Plopul şi iedera

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Era odată un plop. Într-un an, vântul aduse la rădăcina lui o sămânţă de iederă. Venind o ploaie bună, sămânţa încolţi, iar vrejul de iederă se urcă pe trupul plopului, până aproape de vârf.
Încrezută şi trufaşă, iedera întrebă atunci pe plop:
- "Cât ţi-a trebuit să ajungi atât de înalt?" Plopul, cuminte şi înţelept, îi răspunse:
- "Ehe! Mi-a trebuit o sută de ani!"
Iedera, crăpând de mândrie, îi zise:
- "Ce mai treabă! Mie mi-a trebuit numai o vară.
Plopul, de colo, zâmbind:
- "Da, e drept, o vară, dar numai o vară ai să trăieşti, că află de la mine: cine creşte repede, piere repede. Aşa că vai de mărirea ta!
Şi, cu adevărat, în preajma toamnei, vrejul iederii se uscă şi, peste puţin, căzu netrebnic la piciorul plopului care, înţelept şi tăcut, îşi ducea mai departe rostul său, lăsat de bunul Dumnezeu.

Cuget neînţelept

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...

Milostenia

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

              Un preot povestea din memoriile sale din tinereţe : Într-o iarnă grea făcusem într-o zi o cale de mai multe ore pe jos. Învins de foame şi oboseală, mă culcasem în zăpadă şi în curând căzui într-o toropeală. Deodată mă simţii cuprins de două braţe puternice şi fusei ridicat în trăsură. Apoi mi se dădu ceva de mâncare şi băutură spre a mă întări şi fusei depus în cea mai apropiată comună.
    Un căruţaş fu cel care îmi salvă viaţa. Îi mulţumii din inimă şi voiam să-i dau o răsplată bănească. Dar el respinse cu indignare. 
       Atunci spune-mi cel puţin numele dumitale, îl rugai eu, dar el răspunse : Precum văd, dumneata eşti preot. Spune-mi, te rog, cum l-a chemat pe samarineanul milostiv?
    La aceasta îi rămăsei dator cu răspunsul.

Omul cel rău

                         Cuvânt către creştinii ortodocşi – Despre omul cel rău...PREOT IOAN

Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci când mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi atunci omul acela rău râdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrân şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

 Cum vedea o femeie mai urâtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urâto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.

 Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.

 N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului. 

T u n s o a r e a

Într-o zi un florar a mers la un frizer pentru o tunsoare. După tunsoare, el a întrebat despre factura lui, iar frizerul a răspuns: "Eu nu pot accepta bani de la tine, eu fac asta în folosul comunităţii în această săptămână". Florarul a fost mulţumit şi a
plecat din magazin.
A doua zi când frizerul a mers sa deschidă atelierul său şi a
găsit la uşa lui un "mulţumesc", cărţi şi un buchet mare de
trandafiri roşii, pentru el.
Mai târziu, un poliţist vine pentru o tunsoare, şi atunci când
el încearcă să plătească factura lui, frizerul a răspuns din nou:
"Eu nu pot accepta bani de la tine, eu lucrez în folosul comunităţii
în această săptămână". Poliţistul a fost fericit şi a părăsit
magazinul.
                A doua zi când frizerul a mers să deschidă atelierul său, a
găsit la uşa lui un "mulţumesc", cărţi şi o duzină de gogoşi, pentru
el .
Apoi, un parlamentar a venit pentru o tunsoare, şi când a
vrut să plătească factura lui, frizerul a răspuns din nou: "Eu nu
pot accepta bani de la tine. Eu lucrez în folosul comunităţii în
această săptămână". Parlamentarul a fost foarte fericit şi a
părăsit magazinul.
În dimineaţa următoare, când frizerul a mers să deschidă
atelierul său a găsit o duzină de deputaţi şi senatori aliniaţi, în
aşteptare pentru o tunsoare gratis.
Aceasta, dragii mei prieteni, ilustrează diferenţa
fundamentală dintre cetăţenii ţării noastre şi politicienii care-i
conduc. Atât politicienii, cât şi scutecele trebuie schimbate cât mai
des ... pentru acelaşi motiv!

PAINEA

Atunci când dai, nu sărăcești, ci te îmbogățești Brutarul o mustra mereu pe femeia sa că mergea la biserici și dădea la săraci și la colectele care se făceau. Într-o zi, în timp ce scotea pâinile calde din cuptor și tot locul din jurul brutăriei se umpluse de mirosul plăcut de pâine proaspătă, la ușa brutăriei a venit un sărac și a spus: - Șefule, toate pâinile acestea sunt ale tale? - Ale cui să fie? - Și nu le mănânci? - Bre, pleacă de aici! - Dă-mi și mie una că mi-e foame. - Pleacă!, ți-am spus. Lasă-mă în pace! - Șefule! - Pleci sau nu pleci? - Șefule!… îl ruga săracul. Dar nu a apucat să sfârșească, că brutarul a luat o pâine și a aruncat-o cu putere spre sărac, voind să-l lovească în cap. Acela însă s-a plecat și pâinea a trecut razant deasupra capul său și a căzut jos. Săracul s-a repezit la pâine, a luat-o, a ieșit afară, și retrăgându-se într-un colț, a mâncat-o. Toată ziua aceea brutarul a fost nervos din pricina acelui musafir nepoftit și a pâinii pierdute. „Să îndrăznească să mai vină!”, își spunea el cu mânie în sinea sa. În noaptea următoare, pe la orele două după miezul nopții, brutarul sare din somn înfricoșat și ud de transpirație, strigând: - Femeie, scoală-te! - Ce ai? Ce s-a întâmplat?, l-a întrebat femeia lui înspăimântată. - Scoală-te și adu-mi o cămașă să mă schimb și-ți voi spune ce am pățit! Femeie, parcă am murit și s-au adunat în jurul meu mulți Îngeri și demoni, certându-se între ei cine să ia sufletul meu. Într-un cântar mare de trei ori blestemații puneau mereu faptele mele cele rele și balanța se îngreuia din ce în ce mai mult. La un moment dat un Înger a strigat: „Pâinea! Aduceți pâinea cu care a săturat pe acel sărac flămând! Puneți-o în cealaltă parte a cumpenei!”. Atunci demonii au strigat: „Pâinea nu a dat-o milostenie, ci a aruncat-o să-i spargă capul săracului”. Și au răspuns Îngerii: „Dar s-a săturat cel flămând, și acela a mulțumit”. Și să vezi, femeie, acea pâine a făcut de a schimbat talerele cântarului. Talerul cu acea pâine s-a lăsat în jos și astfel m-am mântuit. De aceea, de acum să dai și să nu te mai oprești. Și eu voi da. Și de ar mai veni pe la noi acel sărac! În sfârșit brutarul a înțeles că, dacă dai, câștigi. Dar noi, oare, am înțeles? Nu cumva ne temem să dăm? Nu cumva judecata noastră s-a afundat în puținătatea de suflet? Nu cumva a venit vremea să începem să ne facem și noi puțin creștini? Să credem cu fermitate că atunci când dăm, nu sărăcim, ci ne îmbogățim. Să probăm prin fapte. Unii oameni au nevoie și așteaptă, fie și o bucățică de pâine. Iubiților, nu uitați că: prima fiică a lui Dumnezeu este milostenia. Iar aceasta L-a înduplecat pe Dumnezeu să Se facă om, pentru ca să-l mântuiască pe om. 

Sursa

:http://www.marturieathonita.ro/atunci-cand-dai-nu-saracesti-ci-te-imbogatesti/

Foto: Brutaria din Karyes, Sfântul Munte Athos

Ce nu se vede e veşnic

Un flăcău trufaş, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce vede.
Atunci preotul îi aduse o mică maşină electrică, si-l întrebă:
- ?Ce vezi aici?"
Şi flăcăul îi răspunse:
- "Văd nişte sârmă, o rotiţă şi două fire."
- "Numai atât?
- "Da."
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână şi altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul maşinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui aşa de tare, că începu să ţipe.
- "Ei, prietene, ai văzut ce ţi-a trecut prin mâini?"
Tânărul răspunse cu teamă:
- "N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că ,cred numai ce văd.?

Un copil care nu se teme de tatăl său

Într-o zi, un trufaş zicea unui credincios:
- "Ce, sunt copil să mă tem de Dumnezeu?"
Credinciosul îi răspunse:
- "Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei."
A trecut o bucată de vreme şi iată pe trufaş venind la cel credincios.
Îi zise:
- "M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri. Şi acuma m-a luat cu ciomagul şi m-a alungat.?
Cel credincios i-a răspuns:
- "Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul d-tale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu şi auzindu-te ba, azi, ba mâine, şi-a zis şi el: "Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aş teme eu de tata?!" Şi de aceea, te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e feciorul, ci numai d-ta.
Trufaşul a pus nasul în pământ şi n-a mai zis nimic.

Cainta pacatosului

La marginea unui rau, un taran rau vroia cu orice chip sa scape de cainele sau, desi acesta era un animal bun si recunoscator. Luandu-l in brate, 1-a aruncat in apa, crezand ca animalul se va ineca si astfel va scapa de el. Insa bietul cainea inotat cu greu pana la mal, dupa care s-a asezat cuminte la picioarele stapanului sau. Acesta, suparat ca nu reusise, 1-a impins inapoi in apa, dar cainele a iesit iar. De-a dreptul furios, taranul a ridicat din nou animalul in brate,dar vrand sa-1 arunce cat mai departe, a alunecat pe malul noroios si s-a pravalit cu tot cu caine in apa. Nestiind sa inoate, a inceput sa tipe si sa se zbata. Cand sa se duca cu totul la fund, a simtit cum cineva il apuca de gulerul hainei si il trage incet spre mal. Scos din apa mai mult mort decat viu, ud tot si speriat, omul a inteles ca i-a scapat viata tocmai cainele pe care incercase sa il omoare.Rusinea i-a cuprins sufletul. I-a multumit lui Dumnezeu ca au scapat amandoi cu viata, dupa care si-a mangaiat cu recunostinta cainele atat de credincios si au plecat impreuna spre sat. In sinea sa, omul a jurat sa nu mai doreasca niciodata raul vreunui suflet.
"Faptele savarsite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire si mai presus de fire. Fireasca este pacea, impotriva firii este dusmania si mai presus de fire, sunt iertarea si binele dezinteresat. " (Sfantul Atanasie cel Mare)

Cuvant catre crestinii ortodocsi – Cine este cel mai bun

 Cine este cel mai bun???

 Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: „Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni“. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: „Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni“. Şi a ales Moise zece.
 După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: „Alege din aceşti zece pe cel mai bun“. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume“.
 Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: „De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel“. 
Şi a căutat, şi a căutat şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: „Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat şi cel mai înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău“. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus:
 „N-am găsit şi mi-am dat seama că eu sunt cel mai rău om din lume“
. Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: „Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!“

Ce-mi este mie lumea aceasta?

Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele ameninţări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:

- "Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulţumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu."
Modest a mers la împărat şi i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace. 

CREDINŢA

Cine-i mai fericit?

Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creştinilor, trimise pe fiul său la unul din preoţi, cu rugămintea să-l înveţe religia creştină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului şi l-a întrebat:
- "Cum, e adevărat că vrei să învăţ pe copilul tău religia lui Hristos?"
- "Da", răspunse necredinciosul.
- "Glumeşti?" îl mai cercă preotul.
Dar el zise cu glas înmuiat de tristeţă:
- "Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine?.

"E bine aşa"?

Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine aşa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine aşa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
- "Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine aşa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.

Ce te costă?

Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:
- "Ce te costă să fii bun şi milostiv?"
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.
Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
- "Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere."
Împăratul îl întrebă:
- "Cum asta?"
- "Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină".
Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

CINSTEA

Cămila şi punga cu aur

Un arab creştin a cumpărat de la un turc, o cămilă. Când scoaseră şeaua de pe cămilă, copiii arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară şi ziseră tatălui:
- "Iată ce-am găsit: de acuma suntem bogaţi?.
Tatăl le răspunse:
- "Aţi cumpărat şi această pungă de la turc?"
 - "Nu ... "
- "Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeţi aşadar şi duceţi-i-o, căci aşa-i cinstit şi frumos .. '"
Copiii ascultară şi duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulţumi, zicându-le:
- "Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinaţi voi.
Şi dădu fiecăruia, câte un dar.

Ce-i mai mare?

Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Un om înţelept şi credincios a zis:
"E mai mare cinstea ... Dacă ai pierdut averea, o poţi face din nou cu cinstea; dar dacă ai pierdut cinstea, n-o poţi căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui întru aceasta."

STATUIA

Un bărbat a descoperit în pământul său, o statuie de marmură de o mare frumuseţe şi a dus-o unui colecţionar pentru a o valorifica.

Colecţionarul a cumpărat-o pentru o sumă însemnată. Cu banii în buzunar, norocosul descoperitor al statuii îşi spunea în sinea lui în timp ce se întorcea acasă: "Cum poate cineva să dea atât de mult pentru o piatră cioplită îngropată şi neştiută în pământ probabil de o mie de ani?"

În acelaşi timp, colecţionarul se uita la statuia de curând cumpărată şi-şi zicea: "Câtă frumuseţe! Cel ce a plăsmuit-o a avut, desigur, un suflet nobil. Şi câtă prospeţime după un dulce somn de o mie de ani. Cum poate cineva să dea acestea toate pentru nişte bani, fără suflet şi lipsiţi de vise?"

Cei doi au avut aceeaşi statuie în mână dar valoarea ei a fost apreciată diferit.

Tot aşa se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Credinţa în Dumnezeu, pentru unii e o comoară de mare preţ, iar pentru aţii, "invenţii popeşti".

Pentru unii Biserica e totul, iar pentru aţii, nimic.

Unii au murit din dragoste pentru Dumnezeu, au devenit mucenici, iar pentru alţii Dumnezeu e nimic, de aceea mulţi - vai!!! - îl şi înjură…

O istorioară adevărată - Părintele Ilie Cleopa

Un preot, mergând pe stradă, întâlneşte un copilaş, ca de cinci-şase ani, cu picioarele crăpate de glod, părul încâlcit în cap, zoios, nespălat, cu mâinile crăpate, şi-l întreabă:

- Măi copile, de unde vii tu?

- Din iad vin!

Preotul s-a minunat de copilul acesta.

- Cum îl cheamă pe tatăl tău?

- Satana!

- Dar pe mama ta?

- Aripa satanei!

- Dar fraţi şi surori ai?

- Da.

- Cum îi cheamă?

- Diavoli.

Şi atunci preotul a spus:

- Unde stai, copile?

- Hai, că eu ştiu unde!

Şi a mers cu preotul. Şi în marginea satului îi arată o căsuţă stricată, veche şi o ogradă cu gardurile rupte. Preotul ia copilaşul de mână şi intră acolo. Aude sfădindu-se în casă tatăl cu mama sa.

Bărbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: „Du-te de-aici, satano!" Bărbatul zicea: „Tu eşti aripa satanei!" Au trecut nişte copii pe acolo: „Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urmă: „Vai de mine, casa asta este iad!"

Preotul a auzit de afară. Şi atunci şi-a dat seama de ce spune copilul că vine din iad. El nu ştia cum să spună. A auzit pe mamă-sa că este iad în casa ei; că pe tatăl său îl cheamă satana şi pe mamă-sa, aripa satanei, şi pe fraţii lui îi cheamă diavoli. Aşa auzea grăind în casă.

Dar ştiţi voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugăciune de dimineaţă şi de seară, unde nu-i viaţă curată, unde nu merg oamenii la biserică, unde se apucă şi beau de dimineaţă, fumează şi înjură, casa aceea se face cu adevărat iad. Şi diavolul vine acolo şi apoi, vai de zilele care le mai trăieşte omul pe pământ!

Toată ziua înjurături, toată ziua bătăi, toată ziua suferinţă. A intrat diavolul! Diavolul aduce ură, sfadă, mânie, iuţime, ocară, blestem, înjurături, bătăi, morţi, beţii, desfrâuri. Aşa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!

Iar unde oamenii se scoală dimineaţa şi se închină lui Dumnezeu şi merg la lucru cu rugăciunea în minte şi postesc sfintele posturi de peste an, şi fac milostenie şi citesc sfintele cărţi, şi rabdă scârbele şi necazurile cu bucurie, acolo este şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi toate se rânduiesc după iconomia Lui pentru folosul sufletului şi pentru mântuirea noastră.

Părintele Ilie Cleopa

ESTI BOGAT SAU SARAC?

Intr-o zi, un tata bogat si-a dus copilul sa-si petreaca o noapte la o familie foarte saraca, cu scopul de a-i arata acestuia realitatile vietii oamenilor care nu au bani.
La intoarcerea acasa, tatal l-a intrebat pe copil despre ceea ce crede in privinta experientei traite, iar acesta i-a spus:
"Tata, a fost o experienta foarte buna.
- Am invatat ca noi avem un caine, iar ei au patru caini, noi avem o piscina, iar ei au lacul intreg,
- Noi avem un acoperis luminos, iar ei au cerul cu stelele si luna,
- Noi avem o veranda si o gradina frumoase, iar ei au padurea intreaga."

Tatal sau incremeni la cele auzite, iar fiul incheie: "Iti multumesc, tata, ca mi-ai aratat ce saraci suntem!"

Concluzie:

Cand masuram ceea ce avem, rezultatul este perceptia noastra despre viata.

Daca avem dragoste, prieteni, sanatate, simtul umorului si gandire pozitiva, avem totul in viata.
Gandeste-te un moment si decide:

ESTI BOGAT SAU SARAC?

Zidurile din suflete

Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri un ţăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Ţăranul acesta era văduv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi, şi el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat.

Satul cu oameni modeşti se transformase într-un sat cu oameni bogaţi. Ca să îşi cheltuiască banii, ei au început să îşi cumpere tot felul de lucruri, şi multe din ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părţi egale fiecărei gospodării, el îşi păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalţi oameni să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase. Încetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul, şi şi-au construit ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subţiri, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare şi-a pus la porţi paznici bine înarmaţi, angajaţi din satele vecine.

Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să ştie decât de averile lor.

      În loc să Îi mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum făceau înainte şi pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbaţii au renunţat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Şi chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai ţină legătura între ele – şi să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioşi, biserica a rămas pustie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineaţa până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să meargă la şcoală nu au mai fost lăsaţi. Şi şcoala s-a desfiinţat.

Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Speriaţi, au ieşit cu toţi din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii. S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a rămas acasă, închis în palatul pe care şi-l construise.
    Unii plângeau, alţii se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să ţină o veşnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârşitul lumii.
Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Şi nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.
Oamenii şi-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulţi ani în urmă, s-au ajutat unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alţii la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii. Fără 

ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră şi zidurile din suflete…

Foarte de dimineaţă, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur. 

Zgomotul Argintilor

Un tată bătrân, care agonisise în viaţă destul de multă avere, ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. Aceştia i-au promis. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecată, în cea mai proastă, în cea mai mirositoare cameră, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare.

Ce s-a gândit atunci bătrânelul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: "Împrumută-mi un sac cu monede de argint şi mâine ţi-l aduc înapoi". Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere argintii cu mare zgomot, aşa încât fiii, aflaţi în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a pus-o sub pat.
Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Şi-au adus aminte că bătrânul era tatăl lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă.Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii de argint şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său.

Peste câteva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi batranul tată a murit, după ce s-a bucurat de toată atenţia copiilor în ultimii ani ai vieţii.S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În lada n-au găsit, însă, decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: "Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme .