Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat:
- "Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc". Părintele a întrebat-o:
- "Şi nu te rogi?", la care ea a grăit:
- "Mă rog, cum să nu mă rog".
- "Şi cum te rogi?".
- "Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: "Doamne, curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă". Atunci când spăl rufe spun din nou: "Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată". Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte". Femeia l-a întrebat în final:
- "Părinte, o fi bună rugăciunea asta?", iar părintele Paisie i-a spus asa:
- "Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!".

Puterea rugăciunii nu stă în multă vorbărie, ci în sinceritatea suspinului de rugăciune; rugăciunea puţină, sinceră şi la obiect, spusă de mai multe ori pe zi, cu constanţă, valorează cu mult mai mult decât rugăciunea multă spusă cu făţărnicie, citită doar cu buzele, mecanic, dar netrăită în inimă.

Când ne sunt ascultate foarte repede rugăciunile

Răspunsuri duhovniceşti

Pr. Răzvan-Andrei Acostioaei
Părinte, cum e cel mai bine să ne rugăm: cu voce tare, în şoaptă sau în gând?
Potrivit „Învăţăturii de credinţă ortodoxă“, ne putem ruga în gând, cu glas tare sau chiar în amândouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni. Rugăciunea cu glas tare are însemnătatea ei: exteriorizează simţămintele lăuntrice ale omului şi face legătură cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Totodată, răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel care o rosteşte, cât şi în cel care o ascultă. Rostirea rugăciunii cu voce tare creşte de multe ori capacitatea de concentrare a celui ce o rosteşte şi, astfel, într-o formulare pregnantă, putem spune că numai în rugăciunea trăită fără risipire creştinul este în mod efectiv el însuşi. Este bine să ne rugăm în orice mod putem. Puterea şi acţiunea cuvântului rugăciunii nu depind în mod esenţial de modul în care este rostită, ci de faptul că omul „se aşază“ cu sufletul şi cu trupul înaintea lui Dumnezeu „liber de mânie şi de gând“. (I Timotei 2, 8).

Când împlineşte Dumnezeu rugăciunile noastre?

Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însoţită de post, de milostenie şi viaţă fără prihană. Milostenia şi postul sunt aripi care înalţă rugăciunea. Aceste trei fapte bune - rugăciunea, postul şi milostenia - se întrepătrund şi se ajută între ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugăciunile noastre sunt foarte repede ascultate când chemăm în ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi când aceste rugăciuni sunt făcute de mai mulţi credincioşi împreună. Părintele ceresc ascultă şi împlineşte rugăciunile noastre când stăm dinaintea Sa cu gândul neîmprăştiat, cu evlavie şi smerenie, cu încredere fiască, când alungăm din minte orice gând omenesc, orice grijă pământească şi orice pornire pătimaşă, venind în tainică comuniune cu El. Însă chiar dacă Dumnezeu nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în suflet, făcându-l mai bogat, mai matur. Sub razele sfinte ale rugăciunii, sufletele noastre cresc, se înalţă şi pârguiesc în noi roade tainice.

http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/cand-ne-sunt-ascultate-foarte-repede-rugaciunile

RUGACIUNE – de citit zilnic

"Doamne, da-mi puterea sa primesc cu sufletul linistit tot ce-mi va aduce ziua de maine. Da-mi puterea sa ma las cu totul in voia Ta cea sfanta si in fiecare clipa stai in preajma mea si intareste-ma

Orice veste va aduce ziua de maine, buna sau rea, invata-ma sa o primesc cu inima impacata si cu credinta neclintita ca voia Ta sta asupra tuturora!

Fie ca tot ce fac si tot ce spun, voia Ta sa-mi stapaneasca cugetul si simtirea iar cand asupra mea vor veni imprejurari neasteptate, ajuta-ma sa le implinesc dupa voia Ta!

Da-mi putere sa lucrez cu tarie si cu intelepciune fara sa stanjenesc sau sa amarasc pe aproapele meu!

Ajuta-ma Doamne, sa pot duce povara zilei demaine cu toate cate le va aduce ea!

Struneste-mi vointa si invata-ma sa ma rog, sa sper, sa cred, sa indur, sa iubesc si sa iert!

Iar cand ma rog Tie fie ca Tu Insuti sa Fii cel care se roaga in mine!"

TREPTELE RUGĂCIUNII

.1) Deprinderea dobândită din obişnuitele rugăciuni săvârşite cu glas tare în biserică şi acasă.
2) Înrudirea gândurilor şi simţămintelor născute din rugăciune, cu mintea şi cu inima.
3) Rugăciunea neîncetată. Rugăciunea lui Iisus poate să se săvârşească pe toate treptele acestea, dar
adevăratul ei "loc" se află în rugăciunea neîncetată. Cea dintâi cerinţă pentru buna izbândire a unei
rugăciuni este curăţirea inimii de patimi şi de orice altă legătură împătimită faţă de toate cele
simţite. Fără aceasta, rugăciunea va rămâne mereu pe treapta cea dintâi, pe treapta citirii. Pe măsura
curăţirii însă, rugăciunea citită va trece într-o rugăciune făcută cu mintea şi cu inima. Iar când inima
se va curăţi cu totul, atunci vor fi puse temeliile rugăciunii neîncetate. Cum trebuie să lucraţi? În
biserică urmăriţi slujba şi păstraţi gândurile şi simţămintele, pe care ni le dau slujbele dumnezeieşti.
Acasă treziţi în sinea voastră gânduri şi simţăminte în legătură cu rugăciunea şi întreţineţi-le în
sufletul vostru cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
15. Rugăciunea are felurite trepte. La început este numai o rugăciune vorbită; dar împreună cu ea
trebuie să meargă rugăciunea minţii şi a inimii, care trebuie să ajungă să-şi câştige căldura şi să se
sprijine pe cea citită. Numai după aceasta, rugăciunea minţii dobândeşte o stare de neatârnare şi ni
se descoperă, când lucrătoare, prin încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de mişcări
duhovniceşti. În forma cea din urmă, ea este totdeauna cu acele atrageri de care am vorbit şi care ne
trec înlăuntrul nostru la faţa lui Dumnezeu; ea se săvârşeşte odată cu ele şi sporeşte dintr-însele.
Mai tîrziu, când starea în care se află sufletul în timpul acestor atrageri, ajunge să fie statornică,
atunci rugăciunea făcută de minte şi de inimă, ajunge neîncetată în lucrarea ei. şi încă mai mult,
atragerile vremelnice de mai înainte se schimbă în stări de contemplare, în timpul cărora şi din care
se descoperă şi rugăciunea contemplativă. Contemplarea este supunerea deplinăa minţii şi a întregii
vederi lăuntrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se află în afara lui este uitat,
iese din conştiinţă; mintea şi conştiinţa trec şi intră în subiectul contemplării în aşa chip, încât ele
parcă nici n-ar fi în noi.
16. "Faceţi în toată vremea întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri". (Efes. 6. 18). Arătând
trebuinţa rugăciunii, Apostolul arată totdeauna cum se cuvine ca să fie rugăciunea ascultată. Mai
întâi, zice: "rugaţi-vă cu toată felurimea rugăciunilor şi cererilor, cu toată osârdia, cu durere în
inimă, şi cu o îndreptare înflăcărată a duhului către Dumnezeu". Al doilea, zice: "rugaţi-vă în toată
vremea". Prin aceasta el porunceşte să ne rugăm fără să ne lăsăm biruiţi în faţa încercărilor şi fără să
ne lăsăm prinşi de vraja somnului. Rugăciunea nu trebuie să fie numai o îndeletnicire săvârşită la o
anumită vreme ci o stare de totdeauna a sufletului nostru. Caută, zice Sf. Ioan Gură de Aur, şi nu te
mărgini numai cu un anumit timp din zi. Auzi ce grăieşte! În orice vreme apucă-te de rugăciune,
după cum spune şi în altă parte: "Neîncetat vă rugaţi" ( 1 Tes. 5,17). Iar al treilea, ne zice: "rugaţi-vă
întru Duhul", adică rugăciunea nu trebuie să fie numai cea din afară ci şi lăuntrică, care se
săvârşeşte de către minte în inimă. În aceasta stă fiinţa rugăciunii, care este o trecere înaltă a minţii
şi inimii către Dumnezeu. Sfinţii Părinţi deosebesc rugăciunea făcută cu mintea şi cu inima, de cea
făcută întru Duhul. Prima se săvârşeşte printr-o lucrare pornită din voia celui ce se roagă, cea de a
doua îl află ea pe om, cu toate că el îşi dă seama de ea, totuşi rugăciunea lucrează singură neatârnat 21
de străduinţele celui ce se roagă. Această rugăciune este mişcată de Duhul. Pe aceasta din urmă nu o
putem avea la poruncă, fiindcă ea nu se află în puterea noastră. Ea poate fi dorită, căutată şi primită
cu mulţumire, dar nu săvârşită oricând, după voie: De altminteri, oamenii curăţiţi de patimi, au în
cea mai mare parte o rugăciune mişcată de Duhul. De aceea trebuie să înţelegem că Apostolul ne
porunceşte rugăciunea cea cu mintea şi cu inima să o săvârşim, atunci când spune: "rugaţi-vă întru
Duhul". Adică s-ar putea adăuga: rugaţi-vă cu mintea şi cu inima, dar în dorinţa de a ajunge şi la
rugăciunea cea duhovnicească. O astfel de rugăciune ţine sufletul mereu treaz înaintea feţei lui
Dumnezeu, Care este pretutindeni. Trăgând la sme şi revărsând dintru sine dumnezeieştile lumini,
ea alungă pe vrăjmaşi.
Se poate spune hotărât, că într-o asemenea stare, diavolii nu se pot apropia de suflet. Numai aşa e cu
putinţă să te rogi în orice vreme şi în orice loc.
17. Cum a spus Apostolul: "vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât mii cu limba".
Urmează de aici mai întâi de toate, că prin aceste cinci cuvinte trebuie să ne curăţim mintea şi
inima, spunând neîncetat din adâncul inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă"! şi astfel să ne ridicăm până la cântarea cea făcută numai cu mintea. Pentru că orice
nou îcepător şi supus patimilor poate lucra această rugăciune prin paza inimii, pe câtă vreme
cântarea cea duhovnicească n-o poate săvârşi de loc, dacă nu va fi curăţit din vreme prin rugăciunea
minţii.
18. Întrebarea ce se pune în legătură cu rugăciunea: "Cum trebuie să ne rugăm, cu gura sau cu
mintea?" - este dezlegată prin cele dintâi cuvinte; "Să ne rugăm uneori cu cuvintele, alteori cu
mintea". Deci trebuie să ne fie lămurit, că nu e cu putinţă să ne rugăm cu mintea chiar fără cuvinte,
ci doar că aceste cuvinte nu se aud, dar că acolo înlăuntru ele sunt rostite în tăcerea cugetului.
Aceasta se poate spune mai bine astfel: roagă-te uneori prin cuvinte spuse în auz şi alteori prin
cuvinte care nu se aud. Trebuie să ne îngrijim doar, că atât rugăciunea rostită în sus, cât şi cea
nerostită auzirii să pornească din inimă.
19. Lucrarea acestei rugăciuni e simplă: stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi cheamă-L:
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, sau numai: Doamne miluieşte-mă... Milostive
Doamne, miluieşte-mă pre mine păcătosul... sau prin alte oricare cuvinte. Puterea nu stă în cuvinte,
ci în înţelesuri şi în simţiri.
20. Rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! este o rugăciune
vorbită ca oricare alta. Ea nu are însă nimic deosebit, ci îşi trage puterea din felul şi din starea în
care se săvârşeşte.
Toate metodele despre care se scrie (să te aşezi, să te apleci), despre săvârşirea cu meşteşug a
acestei rugăciuni, nu sunt potrivite tuturor şi fără un îndrumător care să fie de faţă, sunt
primejdioase. De unul singur, e mai bine să te apuci decât de toate acestea. Singura metodă ce se
cere tuturor e: "să stai cu luare aminte în inimă". Celelalte sunt lăturalnice şi nu aduc nici un adaus
însemnat lucrării.
Despre rugăciunea lui Iisus şi roadele ei se mărturiseşte, că nu se află în lume ceva mai înalt decât
aceasta. Nu e spus că după lege. Ci ca şi cum s-ar fi aflat un talisman! Rugăciunea luată ca o
alcătuire de cuvinte şi ca o rostire nu dă în nici un chip roade. Toate roadele pot fi primite şi fără22
această rugăciune de cuvânt glăsuit, ci numai printr-o simplă îndreptare a minţii şi a inimii către
Dumnezeu. Fiinţa lucrării este: "să ne statornicim întru pomenirea lui Dumnezeu şi să umblăm în
prezenţa lui Dumnezeu". Putem spune oricui: "Fă cum vrei, numai caută să ajungi aici, ori fă
rugăciunea lui Iisus, ori bate metanii, ori umblă la biserică, fă ce vrei, numai caută să ajungi până
acolo, încât să-ţi aduci aminte necontenit de Dumnezeu. Îmi amintesc că m-am întâlnit la Kiev cu
un om care spunea: "N-am folosit nici un fel de metodă, n-am cunoscut nici rugăciunea lui Iisus şi
cu toate acestea, toate ce scriu aici le-am dobândit şi le am. Cum? Nici eu nu ştiu. Dumnezeu mi lea dat!... Faptul că Dumnezeu a dat, sau va da, trebuie luat în considerare ca un scop, pentru ca să nuL amestecăm cu darul Harului.
Unii spun: dobândeşte rugăciunea lui Iisus, adică rugăciunea lăuntrică. Rugăciunea lui Iisus este un
bun mijloc, care duce la rugăciunea lăuntrică, în timp ce ea în sinea ei, nu este o rugăciune lăuntrică,
ci din afară. Cei ce o deprind fac foarte bine. Dar dacă se vor opri numai la ea şi nu vor merge mai
departe, atunci ei se vor opri la mijlocul drumului...
În timpul rugăciunii lui Iisus e totuşi nevoie de cugetarea de Dumnezeu; altminteri aceasta ne va fi o
hrană uscată. Bine este aceluia căruia numele lui Iisus îi este legat de limbă. Cu toate acestea, este
cu putinţă ca în vremea acestei rostiri să nu-ţi aminteşti deloc de Domnul şi chiar să ai gânduri
potrivnice Lui. Prin urmare, totul atârnă de întoarcerea cu tot cugetul treaz şi liber către Dumnezeu,
precum şi de osteneala noastră, în care trebuie să ne păstrăm cu chibzuinţă.
21. Cugetarea de Dumnezeu poate fi înlăcuită prin rugăciunea lui Iisus. Dar este oare în această
privinţă vreo nevoie de aceasta? Ele sunt una şi aceeaşi. Cugetarea de Dumnezeu se petrece atunci
când suim în lucrarea cugetului nostru un adevăr oarecare dintre acestea: Întruparea, moartea pe
Cruce, Învierea, însuşirea lui Dumnezeu de a fi pretutindeni şi altele, fără nici un fel anume de
îndrumare a gândurilor.
22. Săvârşirea rugăciunii lui Iisus e simplă; să stai cu luare aminte în inimă înaintea feţei lui
Dumnezeu şi să-L chemi: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" Lucrarea
nu stă în cuvinte, ci în credinţă, în zdrobirea inimii şi în dăruirea noastră în mâinile lui Dumnezeu.
Cu asemenea simţăminte, dacă stăm în faţa lui Dumnezeu, chiar fără cuvinte... asta încă va fi o
rugăciune.
23. Osteniţi-vă cu rugăciunea lui Iisus. Dumnezeu vă va binecuvânta. Dar, odată cu deprinderea
gurii, de a rosti această rugăciune, uniţi amintirea de Dumnezeu cu frica şi cu evlavia. Că mai întâi
de toate e să umblăm în faţa Domnului sau sub privirea ochiului lui Dumnezeu, dându-ne bine
seama că El ne cercetează, că vede până în adâncul sufletului şi inimii noastre tot ce se află acolo.
ştiinţa despre aceasta este pârghia cea mai puternică, ce pune în mişcare viaţa noastră lăuntrică,
duhovnicească.
24. E bine să uniţi rugăciunea lui Iisus cu răsuflarea voastră, aşa cum faceţi. Asta s-a spus de cei din
vechime. Răsuflarea ţine locul metaniilor.
25. Adânciţi-vă în rugăciunea lui Iisus, atât cât vă stă în puteri. Ea vă va aduna, vă va face să simţiţi
o putere întru Domnul, şi să fiţi necurmat cu El împreună; printr-însa nu veţi coborî din starea
aceasta nici când veţi fi singuri, nici când vă veţi afla printre oameni, nici când vă veţi îndeletnici cu
treburile gospodăreşti, nici când veţi citi sau vă veţi ruga. Puterea acestei rugăciuni să n-o puneţi 23
însă în repetarea cuvintelor cunoscute, ci în îndreptarea minţii şi a inimii către Dumnezeu, care se
face în timpul rostirii acestor cuvinte. Atât una cât şi cealaltă să meargă împreună.
26. Rugăciunea lui Iisus este asemenea oricărei rugăciuni. Ea e mai puternică totuşi decât toate
celelalte rugăciuni numai prin atotputericul Nume al lui Iisus, al Domnului, al Mântuitorului, când
El este chemat cu credinţă deplină, fierbinte şi neclătinată; care ştie că El este aproape, că vede şi
aude toate şi că ia aminte din întreaga Lui fiinţă la cererile noastre, fiind gata să îndeplinească şi să
ne dea toate cele pe care le cerem. O astfel de credinţă nu ne poate lăsa de ruşine. Dacă uneori,
rugăciunile par că nu capătă răspuns decât foarte anevoie, asta atârnă mai cu seamă de nepregătirea
celui ce se roagă de a primi cele cerut
27. Rugăciunea care se face însoţită de cugetarea asupra cuvintelor ce le rostim, este şi ea tot o
rugăciune numai că e şchioapă de un picior, lipsindu-i simţirea duhovnicească a inimii. Rugăciunea
aceasta încetează de a mai fi rugăciune de îndată ce luarea aminte fuge de la cuvintele rostite. Dacă
ajungem să ne ţinem cu trezvie în vremea rugăciunii, rugăciunea aceasta nu e mulţumitoare.
Simţirea cea duhovnicească va veni şi ea, dar pentru aceasta trebuie să ne încordăm toate puterile
fiinţei noastre.
28. Rugăciunea lui Iisus nu este un dar, un oarecare talisman; puterea ei vine din credinţa în
Domnul şi dintr-o adâncă unire cu El, ce se săvârşeşte cu inima şi cu mintea. Într-o asemenea stare,
Numele Domnului se dovedeşte mult lucrător întru chemarea rugăciunii. Dar repetarea cea din afară
a cuvintelor nu înseamnă şi nu rodeşte nimic.
29. O temeinică împăcare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se dă fără
osteneala unei lucrări proprii, plină de stăruinţă. Nici prin propriile voastre osteneli nu veţi dobîndi
nimic şi nici Dumnezeu nu vă va dărui ceva, dacă nu vă veţi strădui din toate puterile. Asta e o lege
de neînlăturat.
30. Cât despre felul de osteneală ce trebuie depusă întru aceasta, am amintit-o de mai multe ori; să
nu lăsăm gândurile să rătăcească după bunul lor plac, iar când ele vor alerga de la noi fără voia
noastră, noi vom trebui să le întoarcem îndată înapoi, învinuindu-ne în cugetul nostru cu durerea în
suflet pentru această nestăpînire. Sf. Ioan Scărarul spune în această privinţă, că "trebuie să ne
închidem mintea cu stăruinţă în cuvintele rugăciunii".
31. Niciodată nu trebuie să socotim că vreo lucrare oarecare duhovnicească este desăvârşit
statornicită în noi şi cu atât mai puţin să socotim această rugăciune; ci trebuie să ne purtăm
întotdeauna în aşa chip ca şi cum pentru întîia oară am fi început s-o săvârşim. Ceea ce se face
pentru întâia oară se săvârşeşte şi cu osârdia cea dintâi. Dacă atunci când veţi începe rugăciunea veţi
socoti că niciodată nu v-aţi dat silinţa atât cât se cuvine şi că vreţi să faceţi acest lucru abia de acum
pentru întâia oară, atunci veţi săvârşi întotdeauna rugăciunea cu osârdia cea dintâi. şi ea va merge
bine.
şi de nu veţi propăşi întru rugăciune, să nu vă aşteptaţi la vreo propăşire în nici una din celelalte
fapte bune, fiindcă ea e rădăcina tuturor.
32. De pe urma cugetării de Dumnezeu, un gând oarecare se va alipi mai tare decât toate celelalte de
inima ta. Atunci, la sfârşitul acestei îndeletniciri de cugetare e bine să te opreşti asupra gândului 24
acela şi să te hrăneşti din puterea înţelesului lui vreme cât mai îndelungată. Prin aceasta se netezeşte
calea spre rugăciunea cea neîncetată.
33. Dacă te înalţi cu mintea către Dumnezeu şi spui cu zdrobire de inimă: "Doamne miluieşte!
Doamne binecuvintează! Doamne ajută!" acesta este un strigăt de rugăciune; dar dacă se zămisleşte
şi se aşază în inima ta simţirea lui Dumnezeu, atunci aceasta este rugăciunea cea neîncetată, care
fără cuvinte şi fără a avea nevoie să stăm la rugăciune, de la sine se îndeplineşte.
34.1 Tesaloniceni 5,17: "Neîncetat vă rugaţi". şi în alte Epistole Sf. Pavel porunceşte: "La
rugăciune, daţi-vă toată stăruinţa" (Rom,12,12) şi: "Stăruiţi întru rugăciune, fiii treji cu mintea"
(Col. 4, 2). "Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6, 18).
Stăruinţa şi neîntreruperea în rugăciune, o învaţă însuşi Mântuitorul prin pilda văduvei, care datorită
stăruinţei ei şi-a dobândit cele cerute de la judecătorul cel nedrept (Luca,18,1 şi urm.). Se vede, prin
urmare, că rugăciunea cea neîncetată nu este o hotărâre întâmplătoare, ci o trăsătură temeinică a
duhului creştin. Viaţa creştinului, după Apostol "este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3, 3).
De aceea, el trebuie să petreacă în chip nedespărţit în Dumnezeu, cu luare aminte şi cu simţirea şi
aceasta este însăşi simţirea neîncetată. Pe de altă parte, orice creştin este "biserica lui Dumnezeu",
întru care "vieţuieşte Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 3,16; 6,19; Rom. 8, 9). şi tocmai acest "Duh"
care petrece totdeauna într-însul şi care mijloceşte pentru el, se şi roagă pentru el întotdeauna cu
suspinuri negrăite (Rom. 8, 26), învăţându-l şi pe el rugăciunea cea neîncetată. Cea dintâi lucrare
săvârşită de darul cel dumnezeiesc, care-l întoarce către Dumnezeu pe omul cel păcătos, se
descoperă prin aţintirea minţii şi inimii la Dumnezeu. Iar mai târziu, când prin pocăinţă şi prin
închinarea vieţii sale Domnului, darul lui Dumnezeu, care lucrează din afară prin Sfintele Taine, se
va pogorî şi va petrece întru el, atunci însăşi acea simţire a minţii şi a inimii în Dumnezeu şi din
care e făcută fiinţa rugăciunii, ajunge să fie neschimbată şi neîncetată. El se descoperă pe felurite
trepte şi, ca oricare alt dar, trebuie să fie aprins (încălzit) de către acela care-l primeşte (2 Tim. 1, 6).
Darul acesta se aprinde (încălzeşte) însă într-un chip deosebit prin osteneala rugăciunii şi mai cu
seamă prin petrecerea răbdătoare şi cu toată cuviinţa, în rugile bisericeşti. Roagă-te neîncetat,
osteneşte-te întru rugăciune şi vei dobândi rugăciunea cea neîncetată, care va începe să se
săvârşească singură în inima ta fără vreo încordare deosebită. Pentru oricine e limpede, că porunca
dată de Apostol nu se îndeplineşte numai din simpla săvârşire a rugăciunilor rânduite la anumite
ceasuri, ci aceasta cere să umbli pururea în faţa lui Dumnezeu, Cel care vede toate şi se află peste
tot şi aceasta printr-o învăpăiere fierbinte, făcută prin întoarcerea minţii în inimă către ceruri. Viaţa
întreagă, în toate amănunţimile ei, trebuie să fie pătrunsă de rugăciune. Iar taina acesteia se cuprinde
toată în dragostea de Dumnezeu. Precum o mireasă ce-şi iubeşte mirele nu se desparte de el cu
amintirea şi cu simţirea, tot astfel şi sufletul, care s-a unit cu Domnul prin dragoste, petrece
necontenit cu El, îndreptând spre El calde vorbiri din inimă. "Cel ce se uneşte cu Domnul este un
singur Duh cu El" ( 1 Cor. 6, 17).
35. Mi-aduc aminte că Sf. Vasile cel Mare, pus în faţa întrebării despre chipul în care au putut
Apostolii să se roage neîncetat, dă următoarea dezlegare: ei cugetau în toate lucrările lor la
Dumnezeu şi trăiau într-o viaţă neîncetat închinată Domnului. Această stare sufletească era pentru
ei o rugăciune neîncetată. 25
36. Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată - că nu o rostiţi neîncetat - dar nici nu se
cere asta, ci ceea ce se cere este să aveţi o necurmată simţire de Dumnezeu, care poate avea loc şi în
timpul vorbirii şi în timpul citirii şi în timpul observării şi cercetării oricăror lucruri. Cum însă
rugăciunea lui Iisus - atunci când vă rugaţi cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci urmaţi să
lucraţi în acest chip şi rugăciunea îşi va lărgi câmpul.
37. Uneori se poate folosi toată vremea rânduită pentru pravilă, în rostirea unui psalm pe de rost,
alcătuind din fiecare stih o rugăciune deosebită. Mai mult: uneori se poate săvârşi întreagâ pravilă,
folosindu-ne de rugăciunea lui Iisus făcută cu metanii. Iar câteodată se poate lua câte puţin din toate
acestea, atât din prima cât şi din cea de a doua şi din cea de a treia. Lui Dumnezeu îi trebuie inima
(Pilde, 23, 26) şi îi este de ajuns dacă ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în faţa lui. Rugăciunea
neîncetată tocmai în aceasta stă: să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste
această stare, pravila nu face decât să pună lemne pe foc, în cuptorul care trebuie încălzit cu puterea
duhului.
38. Din rugăciunea cea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia cea duhovnicească: învăţând să
ceară necontenit ajutorul lui Dumnezeu, pe nesimţite, îşi nimiceşte încrederea în sine; astfel încât,
dacă va face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea în această faptă, ci mila lui Dumnezeu, pe care
neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt.
Rugăciunea cea necurmată duce pe om la dobândirea credinţei, pentru că cel ce necontenit se roagă,
începe să simtă treptat prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea aceasta poate creşte încet, încet şi în aşa
măsură se poate întări, încât ochiul minţii să-L poată vedea pe Dumnezeu în pronia Lui, decât cum
vede ochiul simţit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge să simtă prezenţa lui
Dumnezeu. Cel ce vede în chipul acesta pe Dumnezeu şi îi simte prezenţa, nu poate să nu creadă
întru EI cu o credinţă vie, care se adevereşte prin fapte. Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia
prin nădejdea în Dumnezeu, călăuzeşte duhul către sfânta simplitate, dezobişnuind mintea de
gândurile cele cu multe şi felurite chipuri, de încolţirea acelor începuturi de gând cu privinţă la noi
înşine şi la aproapele, păstrându-ne pururea mintea la sărăcie şi smerenia înţelesurilor ce alcătuiesc
dumnezeiasca învăţătură. Cel ce se roagă neîncetat se dezvaţă treptat de deprinderea de a visa şi de
a se împrăştia cu mintea; el se leapădă de grija de la cele multe şi deşarte, cu atât mai mult, cu cât
învăţătura cea sfântă şi smerită i se va adânci în suflet şi i se va înrădăcina într-însul. În sfârşit, el
poate ajunge către starea de pruncie, cea poruncită de cuvântul Evangheliei, sau să se facă nebun
pentru Hristos, adică să arunce înţelepciunea lumii cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu
o înţelepciune duhovnicească mai presus de fire. Prin rugăciunea neîncetată se spulberă duhul
iscodirii, al friicii, al neîncrederii. Toţi oamenii încep să pară buni; iar dintr-un asemenea zălog, pe
care ţi l-ai pus în inimă faţă de oameni, se naşte dragostea faţă de ei. Cel ce se roagă neîncetat întru
Domnul, îl cunoaşte pe Domnul, dobândeşte frica lui Dumnezeu, cu frică şi curăţenie intră în curata
dragoste dumnezeiască. Iubirea lui Dumnezeu îşi umple astfel biserica cu darurile Duhului.
39. Rugăciunea minţii se săvârşeşte când stăm eu mintea în faţa lui Dumnezeu, fie într-un chip
simplu, fie prin aducerea cererilor, mulţumirilor şi proslăviilor. E nevoie să ne deprindem cât mai
temeinic cu această stare, să ne aflăm în legătură cu Dumnezeu, dincolo de orice chipuri, de orice
cugetări, de orice mişcare simţită a gîndurilor. Iată acestea sunt adevăratele expresii! În aceasta 26
constă tocmai fiinţa rugăciunii minţii sau starea minţii in inimă, ce se săvârşeşte în faţa lui
Dumnezeu.
Rugăciunea minţii are două stări. Ea este sau lucrătoare, când omul îşi încordează propriile lui
puteri sau de sine mişcătoare, când rugăciunea lucrează de la sine. Cea din urmă se întâmplă când
noi suntem atraşi către cele dinlăuntru, după cum am mai pomenit, iar cea dintâi trebuie să fie
neostenită strădanie în toată vremea. Deşi, prin ea însăşi rugăciunea minţii cea lucrătoare nu duce la
nici un fel de izbândă, fiindcă gândurile ne sunt mereu furate, totuşi, dând printr-însa mărturie
despre dorirea şi stăruinţa noastră spre a dobândi rugăciunea cea neîncetată, astfel chemăm către noi
mila lui Dumnezeu şi pentru această osteneală Dumnezeu ne dă din când în când acea atragere către
El dinlăuntru, în timpul căreia rugăciunea minţii se arată în înfăţişarea ei cea adevărată.
40. Rugăciunea lui Iisus se poate face cu mintea în inimă fără a mişca limba. Această rugăciune e
mai bună decât cea rostită cu limba. Cea cu limba să fie făcută doar pentru înlesnirea rugăciunii
făcută cu mintea. Astfel, rugăciunea ce se rosteşte cu limba ne e uneori de trebuinţă pentru întărirea
rugăciunii minţii.
41. În lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să ne îndepărtăm orice chip care ar veni să mijlocească
între mine şi Domnul, iar vorbele rostite ale rugăciunii nu sunt chiar miezul lor, ci doar unelte
mijlocitoare. Lucrul de căpetenie este starea minţii în inimă în faţa lui Dumnezeu: întru aceasta stă
rugăciunea minţii şi nu în cuvinte. Cuvintele au aici aceiaşi însemnătate ca şi oricare altă rugăciune.
Fiinţa rugăciunii stă în umblarea înaintea Domnului, iar umblarea aceasta în faţa lui Dumnezeu
nedespărţită de încredinţarea vie în duhul nostru, că precum Dumnezeu pretutindeni este, tot astfel
se află El şi întru noi, toate cele dinlăuntru văzându-le. El vede chiar mai mult decât vedem noi
înşine. Nici această descoperire în cugetul nostru a ochiului lui Dumnezeu care ne cercetează până
în adânc, nu trebuie să ia vreo întruchipare, ci totul trebuie să fie doară încredinţare sau simţire a
prezenlei Celui Prea Înalt. Cine se află într-o încăpere prea călduroasă, simte cum îl cuprinde şi-l
pătrunde căldura. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu omul cel duhovnicesc, care este
înconjurat de Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea, Care pe toate le cuprinde şi Care este foc.
Cuvintele: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă", cu toate că în ele înşile
sunt doar sunete care nu alcătuiesc însăşi fiinţa lucrării, sunt totuşi unelte foarte puternice şi mult
lucrătoare, fiindcă numele Domnului
Iisus este nume de mare înfricoşare pentru vrăjmaşii mântuirii noastre şi nume prea binecuvântat
pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu. Cugetaţi întotdeauna în chip simplu la lucrul acesta, fără a
căuta într-însul în nici un fel vreo lucrare sau putere de vrajă. Rugaţi-vă pentru toate Domnului,
Prea Curatei Stăpâne şi Îngerului Păzitor, iară ei vă vor învăţa toate fie de-a dreptul, fie prin
mijlocirea altora.
42. Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea: rugăciunea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii,
pe deasupra, poate ai auzit şi vreo judecată cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o
astfel de desfacere a rugăciunii în părţile din care este alcătuită? Din pricină că, datorită nesocotinţei
noastre, se întâmplă uneori, ca limba doar să rostească cuvintele sfinte ale rugăciuinii, iar mintea
rătăcind cine ştie unde; iar alteori, se întâmplă, chiar ca mintea să înţeleagă cuvintele rugăciunii, dar
inima să nu le răspundă prin simţirea ei. În întâiul caz rugăciunea este doar vorbă goală, dar nu e 27
deloc rugăciune; în cel de doilea caz, cu toate că rugăciunea gândită cu mintea se uneşte cu cea
glăsuită cu gura, nici aceasta nu este o rugăciune desăvârşită, deplină. Rugăciunea deplină şi
adevărată se săvârşeşte atunci, când împreună cu cuvântul rugăciunii şi cu gândul rugăciunii se
adună întrolaltă şi simţirea ei.
43. Rugăciunea minţii sau lăuntrică, se face numai atunci când cel ce se roagă, adunându-şi mintea
în inimă, de acolo îşi porneşte rugăciunea către Dumnezeu, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt
neauzit, prin care Îl proslăveşte, Îi mulţumeşte mărturisindu-şi cu inima zdrobită păcatele în faţa lui
Dumnezeu şi cerând de la El toate cele bune şi de folos pentru suflet şi trup. Trebuie să ne rugăm nu
numai cu cuvântul, ci şi cu mintea şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, pentru ca astfel mintea să
vadă limpede şi să înţeleagă ceea ce se rosteşte prin cuvânt iară inima să simtă ce cugetă în vremea
aceea mintea. Toate acestea îmbinate laolaltă întemeiază rugăciunea cea adevărată şi, dacă în
rugăciunea ta lipseşte cumva ceva din toate acestea, atunci să ştii că ea sau nu este o rugăciune
desăvârşită, sau că nu e deloc o rugăciune.
44. Cel ce şi-a aflat pocăinţa merge către Domnul. Calea spre El este, propriu-zis, calea lăuntrică,
cea care se săvârşeşte în minte şi în inimă. Mişcarea de gând a minţii şi cu starea inimii, în aşa fel
trebuiesc potrivite între ele, încât omul să-şi afle duhul pururea cu Domnul, să se descopere în
apropiere de El. Cine ajunge la starea aceasta, acela neîncetat se luminează pe sine din lumina cea
lăuntrică, primind în sinea lui strălucirea luminei celei înţelegătoare (Teodorit), asemenea lui Moise
căruia i s-a luminat faţa pe munte din împreuna petrecere cu Domnul. Despre aceasta vorbeşte în
altă parte Sf. Prooroc David: "Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne" (Ps. 4, 7).
Unul din mijloacele care ne înlesneşte ca să ajungem aici este rugăciunea minţii, cea săvârşită în
inimă. Când aceasta se înfiripează în noi, abia atunci ni se face limpede privirea minţii, iar duhul
nostru, văzându-L în limpezime pe Dumnezeu, află de la El puterea ca să vadă şi să alunge tot ce-l
poate face nerodnic înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu sunt puţini aceia, care aşteaptă să se
apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor şi a nevoinţelor din afară. Aşteaptă, dar nu se
apropie, pentru că aceştia nu merg pe calea cea adevărată. Aceeştia trebuie îndemnaţi astfel: cu
mintea şi cu inima căutaţi a vă apropia de Dumnezeu, şi nu veţi mai fi ruşinaţi de vrăjmaşul care în
vremea nevoinţelor voastre celor din afară, pururea vă biruie în gândurile miniii şi în simţămintele
inimii. Apropierea de Dumnezeu cu mintea şi cu inima vă va da puterea să ajungeţi stăpâni peste
toate mişcările sufletului şi prin aceasta să-l ruşinaţi pe vrăjmaş, ori de câte ori va încerca el să vă
ruşineze.
45. Dumnezeu să binecuvinteze grija voastră pentru starea minţii în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este
o lege de neînlăturat pentru oricine doreşte propăşirea pe calea duhovnicească. Nimic nu vine chiar
întru totul nemeritat. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna gata şi mereu aproape este, dar el se
dăruie celor care-l caută şi se ostenesc şi, încă pe deasupra, abia după ce aceştia şi-au pus la
încercare toate mijloacele de care s-au putut folosi începând cu inima plină să strige: Doamne ajută!
Dar atâta vreme, cât mai rămîne o cât de mică nădejde în ceva din cele ce se pot săvârşi şi prin
propria putere a omului, Domnul nu se amestecă întru lucrarea lui, ca şi cum ar voi să-i spună:
aştepţi să ajungi acolo singur. Atunci aşteaptă. Dar oricât ai aştepta, la nimic nu vei ajunge. Cereţi,
de aceea de la Domnul să vă dea duh zdrobit, inimă înfrântă şi smerită! 28
46. Din darul lui Dumnezeu, se întâmplă ca o singură rugăciune, pornită din adâncul inimii, să fie o
rugăciune cu adevărat duhovnicească, mişcată în inimă de Duhul Sfânt; cel ce se roagă o
recunoaşte, dar îşi dă seama că nu el o săvârşeşşte, ci că ea singură se lucrează într-însul. O astfel de
rugăciune este moştenirea celor desăvârşiţi. Pe când rugăciunea pe care oricine o poate ajunge - şi
care i se cere fiecăruia - este aceea în care cugetul şi simţirea să fie unite totdeauna în rostirea
rugăciunii.
Mai este un fel de rugăciune ce se numeşte "starea înaintea Domnlui", când cel ce se roagă se
concentrează în întregime înlăuntrul inimii şi Îl contemplează acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care
este de faţă cu el şi în el, însoţind această contemplare cu simţăminte corespunzătoare acestei priviri
şi anume: cu frica de Dumnezeu şi cu unirea cea de evlavie, pricinuită de negrăita măreţie a Lui, cu
dragostea şi cu lăsarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii şi cu sufletul gata de orice jertfă... La starea
aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugăciunea obişnuită, cea prin cuvânt, cu mintea şi cu
inima. Cine se roagă mult şi aşa cum se cuvine, va vedea că aceste stări i se vor întâmpla din ce în
ce mai des, astfel încât până într-un sfârşit, starea aceasta poate să i se statornicească înlăuntrul său.
Ea se numeşte atunci "umblarea în faţa lui Dumnezeu" şi este o rugăciune neîncetată. Într-o
asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care mărturiseşte despre sine însuşi: "Îl.am pe
Domnul, stând veşnic în faţa mea; câtă vreme El e la dreapta mea, nu mă voi clătina" (Ps.15,18).
47. Lucrarea acestei rugăciuni ce se săvârşeşte în inimă este de două feluri: uneori mintea trebuie să
se pregătească alipindu-se de Domnul în inimă, prin neîncetata Lui pomenire; alteori, lucrarea
rugăciunii pornită de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inimă şi o
leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea evlavioasă înaintea feţei Lui. Întâia rugăciune este de
multă osteneală, iar cea de a doua, este de sine mişcătoare. La cea dintâi lucrarea rugăciunii începe
să se descopere pe măsură ce se împuţinează patimile, pe măsură ce se împlinesc poruncile, pe
măsură ce creşte măsura inimii, ca urmare a stăruitoarei chemări a Domnului Iisus; la cea de a doua
Duhul atrage mintea în inimă şi îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obişnuita rătăcire.
Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsă de război, dusă de la Ierusalim la Asirieni, ci dimpotrivă,
săvârşeşte mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreună cu Proorocul: "'ţie se cuvine cântare
Dumnezeule, în Sion şi ţie ţi se va aduce închinare în Ierusalim". Potrivit acestor două chipuri de
rugăciune, mintea este şi ea când lucrătoare, când văzătoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu,
atât cât îi este omului îngăduit.
48. Când rugăciunea cea lăuntrică va dobândi putere, atunci va începe să ne călăuzească rugăciunea
cea glăsuită: se va înstăpâni asupra cuvintelor rostite, în rugăciunea cea din afară, ba chiar încetul cu
încetul va începe să o pătrundă şi pe aceasta cu puterea ei. Astfel, râvna pentru rugăciune va începe
să se aprindă, fiindcă de acum raiul va fi în suflet. Rămânând însă numai cu rugăciunea rostită prin
cuvinte, cu rugăciunea cea din afară, puteţi să ajungeţi la răceală în strădania voastră pentru
rugăciune, chiar dacă o veţi săvârşi cu luare aminte şi cu înţelegere; simţirea cu inima în vremea
rugăciunii, iată lucrul de căpetenie.
49. Anumite chipuri ale rugăciunii nu stau la puterea noastră de alegere. Ele sunt în măsuri felurite
ce curg din acelaşi har. 29
Aşa sunt mai mult rugăciunile ce pornesc de la sine atunci, când le află Duhul rugăciunii. Dar şi
acestea sunt de două feluri: în cel dintâi, omul are puterea să se supună sau nu acestui duh, să
conlucreze împreună cu el sau să-l spulbere, iar în celălalt, el nu mai are puterea să se
împotrivească, ci este răpit în rugăciune şi este ţinut într-însa de altă putere, întru totul lipsit de
putinţa ca să mai lucreze altcumva. Drept urmare, ceea ce am spus priveşte mai mult doar acest din
urmă chip al rugăciunii. Dar întrucât priveşte toate chipurile celelalte de rugăciune, alegerea este
întotdeauna cu putinţă.
50. "Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite" (Rom. 8, 26).
Acest cuvânt ne va fi pe înţeles de vom încerca o apropiere cu ceva din cele ce ni se întâmplă şi
nouă astăzi. şi nouă astăzi ni se întâmplă ceva asemănător în rugăciunea aflătoare. Noi ne rugăm de
obicei, fie după cărţile de rugăciune, fie cu propriile noastre cuvinte. În acest fel de rugăciune se
trezesc simţiri de rugăciune şi suspinuri dar pe acestea le trezim noi înşine, prin propria noastră
lucrare. şi aceasta este o rugăciune. Dar se întâmplă uneori, că înclinarea noastră înspre rugăciune
ne prinde ea însăşi şi ne sileşte să ne rugăm şi nu ne lasă până când rugăciunea nu se revarsă în
întregime. Aceasta este, sau întocmai asemenea cu aceea despre care vorbeşte Apostolul, sau foarte
asemănătoare cu ea. Cuprinsul unor astfel de rugăciuni rareori este hotărât, dar într-însele
întotdeauna respiră dăruirea de sine la voia lui Dumnezeu, încredinţarea fiinţei noastre întregi în
mâinile călăuzitoare ale Domnului, Care ştie mai bine decât noi aceea ce ne este de trebuinţă pentru
binele nostru, atât pentru cele dinlăuntru, cât şi pentru cele din afară ale noastre, dorindu-le El
pentru noi cu mai multă putere decât noi înşine şi fiind gata să ni le dăruie pe toate şi să ni le
rânduiască, doar numai dacă noi nu ne împotrivim. Rugăciunile, care ne sunt lăsate de Sfinţii
Părinţi, au tot acelaşi izvor lăuntric, sunt în sinea lor mişcate de duh şi de aceea sunt până astăzi atât
de lucrătoare.

Despre rugaciune, parintele Arsenie Boca

A ne ruga înseamnă un ne înălţa spiritul si Inima către Dumnezeu pentru ai aduce laudele noastre, ai expune grijile noastre si ai implora ajutorul.
A ne înălţa spiritul către dumnezeu înseamnă a ne smulge din vartejul , treburilor omeneşti al tuturor atracţiilor pamantului ,fie materiale, fie intelectuale, dupa gradul de cultură al fiecăruia, al trupului si spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu dumnezeu si a ne dărui lui la întregime. A aduce lauda lui dumnezeu înseamnă a recunoaşte ca toată fiinţa noastră este creată si-i aparţine lui. Decizia ascultarea noastră o datorăm numai lui, suntem opera lui  si trebuie sa ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredinţat-o el. Orice alt scop am vrea sa atingem in viata, în afara voinţei lui dumnezeu, nu ne va aduce decât dezastru trupesc si spiritual.

 Noi suntem creaţi cu un scop bine determinat  de creatorul nostru si el ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele ca sa il atingem . 

Pentru mântuirea noastră el ne-a dăruit totul, chiar pe unicul sau fiu, pe Iisus Hristos, ca modelul de viata si descoperitor al voinţei sale. Sa nu fugim si sa ne eschivam de la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul si scopul nostru de viata si sa ne faurim unul personal. Dupa aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veşnică. 

Astfel decizia, pe bună dreptate, suntem datori .... sa aducem cu laudele si mulţumirile noastre celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat prada propriilor fantezii, conducându-ne în mod greşit, ci din  contra ne-a arătat clar si calea de urmat legilor  sale. 

Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, născut ca si noi carne si sange si având aceleaşi ca ale noastre cerinte , le-a demonstrat in mod palpabil cum trebuie sa le rezolvăm.

Cine il are pe Iisus de model în toate acţiunile vietii lui, acela si-a găsit sensul vietii si pacea sufletului lui. Recunoştinţa noastră fata de creator trebuie sa fie nesfârşită. toate popoarele lumii, chiar si cele barbare, simt necesitatea rugăciunii de adorare, de îngrijire fondului oricărui cult religios. 

A cere lui Dumnezeu cele ce  sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugăciunilor noastre, in urma neascultării fata de voinţa Stăpânului. Si-a pierdut starea de fericire veşnică care  a fost orânduita la început si pe altfel de fericire ar fi putut sa si-o păstreze. Uneltirile diavoului insa l-au determinat sa-si satisfacă dorinţele si poftele personale călcând voinţa si porunca creatorului, asa cum de altfel întreaga omenire fata acum, ca o moştenitoare credincioasă un primului si neascultătorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului o intrat in lume si moartea si suferinţa .

Corpul nostru se zbuciumă în zadar, caci este destinul lui implacabil, dreptatea creatorului trebuie sa aiba loc. Ferice de cei ce isi descopera sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă ca în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această  comoară ce v-a pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat in lanţuri, e dornic de adevar si de lumina, suspină dupa revenirea lui la prima privirea de fericire si simte ca aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe de îngrijire insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie.

Rugaciunea neincetata catre cel ce se ingrijeste de noi, invocarea ajutorului sau, în lupta cu materia corupta din noi este singura nnoastră cale de urmat si singura consolare. 

Rugaciunea devine familiara si usor de zis atunci cand  este zilnica, puterea obisnuintei ii da usurinta. 

Trebuie sa-l consideram pe Dumnezeu prezent langa noi, sa vorbim cu el, în mod sincer, fara falsitate si sa ascultam in tacere ceea ce el  ne raspunde intotdeauna in constiinta noastră. El ne asculta intotdeauna cu rabdare si ia aminte la cererile noastre atunci cand venim la el sinceri si cu inima deschisa, asa cum o doreste El.

Treptele păcatului, Războiul nevăzut, Crucea celor 12 virtuţi

Pentru a ajunge la săvîrşirea păcatului, este drum în 12 trepte, prin care ajunge omul să facă păcatul.
Treapta I: Nu facem fapta bună.
Treapta II: Facem fapta bună cu un scop rău.
Treapta III: Atacul gîndului simplu (Momeala) al păcatului, („Ce frumoasă-i femeia cutare ! Ce bună ar fi băutura, aurul acela !”).
Treapta IV: Însoţirea cu gîndul păcatului („Dacă ai face ?” zice diavolul).
Treapta V: Lupta pînă la moarte, te lupţi între da şi nu.
Treapta VI: Învoirea (“Da, am să-l fac, ce plăcut este, ce desfătare, ce frumos !”).
Treapta VII: Păcatul cu mintea (Îl vezi păcatul, vezi cum curveşti şi simţi plăcerea, vezi beţia, vezi aurul este în mîna ta). Imaginaţia-podul dracilor.
Treapta VIII: Căderea cu lucru (Curveşti cu fapta, bei, furi, omori).
Treapta IX: Obiceiul păcatului, te obişnuieşti cu el, este plăcut şi uşor de făcut, dracul ţi-l oferă la preţ de nimic.
Treapta X: Deprinderea păcatului (Devine a doua natură păcatul, este treapta cea mai grea, se pare că nu
vei putea trăi fără acest păcat, îl faci foarte des).
Treapta XI: Deznădejdea (“Vezi ce ai făcut ?” – zice diavolul – “acum iadul este al tău, vezi ce om de
nimic eşti, mai rău ca animalele, ce rost mai are să trăieşti ?”).
Treapta XII: Sinuciderea, te omori singur – aceasta este calea sigură a iadului !
Pentru a evita căderea de la prima treaptă, trebuie să facem binele şi să-L punem pe Iisus Hristos mereu înaintea ochilor, că de nu, apoi ne pun dracii urîţeniile lor.
Razboiul cel nevăzut
Învrăjbirea lăuntrică
- cu sine însuşi
- cu Dumnezeu
Învrăjbirea dinafară
- cu semenii
- cu toată firea.
Războiul diavolului cu sufletul
* Războiul cu inima:
Prin mînia aprinsă: Uciderea, sodomia, asuprirea săracilor, păcatele acestea strigătoare la cer, împotriva aproapelui, împietresc inima.
Prin poftă: Iubirea de arginţi, lăcomia, lenea, desfrînarea – cele 7 căpetenii ale păcatelor împotriva noastră înşine.
Prin iuţime: Zavistia (invidia) – învîrtoşesc inima.
* Războiul cu mintea:
O întunecă: Mîndria, deznădejdea, sinuciderea – păcatele împotriva Duhului Sfînt.
O aprinde: Erezia (starea împotriva adevărului).
O surpă: Nebunia.
Războiul merge aşa:
Cu mintea: Momeala – asupreala – unirea; Cu inima: este lupta; cu voinţa: este învoiala, cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul). Cu sufletul: Deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea. Acesta este războiul diavolului, iar biruinţa este a lui Hristos şi a noastră.
Omul, el însuşi, de întinde mîinile formează o cruce, capul cu trupul pînă la picioare este bara verticală, iar mîinile, bara orizontală.
de Arhimandrit CLEOPA ILIE

HRANA PENTRU SUFLET: Ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni?

HRANA PENTRU SUFLET: Ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni?

urmeaza lincul, pentru a citi postarea...DOAMNE AJUTA!

Kalil Gibran - despre rugaciune

 Apoi un preot spuse: „Despre Rugăciune vorbeşte-ne." Iar el răspunse zicând: „Voi vă rugaţi când sunteţi năpăstuiţi or în nevoie; de ce nu v-aţi ruga şi-n plină bucurie, şi-n zilele în care nimic nu vă lipseşte?
Căci rugăciunea e prelungirea sufletului în univers. Şi dacă e o mângâiere să vă abandonaţi în univers întunecimea, atunci e-o încântare să revărsaţi şi zorii. Iar dac-atunci când sufletul vă cheamă la rugăciune nu puteţi fi decât întunecaţi, ar trebui să vă mai cheme o dată şi înc-o dată, până-ntr-un ceas când veţi veni zâmbind. Prin rugăciune vă înălţaţi să-i întâlniţi în ceruri pe cei care se roagă în aceeaşi clipă, aceia pe care doar în rugăciune puteţi să-i întâlniţi. Faceţi astfel ca vizita voastră în acel templu nevăzut să fie întru bucurie şi dulce-mpărtăşire. Căci dacă veţi intra în templu numai pentru a cere, atunci nu veţi primi. Iar dacă veţi intra ca să vă umiliţi, nu vă veţi înălţa, şi dacă veţi veni ca să cerşiţi un bun al altcuiva, nu veţi fi auziţi. În templul nevăzut e de ajuns doar să intraţi. Nu pot să vă învăţ cum şi cu ce cuvinte ar trebui să vă rugaţi. Dumnezeu nu vă ascultă cuvintele decât dacă El însuşi vorbeşte prin voi. Iar eu nu vă pot învăţa ruga mărilor şi a pădurilor, şi-a munţilor. Dar voi, ce v-aţi născut din munţi, păduri şi mări, o veţi putea găsi în inimile voastre. Şi de veţi asculta doar în încremenirea nopţii, le veţi auzi murmurând în tăcere: «Dumnezeule, Tu care eşti sinele nostru cel înaripat, voinţa Ta prin noi voieşte, Dorinţa Ta prin noi doreşte, Puterea Ta prin noi preschimbă nopţile noastre, ce de la Tine sunt, în zile care tot din Tine vin. Nimica nu putem a-ţi cere, căci tu ne cunoşti trebuinţele chiar înainte ca ele să se nască-n noi: De Tine avem nevoie, iar dându-ne mai mult din Tine, ne dai tot.»"

RUGACIUNE

* Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.
* Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea. * Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necălcată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să respir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.  

CUVINTE DE FOLOS PENTRU RUGĂCIUNE

              

                                CULESE DE LA PĂRINTELE VISARION IUGULESCU

~ Rugăciunea este sufletul creştinătăţii. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este maica tuturor virtuţilor şi din sânul ei se nasc toate celelalte virtuţi. Ea ridică mintea către Dumnezeu, este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii şi sufletul Bisericii. Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor şi întărirea bătrânilor. Fără rugăciune nici un suflet nu se poate mântui.

~ Fiind mare darul şi puterea rugăciunii, ea are şi cei mai mulţi duşmani: satana, lumea, trupul, plăcerile şi grijile vieţii acesteia. Satana este cel mai mare duşman al rugăciunii, el face orice numai ca omul să nu se roage, să nu ajungă să vorbească cu Dumnezeu. Când omul vrea să se roage el caută să-i dea alte ocupaţii; îl îndeamnă să vorbească, să citească cărţi nefolositoare, să mănânce, să doarmă mult şi multe alte pofte numai să-l îndepărteze de la rugăciune, iar dacă creştinul biruieşte şi începe a se ruga, diavolul se străduieşte să facă tulburare şi ceartă în casă. Seara îi dă omului somn devreme, dimineaţa lenevire, peste zi nenumărate griji, iar în sărbători îi dă dureri de cap sau îi trimite pe cineva, prieteni sau cunoscuţi, ca să-l oprească şi să nu meargă la biserică să se roage.

~ ...rugăciunea este dăruită omului ca o călăuză pe pământ de Bunul Dumnezeu. Viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale foarte scurtă, plină de o mulţime de dureri, necazuri şi primejdii, suferinţe şi lacrimi. Cum va putea străbate acest călător străin calea aceasta primejdioasă de nu va avea călăuză un toiag de sprijin pe acest drum spinos?! Acest toiag este sfânta rugăciune.

~ Mulţi creştini se roagă numai când dau de necazuri sau atunci când cer de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. După ce au primit de la Dumnezeu împlinirea dorinţelor întorc spatele Domnului ca evreicele care atunci când nasc cu greu cer ajutor Maicii Domnului zicând: "Ajută-mă Marie, uşurează-mă Marie, nu mă lăsa Marie!" După ce nasc iau mătura şi, măturând prin casă zic: "Acum ieşi afară Marie, pleacă Marie!"

~ Rugăciunile celor care nu vor să se spovedească cu anii nu sunt primite, nici ale celor care vin în biserică îmbrăcaţi necuviincios, mai ales femeile care fac sminteală cu îmbrăcămintea tulburând mintea şi liniştea bărbaţilor. Rugăciunile femeilor, făcute cu capul descoperit, atât la biserică cât şi acasă, nu sunt primite.
~ Pentru ca să fie primită rugăciunea, trebuie să fie ajutată de celelalte fapte bune: de dragoste către săraci şi toţi oamenii necăjiţi, de milostenii, de post, de iubire către vrăjmaşi, de iertare pentru cei care au greşit.

~ La foarte mulţi creştini nu li se îndeplinesc rugăciunile din cauză că nu vin duminicile la biserică, la masa Împăratului ceresc, aici acasă la El, la Dumnezeu, pentru că Biserica e casa lui Dumnezeu. Aceştia parcă ar aştepta să vină Dumnezeu la ei acasă, să le dea după placul lor şi după poftele lor. Toţi cei ce se aşează şi se ridică de la masă fără rugăciune insultă bunătatea dumnezeiască şi rugăciunile lor ca şi ale celor ce se arată nemulţumiţi şi cârtesc ba de una, ba de alta, nu sunt primite.

~ Unul din motivele pentru care Dumnezeu nu vrea să împlinească rugăciunile noastre este şi acesta: Dumnezeu ştie că după ce am primit darurile Lui nu le folosim pentru mântuirea noastră şi cerem cu gând rău ca să le risipim în plăcerile noastre, aşa după cum spune apostolul Iacov în epistola sa la cap. IV, v. 3.

~ ...acolo sus la Dumnezeu, să ştiţi că nu se poate ajunge decât pe aripile rugăciunilor, prin Harul Său, pe norii învăţăturii Bisericii Ortodoxe adevărate, prin cunoaşterea temeinică a lui Dumnezeu din învăţăturile Fiului Său pe care le-a lăsat pe pământ în Biserica Sa.

~ ...în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu şi nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credinţa, căci Dumnezeu nu doarme, e lângă noi şi ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere şi să simţim prezenţa dumnezeirii Lui lângă noi, şi printre noi păcătoşii, şi să avem răbdare, aşteptând, că ne mai pune câteodată credinţa la încercare. Apoi să ne mai gândim şi astfel: de câte ori a strigat şi el la noi ca să ne întoarcem şi n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El şi nu vrem să auzim.

~ Numai vremea petrecută în biserică, în rugăciune, în citirea cărţilor sfinte şi în fapte bune este de preţ înaintea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului nostru. Celălalt timp pe care îl petrecem pentru trebuinţele noastre pământeşti rămâne aici. Ştim că toate le vom îngropa aici, odată cu acest trup muritor.

~ Creştinii, care se roagă sau fac fapte bune numai ca să le meargă bine pe aici, se poticnesc când văd că nu li se împlinesc rugăciunile şi, mai ales, atunci când văd că au parte de pagube şi supărări tocmai ei care vin la biserică, care se roagă şi postesc. Foarte puţini creştini ştiu că acestea sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi reprezintă diferite canoane de pe urma bunei spovedanii.

~ Mulţi cred că dacă-şi aduc aminte de-o rugăciune din când în când, merg la vreo liturghie sau aprind vreo lumânare, au făcut prea mult pentru Dumnezeu. E de plâns dragostea noastră, a creştinilor din veacul acesta.

~ Cea mai mare greşeală o fac unii părinţi care nu-i învaţă pe copii sfintele rugăciuni. Mulţi copii destul de mari nu ştiu nici rugăciunea "Tatăl nostru". Ştiu fel de fel de poezii, de povestiri destul de lungi, dar această rugăciune nu i-a învăţat nimeni. De multe ori am întrebat câte un copil dacă ştie "Tatăl nostru" şi mi-a răspuns că nu ştie. De unde să ştie bietul copil, dacă nici mama lui nu ştie. Nu mai cunoaşte lumea pe Tatăl nostru Cel Ceresc, nu mai cunoaşte lumea pe Tatăl care ne hrăneşte, ne îndulceşte, ne luminează şi ne încălzeşte încât avem atâtea bunătăţi şi atâtea daruri.

~ Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât şi batjocorit, dar El s-a rugat zicând: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"

~ În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni, mai lungi sau mai scurte prin care cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu: Doamne miluieşte-ne! Doamne ai milă de noi! Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi! Uşa milostivirii deschide-o nouă! Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată. Este chemat în ajutor Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării, îndelung răbdător, bun şi adevărat, Dumnezeu a toată mângâierea, care miluieşte pe toţi.

~ Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: "Să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu".

~ Sunt unii cărora nu li se îndeplinesc rugăciunile, pentru că nu ascultă sfaturile bune pe care le dăm şi cad într-o mare necredinţă, căci ajung de nu le mai trebuie nici biserică, nici preot, nici sfinţenie; se leapădă de toate, zicând că dacă ar fi Dumnezeu le-ar ajuta şi lor. Şi pentru că le caută tocmai pe acestea pământeşti şi nu mântuirea sufletului, de aceea se îndepărtează Dumnezeu de ei.

~ ...atâţia sfinţi prooroci şi mărturisitori prin post şi rugăciune au dobândit mari binefaceri de la Dumnezeu.

~ Vai, câţi creştini sunt înşelaţi astăzi de diavol, câţi nu vor să se roage de ruşinea oamenilor, câţi nu se duc la biserică fiindcă râde lumea, câţi nu găsesc timp de rugăciune toată viaţa pentru că sunt robi ai acestei lumi trecătoare, iar satana îi ţine în braţe cu plăcerile lui.

~ ... Moise şi Aron l-au rugat [pe Faraon] să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni. La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcămintei şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb.

~ Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie şi noi să îndeplinim unele condiţii, şi anume:
Întâi, rugăciunea să izvorască din credinţă neclintită.
Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul.
Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora.
Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola judecătorului nedrept.
Al cincilea, rugăciunile şi darurile nu sunt primite, să se ştie, acelora care poartă supărare, duşmănie şi nu pot ierta.
Al şaselea, să se ştie că rugăciunile nu sunt primite celor necununaţi la biserică, cu binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar şi acasă. Cei ce nu au cununie religioasă trăiesc în desfrânare şi păcatul acesta este egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic din ce fac până nu se cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici lumânarea sau coliva.
Al şaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinţilor pentru copiii care au murit în vreuna din religiile rătăcite şi nici copiii nu pot face ceva pentru părinţii care au murit rătăciţi în vreuna din secte, lepădându-se de Biserică, de preot, de Sfintele Taine, de sfintele icoane.
Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul descoperit, vopsite, fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate, înzorzonate; toate acestea se roagă cu mândrie şi sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, nu sunt primite rugăciunile acelor femei care vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din faţa Sfântului Altar, în faţa sfintelor uşi împărăteşti, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaţilor.
Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care şi-au spurcat bărbaţii, punându-le în mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare şi descântătoare.

~ La rugăciunea pe care o adresează [demonii] Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: "Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme?" Aşa se mai roagă şi unii oameni care se pretind creştini, cu mândrie şi obrăznicie, cerând de la Dumnezeu lucruri nefolositoare. Unii au ajuns chiar să insulte pe Dumnezeu zicând: "Dacă ar fi Dumnezeu m-ar auzi şi pe mine şi mi-ar împlini rugăciunile mele". Alţii zic: "Dacă există Dumnezeu de ce mă lasă să sufăr, de ce nu mă aude când îl rog să-mi dea şi mie ceea ce vreau?" Şi multe alte hule şi insulte pline de mândrie la adresa lui Dumnezeu.

~ Când auziţi pe cineva că nu poate suferi Biserica, pe preoţi, rugăciunea şi sfinţenia din Biserică, să ştiţi că acela este necurat, este legat în lanţuri şi obezi.

~ Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune...

~ Mulţi copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate şi cu rugăciunea şi cu blestemul.

~ Sunt mulţi care au îmbătrânit şi nu ştiu nici rugăciunea domnească pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul Hristos - Tatăl nostru. Un astfel de om, care nu ştie această rugăciune, este mut şi nu-şi poate deschide gura să-I cânte lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru binefacerile Lui.

~ După cum, de vasul de aramă necurăţat şi neîncălzit bine, nu prinde spoială, aşa nu se lipeşte Sfânta Împărtăşanie de cel necurăţat de răutăţi şi care nu este bine încălzit în focul rugăciunilor Duhului Sfânt prin pocăinţă.

~ ...Domnul Hristos ne recomandă postul şi rugăciunea ca arme împotriva diavolului.

~ ...Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: "... ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat...". Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot.

~ Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii lui are cel mai mare avantaj sufletesc pentru că rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.

~ Am văzut că tânărul din Evanghelie trebuia să renunţe la avuţie ca să placă Domnului. Să ne întrebăm şi noi fiecare, dacă nu avem ceva la care trebuie să renunţăm; nu cumva trebuie să renunţăm şi noi la nişte zorzoane, parfumuri, ca să ne fie rugăciunea de folos?

~ Rugăciunile din biserică ne fac să uităm necazurile şi durerile din lumea aceasta, auzim parcă şoapte îngereşti; aceasta este Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului. Şi într-adevăr ce este în cer şi nu este în biserică? În cer Dumnezeu, aşezat pe tronul măririi, aici Iisus Hristos - Dumnezeu şi Om şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşezat pe masa Sfântului Altar. În cer îngerii cu arhanghelii înconjoară măreţia dumnezeiască, iar aici pe pământ chipurile sfinţilor pictaţi pe pereţii bisericii. Îngerii şi sfinţii în chip nevăzut iau parte cu noi la Sfânta Liturghie. Îngerii noştri păzitori, care ni s-au dat la Sfântul Botez, vin cu noi şi ne rugăm împreună.

~ După ce s-a născut fericita Fecioară Maria, până la etatea de trei ani a fost sub paza părinţilor care au învăţat-o aceleaşi frumoase virtuţi pe care şi ei le-au practicat. Parcă o vedem pe bătrâna Ana cum o învaţa rugăciuni şi nu ne putem opri să nu ne gândim că multe mame astăzi nu poartă de grijă copiilor lor. Astfel în primii anişori, nu-i aduc la biserică, nu le arată sfânta credinţă şi nu-i feresc de locurile periculoase care le strică creşterea sănătoasă.

~ Fiecare să înalţe mereu rugăciuni către Dumnezeu ca să-şi izbăvească sufletul de ispita şi veninul şarpelui diavol.

~ Deschideţi gura şi cântaţi, pentru că sfinţii din cer vin între noi şi cântă împreună cu noi! Sfinţiţi-vă limba cu cântece şi rugăciuni sfinte, căci cu limba noastră deschidem raiul şi tot cu limba, dacă nu vrem să ne rugăm şi să cântăm Domnului, deschidem iadul, căci limba se face prin cântec şi rugăciuni cheie a raiului, iar prin cântece lumeşti, glume proaste şi cuvinte de hulă împotriva credinţei şi a lui Dumnezeu, cheie pentru iad, aşa cum spune cântarea: "Evreii au ascuns Viaţa în mormânt, iar tâlharul cu limba a deschis raiul".

~ Rugăciunea şi credinţa femeii canaanence din Evanghelie a fost atât de mişcătoare, de stăruitoare şi plină de smerenie că vedem pe însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta!" Pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând pe demonul care chinuia biata copilă.

~ O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.

~ Hrana, băutura şi îngrijirea sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunile, cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe.

~ Zadarnic se roagă [cei din iad], rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi.

~ [Ioachim şi Ana] nu aveau copii, însă făceau multe milostenii, post şi rugăciuni cu lacrimi, ca să le dăruiască şi lor Dumnezeu un copil, făgăduind ei că pe acel copil îl vor dărui lui Dumnezeu. După ani de stăruinţă şi rugăciuni, Milostivul Dumnezeu le-a dat o copilă cu totul sfântă şi aleasă, pe care o numiră Maria.

~ Fecioara Maria, încredinţându-se unor fecioare mai în vârstă, petrecea cea mai mare parte din viaţa ei în rugăciune şi vorbire cu Dumnezeu, prin citirea Sfintelor Scripturi. Ducea o viaţă îngerească. Dimineaţa se ruga în Sfânta Sfintelor, până la ora nouă. Apoi până la ora trei, lucra cu celelalte fecioare lucru de mână torcea lână şi in, ţesea mătase pentru veşmintele preoţeşti şi altele.

~ În timpul mesei Fecioara Maria nu mânca cu celelalte fecioare, ci se ducea înăuntrul bisericii, unde se ruga până târziu. Acolo venea Sfântul Arhanghel Gavriil şi îi aducea pâine îngerească. Această mâncare fiind îngerească tot trupul şi sufletul ei se îndumnezeise, iar rugăciunile ei erau ca focul.

~ Acelora care nu iau parte la Sfânta Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe şi rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.

~ Să fim atenţi căci dacă ura are putere să ne mânjească mâinile de sângele aproapelui nostru, apoi rugăciunile nu ne sunt primite.

~ [Orbul] mult striga: "Iisuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă, fie-ţi milă de mine!" Din aceste cuvinte să luăm şi noi pildă de stăruinţă în rugăciune, şi cu credinţă să strigăm către Domnul Hristos, să cerem să ne lumineze ochii sufletului nostru, să cunoaştem cât mai bine calea Lui cea dreaptă, calea care duce la ceruri, la lumină, la mântuire. Să n-ascultăm de cei ce ne ceartă, de lumea necredincioasă, de lumea cea orbită de duhul cel rău, care caută pe toate căile să ne facă să tăcem, care ne zic să nu ne mai rugăm, să nu mai cântăm, să nu mai citim, să nu mai venim la biserică. Pe această lume n-o iubeşte Dumnezeu.

~ Domnul Iisus Hristos s-a arătat pe Sine pildă de împlinire a pocăinţei, căci a postit patruzeci de zile, rugându-se Tatălui Ceresc să biruiască toate ispitele.

~ Bune sunt milosteniile, rugăciunile, mergerea regulată la biserică, postul, spovedania păcatelor, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, citirea Bibliei, propovăduirea învăţăturii Evangheliei, dar fără smerenie nu au nici o valoare.

~ Trupul are postul lui oprindu-l de la unele bucate, iar sufletul raţional, substanţa duhovnicească, are hrana potrivită cu natura sa. Această hrană este cuvântul lui Dumnezeu: rugăciunile, citirea psaltirii, cântarea sfântă religioasă. Omul nu trăieşte numai ca animalul, mâncând şi bând; el cugetă, iubeşte, se roagă, gândeşte. Ceea ce hrăneşte cugetul lui, iubirea lui, este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi Mântuitorul când a fost ispitit de satana în pustie şi i-a zis să facă pietrele pâini, Domnul Hristos i-a răspuns: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!"

~ Să nu uităm că poate mâine va suna trâmbiţa să ne adune pentru judecată. Să nu uităm că Domnul Hristos ne-a răscumpărat cu Scump Sângele Său. Să ne întoarcem acasă, să ne întoarcem la biserica lui Hristos ca fiul rătăcit prin pocăinţă şi rugăciuni, căci aici pe pământ suntem doar în treacăt.

~ ...dacă ai vrajbă cu cineva, întâi să te împaci imediat, că altfel nici o rugăciune sau faptă bună, sau vreun prinos adus la altar nu e primit înaintea lui Dumnezeu; nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi nici rugăciunea Tatăl nostru n-ai s-o poţi spune, căci atunci când zici ,,şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", îţi ceri singur osânda de la Dumnezeu...

~ Însuşi Mântuitorul s-a rugat pentru cei ce L-au pironit pe Cruce, zicând: "Părintele Meu, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!". Dacă vom ţine seama de aceste cuvinte sfinte ale Mântuitorului, vom primi iertare de la Dumnezeu .

~ ...trebuie a ne mărturisi vina păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, direct prin rugăciunile ce trebuie să ni le facem zilnic, prin psalmul 50, unde se aminteşte de păcat, psalmii 3 şi 87, precum şi alte rugăciuni.

~ Creştinii adevăraţi s-au trezit cu rugăciunea în braţele maicii lor, cu rugăciune au crescut în viaţă, cu rugăciunea în inimă au pornit la luptă pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcau creştinii, cu ea pe buze se sculau, cu ea mergeau pe drum, cu rugăciunea îmbătrâneau şi tot cu ea se duceau în mormânt. Cu rugăciunea omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeu şi se amestecă cu îngerii.

~ ...sunt mulţi creştini de-ai noştri, mulţi care se roagă dar nu li se împlinesc rugăciunile şi numai ce-i auzi zicând: "Am plătit slujbe pe la mănăstiri, pe la biserici şi nu ştiu ce se întâmplă că nu m-am folosit cu nimic". Aceşti creştini să fie siguri că sunt încurcaţi cu păcate grele nespovedite şi Dumnezeu nu vrea ca să asculte rugăciunile lor mai ales că de multe ori nu ştiu ce cer. Mulţi nu cer mai întâi cele de folos pentru mântuirea sufletului, pentru iertarea păcatelor, nu cer vreme de pocăinţă, nu cer tărie în credinţă, nu cer dragoste înflăcărată, nu cer răbdare în ispite. Cei mai mulţi cer mărire pământească, bani mulţi, spor în cele pământeşti, servicii bune, viaţă lungă, viitor fericit; cinste de la oameni, sau să fie bine văzuţi în serviciu.

~ Unii, împinşi de dorinţa de a li se împlini rugăciunea cât mai curând, nu mai ţin seama de nimic şi se duc orbiţi chiar la alte religii, apelează la rugăciunile sectanţilor, pe la vrăjitoare, pe la sinagogile evreilor şi astfel amestecă păcate peste păcate, iar rugăciunile lor se fac spre osândă. Alţii dau slujbe la biserici, dar cer pierderea duşmanilor, îi pun în pomelnicul de morţi ca să-i omoare Dumnezeu şi aşa mai departe.

~ Sfânta Fecioară Maria în Biserica Domnului s-a pregătit, s-a sfinţit şi s-a îndumnezeit cu trupul şi cu sufletul; căci acolo a petrecut de la etatea de trei ani până la cincisprezece ani, în rugăciune şi în meditaţii ale Sfintei Scripturi.

~ Părinţii să aibă grijă de copii, să-i înveţe rugăciuni şi cântări sfinte, să se roage împreună cu ei, să-i înveţe să facă Sfânta Cruce dreaptă pe feţele lor şi să fie o pildă de rugăciune şi fapte bune în faţa copiilor. Copiii, ce văd la părinţi, aceea fac şi ei.

~ ...diavolul le spune [oamenilor de astăzi], ca şi fariseilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului, ca să aducă hule lui Dumnezeu. Aceştia sunt surzi duhovniceşte, diavolul a băgat ghearele în urechile lor să nu mai audă. Sunt muţi ca să nu poată vorbi de bine, adică cuvinte frumoase, rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Când e vorba de rugăciune sau să cânte lui Dumnezeu, au gura încleştată, înţepenită ca la copilul îndrăcit din Evanghelie, şi nu pot să zică nici un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.

~ În ambiţia, mândria, intrigile şi toate dorinţele cele deşarte, lumeşti şi pământeşti sunt căzuţi toţi oamenii care au părăsit complet rugăciunea şi legătura strânsă cu Împărăţia cerească.

~ Omul are misiunea divină, să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Aceasta nu se va putea împlini aşa uşor dacă nu va întrebuinţa rugăciunile curate, virtuţile şi toate faptele bune. Rugăciunea s-a născut în mintea şi în inima lui Adam chiar din timpul când a fost izgonit afară din rai. Rugăciunea a devenit necesară pentru el după ce a fost înstrăinat, izgonit de la faţa Ziditorului său. A început a suspina şi a se ruga cu şiroaie de lacrimi, plângând după raiul cel pierdut.

~ [Omul] ştie că nu este pe pământ ţara lui, el simte că în altă parte este casa lui. Pentru aceasta nimic nu-l mulţumeşte în această viaţă, că aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, începe a suspina şi a se ruga. Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. S-a revărsat peste spinii pământului ca o necesitate, ca un dor dumnezeiesc. Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă, cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor şi să stea nepăsător?!

~ Să avem smerenie adâncă şi să cerem mai întâi cele de trebuinţă sufletului şi apoi cele pământeşti.

~ Preocuparea principală a creştinului adevărat trebuie să fie pentru cei ce s-au mutat din viaţa aceasta, pentru cei răposaţi, părinţi, fraţi, surori, rudenii, care au făcut vreun bine în viaţă, să le poarte de grijă făcându-le rugăciuni, sărindare şi parastase; căci mulţi din cei plecaţi stau în temniţele iadului şi aşteaptă să fie salvaţi de cineva, de rude, de cei apropiaţi, iar aceştia nici nu se gândesc, din contră sunt mulţi care se ţin numai de petreceri, de distracţii şi păcate. De aceea vin peste ei boli grele, pagube, neajunsuri, despărţiri ca să-şi aducă aminte de cei răposaţi, să le facă şi lor pomenire şi uşurare de greşeli.

~ Consumăm aerul, apa şi lumina Lui [Dumnezeu] şi toate bunătăţile pe care ni le pune înainte masa aceasta de pe faţa pământului; dacă le luăm şi nu-I mulţumim Lui, nu ne închinăm Lui, nu venim la biserică şi nu ne rugăm Lui, suntem nişte nătângi şi ticăloşi, nerecunoscători în faţa Împăratului ceresc.

~ ...un om bogat, roagă pe Dumnezeu să-i înmulţească averea ca să se poată desfăta şi să petreacă o viaţă de trândăvie; altul se roagă să capete sănătatea pierdută, să scape de boala ce-l necăjeşte ca să-şi poată lua iarăşi viaţa cea păcătoasă de mai înainte şi să trăiască în desfrânare; altul se roagă să câştige un proces ca să poată răpi moştenirea unor orfani sau văduve; alţii să reuşească în afaceri necinstite, alţii se roagă să câştige la jocuri de cărţi, loterie şi altele. Poate Dumnezeu să asculte astfel de rugăciuni? Desigur că nu!

~ Sfinţii Părinţi ne spun că atunci când citim o cartea sfântă, mai ales Biblia, să fim atenţi că în acel moment ne vorbeşte nouă Dumnezeu de acolo şi să facem ceea ce ne spune El nouă în carte, adică voia Lui. Când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu şi îi spunem noi Lui ce ne doare. Dacă noi ascultăm şi facem ce ne spune Dumnezeu din carte, şi El ne ascultă pe noi şi va face ce-i cerem noi, atunci când cererea este bună, când e cu nădejde, cu credinţă şi cu fapte bune şi când ştim ce să cerem. Rugăciunea trebuie să fie şi cu stăruinţă, să aşteptăm cu răbdare aşa cum ne învaţă Domnul Hristos.

~ Se vor ridica mulţi învăţători ai tineretului şi vor chema pe tineri să-i urmeze, vor promite tot ce gura le poate vorbi; tineretul creştin are însă un singur Învăţător de care trebuie să asculte şi după care să meargă, Hristos Lumina lumii. Fără El nu este mântuire, El a luminat întotdeauna sufletele tinerilor care L-au chemat şi L-au rugat cu credinţă şi cu dragoste.

~ De multe ori vedem în timpul slujbei când e cel mai înalt şi înfricoşat moment, atunci când se sfinţesc darurile, câte o femeie venind şi apucându-se să se închine şi să se plimbe cu lumânările în mână pe la icoanele din faţă ca să tulbure pe toţi. Vai de rugăciunea ei, vai de lumânarea ei! Să nu se mai întâmple aşa ceva.

~ Ai venit la biserică şi Sfânta Liturghie e începută, să stai într-un loc acolo unde te găseşti şi roagă-te cu smerenie şi credinţă, fără să-i sustragi pe ceilalţi de la rugăciune.

~ [In iad] merg toţi cei care s-au făcut pricină de sminteală altora, ca fariseii şi cărturarii cei făţarnici. Acolo se chinuiesc părinţii care nu-şi învaţă copiii rugăciuni, n-au grijă să-i spovedească, să-i împărtăşească, îi lasă să trăiască necununaţi, şi astfel cresc ca nişte buruieni otrăvitoare. De aceea copiii de astăzi otrăvesc sufletele părinţilor lor pe pământ, iar la sfârşitul vieţii vor moşteni cu toţii suferinţele iadului.

~ Chemaţi-L pe Mântuitorul Iisus Hristos şi rugaţi-L să intre în casele dumneavoastră, aşa cum L-au rugat samarinenii să rămână la ei, iar Iisus, ne spune Sfânta Evanghelie, a rămas în cetatea lor două zile, învăţându-i, miluindu-i şi săturându-i pe toţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul adevărului.

~ ...rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire.

~ ...să ne înfierbântăm cu toţii la rugăciune şi la cântare în biserică, mai ales în timpul Sfiintei Liturghii şi să nu dăm voie necuratului să se apropie.

~ Părinţi, aveţi milă de copilaşi că veţi răspunde de ei în faţa Dreptului Judecător. Daţi-le pilde bune de urmat, învăţaţi-i rugăciuni, cântări sfinte şi rugaţi-vă împreună cu ei, ca să le fie şi lor bine, şi aici şi dincolo.

~ Să avem toată "noaptea" candelele aprinse cu untdelemnul faptelor bune adică cu o viaţă cât mai curată, trăită în biserică, în rugăciuni şi în sfinţenie. Să nu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au îngrijit şi au pierdut dreptul de a intra cu Mirele la desfătarea nunţii.

~ Faceţi din casele voastre un colţ de biserică, împodobindu-le cu sfinte icoane şi rugaţi-vă cât mai mult cu credinţă şi cu dragoste. Aprindeţi înaintea sfintelor icoane, candela, tămâie şi lumânări şi se va aprinde şi candela sufletelor copiilor şi bărbaţilor voştri. Nu lăsaţi copiii să trăiască necununaţi, că sunt în ghearele necuratului şi a păcatului de moarte ce se cheamă desfrânare.

~ Să stăruim mereu în rugăciune, să îndemnăm pe cei ce sunt în jurul nostru să vină la Dumnezeu. Ajunge atâta necredinţă, atâta nepăsare de mântuire a sufletului, să le zicem: veniţi la picioarele Mântuitorului, veniţi la Doctorul Cel Mare, veniţi la această mare şi sfinţită taină, care este Biserica luptătoare de pe pământ, veniţi cu toată încrederea, cu toată povara cea grea a sufletului şi a trupului.

~ Rugaţi-vă pentru preoţi, rugaţi-vă unii pentru alţii, rugaţi-vă pentru cei adormiţi, aduceţi-vă aminte de cei în suferinţă, de toţi necăjiţii şi asupriţii. Făcând aşa ne vom asemăna magilor şi păstorilor care au adus daruri Pruncului Iisus.

~ Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită, căci ispititorul este pe pământ şi umblă printre noi în diferite chipuri. Să nu trăim în nepăsare, căci vremea este aproape; să nu dispreţuim ceea ce ne-a lăsat în Biserica noastră ortodoxă sfinţii apostoli, sfinţii părinţi, moşii şi strămoşii noştri care s-au născut creştini.

~ S-o avem pildă de urmat [pe Maica Domnului], să iubim curăţia trupului, rugăciunea minţii, smerenia inimii; căci cine îşi întinează trupul cu desfrânări, cine-şi omoară sufletul cu ucideri de prunci, cine-şi întunecă mintea cu griji pământeşti, cine-şi umple inima cu trufia vieţii ticăloase, acela nu poate fi un copil al darului dumnezeiesc, acela nu poate vedea faţa lui Hristos şi nu se va învrednici nici de mila rugăciunilor Maicii Domnului.

~ Veniţi la sfânta biserică, cu inima înfrântă şi smerită, cu candela credinţei înflăcăraţi, cu rugăciune şi cu post, cu putere de rugăciune şi bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, cei ce aţi aflat calea cea luminată. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi Sfântului Hristos că v-a adus la El, v-a luminat şi v-a deschis ochii şi nu vă luaţi după întunecaţii întunericului din lume.

~ Noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne asculte rugăciunile cele către mântuire.

~ ... [omul] aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Creştinul trebuie să ia parte şi la masluri, să se spovedească şi să se împărtăşească, căci dacă nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt primite.

~ Iată de ce creştinilor noştri de astăzi nu le ascultă Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri şi n-au credinţă întemeiată în Dumnezeul minunilor, Dumnezeul creştinilor - Iisus Hristos - aşa cum a avut-o sutaşul din Evanghelie.

~ Să ne înălţăm o clipă cu gândul la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită. Ce n-ar face ei dacă s-ar putea răscumpăra... Dar pentru dânşii e prea târziu, soarta lor e pecetluită în iad, zadarnic se roagă. Rugăciunile lor nu mai sunt ascultate pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad.

~ ...dacă oamenii nesocotesc pe Dumnezeu şi nu le trebuie Biserică şi rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, se vor scufunda în valuri grele, căci toată civilizaţia, cultura şi progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă...

~ Ţinta de împuşcare a diavolului o formează cele două aripi ale creştinilor, care sunt mintea şi inima. Diavolul este un mare şi iscusit vânător de astfel de păsări care zboară sus. El pe acestea le urmăreşte ca să le arunce jos. El nu umblă după păsări moarte, sau după cele rănite de care este sigur, ci aleargă după creştinii cei vii care, folosind cele două aripi, se ridică sus, la înălţimi, prin rugăciuni, meditaţii şi fapte bune. De aceea, el caută mereu să vâneze pe adevăraţii creştini, când prin ispitele plăcerilor, când prin ispitele durerilor şi necazurilor.

~ Sfânta Fecioară Maria, mama noastră a creştinilor, este gata să nu ne refuze rugăciunile şi să nu ne părăsească în necazuri şi primejdii, dacă o chemăm în ajutor. Dar acum, maica noastră preabună este supărată şi mult întristată pe neamul omenesc care s-a pus în slujba satanei.

~ ...omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui.

~ Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească "Tatăl nostru" Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.

~ Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. "Spune-l Bisericii" înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.

~ Unii [creştini] mai mult "latră" decât "muşcă". "Latră" împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se "muşcă" între ei, în loc să-l "muşte" pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune.

~ După ce a auzit cuvântul îngerului, Ioachim s-a dus acasă unde a aflat-o şi pe Ana veselă, iar după nouă luni aceasta a născut o fetiţă frumoasă, şi sfântă, prin împreunare firească, dar care era rodul postului, al lacrimilor, milosteniilor şi rugăciunilor.

~ Când mergem la Sfânta Biserică trebuie să spălăm şi trupul acesta, să-l îmbrăcăm cu hainele cele mai curate şi cuviincioase, mai ales partea femeiască să nu vină îmbrăcate ca la teatru, cu capul descoperit şi fardate. Nu au voie să vină la biserică cei care nu sunt cununaţi religios. Acestora nu le sunt primite rugăciunile, nici faptele bune, ci se osândesc. Când venim în casa Împăratului, la nunta Fiului Său, să stăm cu frică şi cu smerenie, să nu smintim pe alţii, să nu vorbim în timpul slujbei, ci să ne rugăm zicând ca vameşul: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!". Să caute fiecare să se spovedească cât mai grabnic, fiindcă aceste păcate mari stau în calea rugăciunii lor de a ajunge la Dumnezeu.

~ În Vechiul Testament găsim o seamă de oameni luminaţi, aprinşi de dragoste pentru Dumnezeu care se unesc cu El prin focul rugăciunilor. Moise şi Ilie, care cu post şi rugăciune s-au înălţat mai sus de lumina aceasta, toţi profeţii Vechiului Testament au prezis naşterea Mântuitorului şi au propovăduit cu înflăcărare pe Dumnezeu.

~ ...acela care nu păzeşte poruncile lui Dumnezeu, măcar că merge la biserică, măcar că face multe rugăciuni, plânge cu şiroaie de lacrimi în timpul rugăciunilor şi al predicilor, dacă nu păzeşte poruncile, tot nu dă semne că iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice.

~ [Creştinul] se plânge că nu are timp de biserică şi de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.

~ Să lăsăm răutatea, să lăsăm păcatele, să ne stăpânim gurile, să vorbim mai puţin cu lumea şi să vorbim mai mult cu Dumnezeu în rugăciune ca să fim scutiţi de rele şi să nu ne pierdem sufletul.

~ O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.

~ [Diavolul] pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte.

~ Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări.

~ Acum este timpul fraţi creştini, timpul cel mai potrivit să ne facem noi cu mâna noastră milostenia, să ne facem rugăciunea, privegherea şi venirea la biserică, căci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasă pândeşte întreaga omenire.

~ S-a umplut iadul cu suflete de creştini, nu de păgâni, creştini botezaţi, suflete care au plecat din moarte năprasnică, fără pregătire. De aceea ne zice Domnul Hristos: "Să vă rugaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul".

~ Acum este timpul să strigăm cu stăruinţă şi cu credinţă la Dumnezeu. Să venim la sfânta biserică, să facem rugăciuni ca să dezlege Dumnezeu, ca la femeia gârbovă, legăturile necuratului făcute cu învoirea noastră. Să dezlege Mântuitorul păcatele când ne spovedim şi atunci se vor dezlega şi cununiile celor care nu se pot căsători, vor înceta supărările şi se vor curma suferinţele din sufletele şi trupurile noastre.

~ Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină.

~ Metanii, post, rugăciuni şi milostenii şi tot felul de fapte bune trebuie să facă fiecare, că moartea vine fără veste şi ne găseşte nepregătiţi. Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti.

~ Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare.

~ Să ştim că nu primim iertare fără o pocăinţă serioasă, căci una este să păcătuieşti şi alta este să greşeşti. Greşelile se iartă prin rugăciuni puternice cu lacrimi; de aceea zicem în Tatăl nostru, "şi iartă nouă greşalele noastre", nu păcatele noastre.

~ ...creştinii de la început nu s-ar fi mântuit, nu ar fi devenit sfinţi, dacă nu ar fi făcut pocăinţă, dacă nu s-ar fi smerit, dacă nu ar fi postit, dacă nu s-ar fi rugat, dacă nu ar fi venit la biserică.

~ Hotărârea temeinică de a nu mai sta nici o clipă în păcat, spovedania sinceră, canonul după spovedanie, faptele cele bune, mergerea la sfânta biserică, mai ales duminicile, şi hrănirea sufletului cu sfintele învăţături, cântări şi rugăciuni din biserică, toate acestea precum şi altele îl fac pe om, pe fiul rătăcit, să ajungă la Tatăl.

~ [Proorociţa Ana] petrecuse numai 7 ani cu bărbatul său, iar în văduvie 84 de ani şi nu lipsea din biserică niciodată. Postea şi se ruga, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea.

~ La sunetul trâmbiţei cei drepţi, care n-au gustat moartea până-n acel moment, se vor transforma în oameni nemuritori şi vor zbura cu îngerii pe nori deasupra păcătoşilor până la dreapta Domnului. Atunci îi vor vedea cu ochii lor pe sfinţii pe care i-au chemat în rugăciuni, pe care i-au avut în icoane prin casă, pe care i-au cinstit şi sărbătorit cu dragoste.

~ Mirele ceresc a venit la miezul nopţii şi numai cinci [fecioare] a găsit veghind cu candelele aprinse, adică cu flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Celelalte cinci fecioare, deşi erau şi ele fecioare cu trupul, erau cu sufletul întinate de valul lumii acesteia deşarte şi au adormit în păcate fără untdelemnul faptelor bune, adică fără biserică, fără rugăciune, fără osteneală duhovnicească.

~ Vrăjmaşul sufletelor noastre - diavolul - ne-a înstrăinat de Dumnezeu, ne-a îndepărtat de biserică şi rugăciune, de post şi spovedanie. De aceea suntem chinuiţi cu tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti...

~ Nu se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele Scumpului nostru Iisus Hristos nici un om dacă nu a făcut pocăinţă adevărată, adică post, rugăciuni, metanii, osteneli, diferite fapte bune, chiar ajunări - cei care pot.

~ În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.

~ ... să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească în răbdare, în smerenie şi ascultare de dreapta credinţă. Iată, lepădarea de credinţă e gata. Cartea sfântă spune că imediat după lepădare vine sfârşitul. Să luăm aminte, aşadar, că zadarnic e tot ce am făcut până acum, dacă ne lepădăm de credinţă.

~ La spovedanie, să luăm canon potrivit pentru a freca rugina şi cocleala, apoi, cu ajutorul focului ceresc - rugăciunea fierbinte - şi cu apă tare - lacrimile - să curăţim vasul ca să se poată lipi de el poleiala cea albă, sfinţenia cea curată şi frumoasă a Sf. Împărtăşanii.

~ ...să strigăm la El [la Dumnezeu], să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc şi cu credinţă arzătoare şi să strigăm ca şi Sf. Apostol Petru: "Doamne, scapă-ne, că pierim!"

~ Ţineţi drumul drept, drumul credinţei, al bisericii. Rugaţi-vă, căci puţin a mai rămas, şi nu ziceţi ca necredincioşii: "O, de când se spune că vine sfârşitul şi n-a mai venit!" Iată, e gata să vină. Semnele le vedem şi toate ne spun că Stăpânul e la uşă şi e gata să plătească fiecăruia după faptele lui.

~ Să ne rugăm lui Dumnezeu, să trimită creştinătăţii oameni plini de Duh Sfânt, care să înveţe şi să zidească cu amândouă mâinile. Cine învaţă zideşte cu o mână, iar cine învaţă şi întăreşte şi cu pildă bună, acela zideşte cu amândouă mâinile, iar cine învaţă şi se dă pildă rea, acela cu o mână zideşte şi cu cealaltă dărâmă.

~ Păziţi mai departe credinţa, nădejdea şi dragostea şi nimic să nu fie în stare să vă întoarcă de pe drumul cel adevărat care duce la viaţă. Acum este momentul să stăm mereu de veghe ca să nu pierdem truda şi agoniseala sufletească, uniţi cu toţii în rugăciunile din Biserică, cât şi cele de acasă.

~ ... zic unii: Ce atâta rugăciune? Ce atâta cântare religioasă? De ce atâta slujbă la biserică, că doar n-ai să te faci sfânt?! Dar tocmai acesta trebuie să fie idealul creştinismului adevărat - Sfinţenia.

~ ...noi facem o greşeală, căci aşteptăm cu braţele încrucişate şi zicem că Duhul suflă încotro vrea şi că nu stă în puterea nimănui să-l reţină. Ne lăsăm, prin urmare, în voia soartei şi aşteptăm să ne pice har fără să-l implorăm cu mâinile împreunate în rugăciune, aşa cum citim în Sfânta Scriptură că stăruiau apostolii în sfânta biserică. N-am citit şi noi niciodată că Tatăl va da Duhul Sfânt acelora care-L cer? N-am citit că biserica este un locaş al lui Dumnezeu? Deci cum să primim Duh Sfânt dacă nu ne îndeletnicim cu rugăciunea, cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserică şi primirea sfinţeniilor de la ea?!

~ Câtă trăire creştină observăm în timpul domnitorilor noştri creştini, mai ales al lui Ştefan cel Mare căruia i se zicea şi cel Sfânt, care înainte de orice bătălie postea, se ruga, se spovedea şi se împărtăşea, iar după izbândă înălţa o biserică sau o mănăstire drept mulţumire lui Dumnezeu.

~ Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imnuri de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi.

~ Mai sunt unii creştini care, dacă le merg treburile bine, mai vin şi ei pe la Biserică, mai aprind o lumânare, două, măcar la Paşti şi la Crăciun; mai fac o rugăciune acasă înaintea icoanelor; dar dacă dau de o pagubă, sunt în stare să hulească pe Dumnezeu în chipul cel mai barbar şi josnic revoltându-se împotriva lui Dumnezeu.

~ Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie nouă.

~ Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti.

~ Unii consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.

~ [Sămânţa căzută în loc pietros] închipuie pe oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.

~ Eu cred că omul stăpânit de patimă, devenit rob al acestei patimi, dacă are răbdare şi mai ales dacă se stăpâneşte de la acea patimă cu pocăinţă sinceră, cu lacrimi fierbinţi, cu rugăciuni şi cu post, dacă se înfrânează de la chefuri cu băuturi alcoolice, dacă strică prietenia cu tovarăşii care-l duc la aceste drumuri păcătoase, nu se poate să nu scape de acea patimă, mai ales dacă se împrieteneşte cu persoane care cunosc bine adevărata credinţă ortodoxă.