenilor:

- Doamne, oamenii tot nu se roagă.

Domnul i-a întrebat iarăşi:

- Ce credeţi că ar trebui să le mai fac?

- Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se vor ruga.

Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Dar nici acum oamenii nu îşi făceau timp să se roage. Îngerii au mers din nou în faţa Creatorului şi s-au plâns că oamenii sunt tot răi.

- Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul.

Îngerii n-au mai avut nimic de adăugat şi Dumnezeu le-a spus:

- Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în cele 24 de ore ca să se roage. 

Şi a lăsat timpul ca mai înainte. 

Rugăciunea este cea mai grea faptă bună. Cred că v-aţi dat seama. Creştinii practicanţi fac multe fapte bune: ajută pe aproapele, citesc cărţi sfinte, se ostenesc în vreun fel sau altul, dar când e vorba de rugăciune... De ce oare? Pentru că rugăciune înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu, iar vrăjmaşului nu-i convine. Pentru aceasta sunt piedici de tot felul, şi înainte de rugăciune, şi în timpul rugăciunii.

"Rugaţi-vă neîncetat!" (Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel,5,17)

BATRANA

Era odată pe stradă o bătrână care cerşea – se vedea că nu mai cerşise, era de o condiţie morală foarte bună. Stătea, aşa, îngrămădită cu ruşine; îşi pusese o iconiţă în faţă şi nu zicea nimic. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o: „Aţi primit ceva?”. Zice: „Nu”. I-am zis: „Tot staţi degeaba aici… rugaţi-vă pentru ei. Le vedeţi picioarele, aleargă în toate părţile, au atâtea probleme, au atâtea necazuri… Ziceţi aşa: «Maica Domnului binecuvintează-l pe acesta, ajută-l pe omul acesta care trece pe lângă mine».”

Când am trecut după o săptămână mi-a zis: „Maică, primesc atâta că la sfârşitul zilei dau la toţi cei care sunt mai săraci ca mine, fără să cer nimic”.

E atât de puternică rugăciunea pentru ceilalţi! Rugându-ne pentru nevoile celor din jurul nostru, Dumnezeu ne împlineşte lipsurile noastre.

(după o povestire a Maicii Siluana)

SFIINTII PRIETENII MEI...: POVESTITE DE SFINTI

SFIINTII PRIETENII MEI...: POVESTITE DE SFINTI

Urmeaza lincul...

Libertatea

da clik pe poza...
Dacă doreşti libertatea, atunci încearcă mai întâi să te eliberezi de tine însuţi. Dacă pentru ştiinţă şi cunoştinţă a fost valabilă ca regulă culminantă „cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru morală este valabilă ca regulă culminantă: dezrobeşte-te de tine însuţi!
Dacă vrei să ajungi la libertate prin revoluţie, fă mai întâi revoluţie în tine însuţi; şi te vei încredinţa apoi că toate celelalte revoluţii sunt de prisos.
Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi; şi dacă vei duce acest război la bun sfârşit, atunci te vei convinge că toate celelalte războaie sunt de prisos.
Spui, nu-i aşa, că doreşti libertatea? Atunci trebuie să stai alături de Dumnezeu împotriva ta însuţi şi împotriva lumii. Mai întâi împotriva ta, deoarece în tine se află principalul câmp de război împotriva lumii. Dacă vei învinge lumea aici, în tine însuţi, pe câmpul de luptă, ai învins-o pe toate liniile. Iar dacă o învingi pe toate liniile, dar fără să o învingi şi în tine însuţi, ea va rămâne neînvinsă în fortăreaţa ei principală.
Dacă nu te învingi pe tine însuţi, vei reuşi doar să sari dintr-o închisoare în alta, dintr-o colivie în alta, cu toate celelalte biruinţe câştigate de tine. Şi libertatea socială, şi libertatea naţională, şi libertatea de stat, ca şi libertatea internaţională, fără libertatea de sine, sunt numai numirile amăgitoare şi mincinoase ale diferitelor închisori, ale diferitelor colivii.
Eliberează-te de tine însuţi şi vei fi în afara tuturor închisorilor şi a tuturor coliviilor.
Când cel închis vrea să fugă din închisoare, nu se trudeşte să dărâme mai întâi zidurile din jurul închisorii; ci mai întâi să dărâme zidul propriei sale celule.
                                                (Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău)

CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI

Era odata un calugar în Galia, în Franta de astazi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa în toata lumea, ca pâna la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si în fiecare zi îi facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamânt si în vremea mortii si în ziua judecatii.

Dar, auzind el ca este atâta frumusete în ceruri, zicea: "Daca un înger este atât de frumos, dar Maica Domnului, care-i împarateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu în viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cât este cu putinta omului!" Si a început a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca îmi este de folos, as vrea sa te vad o data în veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu în ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cât este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atâta frumusete.

Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramâi fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa ramân orb câte zile mai am, numai sa o vad o data".

Si odata, pe când era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit întâi o mireasma a Duhului Sfânt si când a început sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gândit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa închid un ochi si am sa orbesc numai de unul".

Si a aparut Maica Domnului cu Mântuitorul în brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a închis un ochi. Si a cazut cu fata la pamânt de atâta lumina si frumusete, încât limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu înceta a te ruga. Atât m-am aratat, cât îti este cu putinta". Si l-a binecuvântat si ca fulgerul s-a înaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.

Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mângâiere de la Duhul Sfânt care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar îi parea rau ca nu s-a uitat cu amândoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Îmi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa ramân orb pâna la moarte, numai sa te mai vad o data".

Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie îi lasase în suflet, ca nu poate sa înteleaga mintea si sa spuna limba de tarâna, câta frumusete are chipul ei.

Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramâi orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamânt nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapânei cerului si al pamântu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt în stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".

Si ce s-a gândit el: "Am sa pun mâinile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar când a vazut ca vine si când a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mâinile la ochi. Si când s-a uitat, în loc sa-l orbeasca, s-a întâmplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramâi si ma vei vedea în veacul viitor pentru vecii vecilor!"

Si atât s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, îl auzeau calugarii cântând Maicii Domnului o cântare. Si atâta bucurie avea, ca în loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvânt, decât "Maica Domnului", oriunde.

Si s-a dus bietul calugar în ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca îndreptata spre Preacurata si spre Mântuitorul si spre Sfânta Treime cu toti sfintii, în lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.

Noi sa nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.

Sa ne vedem si sa ne plângem pacatele! Sa ne pocaim pâna la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim împacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mântuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

Parintele Cleopa

Dar pe domnul Iisus , il cunosti?

Un credincios  ajunse în ceasul morţii. Cei din jurul patului îl întrebau pe rând:
-Soţule dragă, mă cunoşti? Sunt soţia ta!…
-Tată dragă, mă cunoşti? Sunt fiul tău!…
-Socrule dragă, mă cunoşti? Sunt ginerele tău!…
-Vere dragă, mă cunoşti? Sunt vărul tău!…
-Vecine dragă, mă cunoşti? Sunt vecinul tău!…
Dar, la toate întrebările, muribundul arăta nepăsare şi necunoaştere. Nu mai cunoştea pe nimeni.
Atunci, un alt credincios se aplecă spre el şi îl întrebă cu glas dulce:
-Dar pe Domnul Iisus îl cunoşti?
În clipa aceea, cel care murea îşi deschise privirea larg, se uită în Sus, ca şi când ar vedea pe Cineva cunoscut şi, cu glas stins, grăi:
-Iisuse! Iisuse!…. Şi, cu aceste cuvinte, trecu în cealaltă lume.
Pe nimeni n-a cunoscut în clipele morţii, dar pe Iisus L-a cunoscut.

Învredniceşte-mă şi pe mine, Doamne, să Te cunosc până în clipele cele din urmă, când voi încredinţa sufletul meu în mâinile Tale!
Părintele Iosif Trifa

ESTE FOARTE BINE

Se spune despre un rege african că avea un prieten foarte bun din
copilărie. Acest prieten era creştin şi avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în
care se afla, bună sau rea, să spună cu seninătate şi fără să se mânie: "Este
foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"
Într-o zi, amândoi se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea
armele pentru rege. Dintr-o greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a retezat regelui
buricul degetului mare. Prietenul regelui, nefiind deloc mişcat de întâmplare, a
zis ca de obicei: "Este foarte bine! Aşa e voia Lui Dumnezeu!"
Enervat, regele a răspuns: "Nu, nu e bine deloc!" şi a poruncit ca prietenul
lui să fie aruncat în închisoare.
Peste un an, regele, vânând într-un teritoriu străin, a fost capturat de
canibali şi dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l
"prepare". Pregătindu-se să aprindă focul, unul dintre canibali a observat că
regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să
nu mănânce pe nimeni care nu era întreg. Prin urmare, l-au eliberat pe rege.
La întoarcerea acasă, regele şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare
când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, ordonă să fie eliberat
prietenul lui.
- Ai avut dreptate, i-a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine
că mi-ai retezat buricul degetului.
Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.
- Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât
din partea mea să fac acest lucru.
- Nu, a replicat prietenul, este foarte bine! Aşa a fost voia Lui Dumnezeu!
- Ce vrei să spui cu asta: Este foarte bine?!? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi
prietenul la puşcărie un an?
- Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine şi, eu neavând nici  un cusur
trupesc, mă mâncau sigur canibalii, aşa că... este foarte bine! Aşa a fost voia
Lui Dumnezeu!

Slujitorii iadului

Se spune că odată mai-marele diavolilor, Scaraoschi, i-a chemat la el pe cei mai vicleni consilieri ai săi şi le-a pus această întrebare: “Care dintre oameni fac cele mai mari servicii slujitorilor iadului ?” Răspunsurile au fost diferite: ”Criminalii”, şi-a dat unul cu părerea. Dar Scaraoschi a dat negativ din cap. “Beţivii”, a spus altul. ”Nu!” “Zgârciţii”. ”Nu!”. Şi fiecare şi-a dat cu părerea. Nemulţumit de răspunsurile lor, Scaraoschi le zise: „Proşti mai sunteţi! Niciunul dintre voi n-a nimerit. Cele mai bune servicii ni le aduc nouă cei care îi sfătuiesc pe alţii la păcat sau care se fac pricină de sminteală pentru ceilalţi. Aceştia au grijă ca răul să nu se stârpească pe pământ, ci să treacă de la om la om, din generaţie în generaţie.”

"Vai lumii pentru sminteli !... Dar mai vai de cel prin care vine sminteala !... Acela mai bine şi-ar lega o piatră de moară de grumaz şi să se arunce în adâncul mării" (Matei 18, 6-7 ).

Prin greutatea pietrei de moară se arată cât de greu este păcatul smintelii (adică exemplu negativ, pilda cea rea), care aduce pierderea tuturor celor ce s-au smintit.

Jertfa dragostei

Un tâmplar necredincios avea un ucenic tânăr, dar binecredincios şi cu râvnă pentru cele sfinte.
În fiecare dimineaţă se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului, îşi făcea rugăciune şi citea din Sfânta Scriptură.

Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de îndemnul diavolului:

- De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme şi vei începe lucrul de îndată...

Ucenicul nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei şi, petrecând un ceas în rugăciune şi citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul aşa cum voia stăpânul.

Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.

Ucenicul tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în rugăciune şi citirea cărţii sfinte.

Stăpânul văzând atâta credinţă la ucenicul său, avu o mare părere de rău în suflet şi, învins de credinţa ucenicului, începu a se apropia încet de cele sfinte, de biserică, de citirea cărţilor moral-religioase, devenind şi el un credincios.

Şi aşa, datorită smereniei, dragostei şi credinţei ucenicului, diavolul a fost înşelat în aşteptarea lui.

Aşa ar trebui să procedăm şi noi, când se trece la ora oficială de vară sau când din alte motive trebuie să începem lucrul mai devreme: să decalăm şi ora de rugăciune, ca să începem ziua cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi să nu uităm că rugăciunea nu este o chestiune de timp sau de loc, ci… de dragoste.

PRETUL UNUI DAR OFERIT DIN IUBIRE!

Poate ca, datorita apropierii sarbatorilor, sufletul meu este mai sensibil, mai receptiv la situatii emotionante; poate ca... imi doresc foarte mult ca toti cei din jurul meu sa fie fericiti, ca fiecare sa primeasca un dar, cat de mic, acesta insemnand chiar si un gest de omenie...
Nu stiu motivul exact dar, la citirea unei povesti simple, am lacrimat, am fost foarte emotionata. Oamenii au in ei multa intelepciune, au compasiune, omenie, si nu pot ramane indiferenti la sufletul sensibil si iubitor al unui copil lovit de soarta, dar recunoscator pentru ce i-a mai ramas. Iata povestea:
"Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin.
O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri 
ca cerul se luminara. 


Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre.

"E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?"
Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: "Cati bani ai?"
Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine.

"Ajung?" intreba ea cu mandrie. "Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei." 

Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. "Ia-o", spuse el fetitei. "Si du-o cu grija."



Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu.
O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: "Colierul acesta a fost cumparat de aici?"
"Da, domnisoara."
"Si cat a costat?"
"Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine."
"Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!"
"Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. "Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea."
Cand daruiesti din tot sufletul, cand darul tau vrea sa aduca o bucurie celui drag, cand doresti sa ii multumesti intr-un fel pentru ca exista in viata ta si o face mai buna, mai frumoasa, nu conteaza valoarea darului, aceasta este data de iubirea cu care este oferit!

Sa daruim celor dragi, macar un gand bun, un zambet, o imbratisare sincera, din suflet! Un astfel de dar este de nepretuit, si ne va imbogati si noua sufletul!

Ce n-ar vrea să facă omul

Ce n-ar vrea să facă omul
Ca să fie mântuit
Dacă sunt lucruri prea
multe
Şi lucrezi necontenit

De aceea frate dragă
Aş dori ca să vă spun
Despre o biată servitoare
Care-avea un suflet bun

N-avea timp de rugăciune
Toată ziua, ea lucra
Dar ea prin lucrarea ei
Ea într-una se ruga

Ea când mătura prin casă
Din gură aşa zicea
Aşa să mături Iisuse
Răul din inima mea

Când spăla rufe la baie
Din gură zicea mereu
Aşa să-mi speli, Doamne Sfinte
Haina sufletului meu

Când ea călca cu maşina
Din gură, aşa zicea
Aşa să-mi netezeşti, Doamne
Spre ceruri cărarea mea

Şi atunci văzut-a Domnul
Fapta ei cea strălucită
I-a gătit în cer lăcaşul
Ca să fie fericită.

Sursa net

Despre viata

Se spune ca doi copilasi in burta mamei vorbeau unul cu celalalt.
- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva … Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura …
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras!
Doar noi mancam prin cordonul ombilical … Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu.
De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!
 

Cine este drept in fata lui Dumnezeu?

Intr-o veche traditie se pastreaza amintirea cuiva care s-a dus la un intelept si l-a intrebat:

- Inteleptule, am vazut un om zburand. Va fi acesta drept in fata lui Dumnezeu?

- Nu stiu. Sa ma mai gandesc, a raspuns acela.

- Am mai vazut si un om mergand pe apa ca pe uscat. Va fi acesta drept in fata lui Dumnezeu?

- Nu stiu. Sa ma mai gandesc, a raspuns si de data aceasta inteleptul.

- Am vazut si un om ca toti oamenii, unul ca noi, care isi facea datoria cea de toate zilele in fata lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalti oameni, nici nu zbura, nici nu mergea pe apa ca pe uscat. Acesta cum o fi?

Inteleptul a raspuns fara ezitare:

- Acesta este drept in fata lui Dumnezeu, pentru ca acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici sa zboare, nici sa mearga pe apa ca pe uscat, dar le este dat oamenilor sa fie oameni cumsecade. Si daca sunt oameni cumsecade, acestia sunt drepti in fata lui Dumnezeu.

De astazi sa incepem sa invatam sa fim buni, caci maine nu stim ce va fi cu noi si cum ne obisnuim sa traim asa vom si muri ! Fara Mantuitorul Hristos nu avem nadejde de mantuire, caci sufletul ne e pustiu de iubirea Lui smerita, delicata....Sa ne pregatim sufletul de sarbatoarea coborarii lui Dumnezeu in trup la noi cei flamanzi si insetati de El. Dumnezeu vine la noi ca Mantuitor, dar cum ne gaseste inimile in care vrea sa locuiasca, inchise sau deschise iubirii Lui ?