duminică, 10 mai 2020

Voieşti să te faci sănătos? Doamne, nu am om !

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"





,,Dupa acestea era o sarbatoare a iudeilor si Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar in Ierusalim, langa Poarta Oilor, era o scaldatoare, care pe evreieste se numeste Vitezda, avand cinci pridvoare. In acestea zaceau multime de bolnavi, orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al Domnului se cobora la vreme in scaldatoare si tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de orice boala era tinut. Si era acolo un om, care era bolnav de treizeci si opt de ani. Iisus, vazandu-l pe acesta zacand si stiind ca este asa inca de multa vreme, i-a zis: Voiesti sa te faci sanatos? Bolnavul I-a raspuns: Doamne, nu am om, care sa ma arunce in scaldatoare, cand se tulbura apa; ca, pana cand vin eu, altul se coboara inaintea mea. Iisus i-a zis: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla. Si indata omul s-a facut sanatos, si-a luat patul si umbla." (Ioan 5, 1-9).
Scaldatoarea Vitezda este locul unde Hristos l-a vindecat pe omul care zacea la pat de 38 de ani. Aceasta scaldatoare se afla asezata imediat langa Poarta Oilor, la nord de Templul din Ierusalim si opusa scaldatorii Siloam-ului. Pericopa evanghelica ce aminteste despre minunea savarsita de Mantuitorul Iisus Hristos, langa apa de la Vitezda, este citita de fiecare data la slujba Sfestaniei.
Vitezda este un nume de origine ebraica, el fiind compus din doua cuvinte, anume din "beth", care inseamna "casa", si din "hesda", care inseamna "bunatate, milostenie". Numele acestui loc a fost primit, probabil, de la apele care se adunau in bazinele de aici, renumite ca fiind ape tamaduitoare si benefice neputintelor trupului. Calitatea acestor ape se datoreaza poate si faptului ca aici se varsau si apele ce ieseau din Templu. In limba latina, locul se numea cu numele de "Fantana Oilor", in apropiere fiind amenajat un loc special, pentru spalarea oilor ce se aduceau jertfa la Templu. Acest nume se datoreaza si faptului ca locul se afla imediat langa poarta numita "a Oilor". Se prefera tutusi numele dintai, care inseamna "Casa apelor celor milostive".
Numele mai nou al acestui loc nu apare in Vechiul Testament, insa locul este cu siguranta cunoscut, el fiind numit "fantana de sus"; aceasta fantana se crede a fi fost bazinul nordic de la Vitezda. In vremea de pana la Irod, apele de la Vitezda satisfaceau nevoile de la Templu. In cartile Vechiului Testament, scaldatoarea numita de evanghelist "Vitezda" ne apare sub numele de "canalul lacului celui de sus", referindu-se probabil la partea nordica a scaldatorii actuale. Regele Ahaz, pregatit pentru razboi, verifica locul de langa bazinul cu ape, in vederea unui eventual asediu. "Si a grait Domnul catre Isaia, zicand: Iesi intru intampinarea lui Ahaz, tu si Sear-Iasub, fiul tau, la capatul canalului lacului celui de sus, pe drumul tarinii nalbitorului" (Isaia 7, 3). "Si a trimis regele Asiriei din Lachis pe Tartan, pe Rabsaris si pe Rabsache cu ostire mare asupra Ierusalimului si, sosind, s-au oprit la canalul iazului de sus, care se afla langa drumul ce merge spre tarina nalbitorului" (IV Regi 18, 17).
In imediata apropiere a bazinelor de la Vitezda se aflau atat baia publica, unde a avut loc minunea amintita in Evanghelie, cat si un centru de tratament. Mai tarziu, peste o parte a scaldatorii de la Vitezda a fost ridicata o bazilica bizantina. Mai apoi, cruciatii vor ridica si ei o micuta capela, aproape de locul cu pricina, cat si o mare biserica, inchinata Sfintei Ana. Ruinele celor doua bazine de la Vitezda, aflate in nord-vestul orasului Ierusalim, se pot vedea si astazi, imediat pe partea dreapta, dupa trecerea prin Poarta Sfantului Stefan, numita si "a Leilor", datorita celor doua vechi basoreliefuri (doi lei) pastrate pe ea.
Scaldatoarea Vitezda, in Sfanta Scriptura.
În rânduiala calendarului ortodox, Duminica a 4-a după Sfintele Paşti, însemnată în calendar ca fiind „a Slăbănogului“, prin citirea din Sfânta Evanghelie la Sfânta Liturghie (Ioan 5, 1-15) şi cântările corespunzătoare din Penticostar (cartea de slujbă ce cuprinde imnele primelor opt săptămâni după Înviere, până la Duminica Tuturor Sfinţilor, cea dintâi după Pogorârea Sfântului Duh), face pomenirea vindecării minunate a slăbănogului întâlnit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la scăldătoarea numită pe evreieşte Vitezda, aflată în Ierusalim, lângă Poarta Oilor.
Pentru noi, credincioşii creştini ce participăm la această prăznuire, cu acest prilej se deschide dinaintea ochilor noştri sufleteşti o adevărată „scară“ a luminării înaltelor înţelesuri ale minunii dumnezeieşti vindecătoare săvârşite la scăldătoarea Vitezda. Mai întâi, chiar simplul fapt în sine („simplu“ desigur dintr-o perspectivă dumnezeiască), al vindecării celui bolnav de treizeci şi opt de ani, prin cuvintele rostite de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, ne vorbeşte despre atotputernicia Dumnezeirii Celui ce este „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“ noastre şi prin Care „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan 1, 3). Iar aceasta ne poate întări dintru început în credinţa noastră, a celor care, la aproape două mii de ani de la săvârşirea minunii de la Vitezda, suntem părtaşi ai prăznuirii acesteia în fiecare an la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie din Duminica a 4-a după Sfintele Paşti.
Martori şi beneficiari ai harului Învierii. Dar suntem chemaţi şi mai departe în înţelegerea Sfintei Evanghelii... Astfel, numărarea Duminicii (a patra) de la Dumnezeiescul Praznic al Învierii Domnului ne descoperă legătura cu aceasta din urmă a tuturor Duminicilor care urmează Sfintelor Paşti, la fel cum, spre exemplu, numărarea anilor vieţii şi istoriei noastre de la Hristos ne arată cum existenţa întregii lumi aflate sub vremi îşi are desăvârşita întemeiere numai în Însuşi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu.
Şi la fel cum mai înainte Cincizecimea Postului Mare ne-a purtat fiinţa către Înviere, acum o altă Cincizecime, cea de după Sfintele Paşti, ne face martorii revărsării lucrării Învierii peste întreaga făptură, începând din Ierusalim, de la Sfântul Mormânt, apoi continuând prin adunarea Sfinţilor Apostoli şi a femeilor mironosiţe, prin arătarea Mântuitorului nu atât în vederea şi atingerea trupească (a Sfântului Apostol Toma, în prima şi a opta zi după Înviere), cât în adeverirea credinţei, mai apoi prin alegerea noului Apostol Matia, din voia lui Dumnezeu arătată în aruncarea sorţilor (temelie a chemării preoţeşti - Fapt. Ap. 1, 12-17; 21-26, fragment citit în a doua zi de Paşti) şi descoperirea Mântuitorului în Taina Sfintei Euharistii, pe drumul Emausului (Luca 24, 21-35, în cea de a treia zi a Sfintelor Paşti)... până la Pogorârea Sfântului Duh peste toate limbile pământului, la plinirea Cincizecimii.
În Duminica a 4-a după Sfintele Paşti, cea dintâi lectură liturgică, de dinaintea citirii Sfintei Evanghelii (Fapt. Ap. 9, 32-42), ne mai arată şi cum lucrarea vindecătoare, avându-şi izvorul în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se continuă de-a lungul istoriei Bisericii, prin alte vindecări de slăbănogi (asemănătoare celei de la Vitezda), precum cea a lui Enea (Fapt. Ap. 9, 32-35) sau chiar prin învieri, ca cea a Tavitei (Fapt. Ap. 9, 36-42). Pentru că tot Hristos lucrează şi în aceste vindecări, după cum Sfântul Apostol Petru o şi spune în chip desluşit atunci când i se adresează celui în slăbiciune: „Enea, te vindecă Iisus Hristos“ (Fapt. Ap. 9, 34).
Cu Hristos istoria se preschimbă în veşnicie. Dar nu este vorba doar despre o simplă analogie între vindecarea „evanghelică“ a Mântuitorului şi cea „apostolică“ a Bisericii. Faptul participării noastre la Sfânta Liturghie şi, în particular, a participării noastre la lucrarea a Însuşi Cuvântului lui Dumnezeu, prin ascultarea cuvintelor Sfintei Scripturi în lectura liturgică, ne implică într-un mod cât se poate de personal, pe toţi credincioşii laolaltă şi pe fiecare dintre noi în parte. Adunaţi în comuniune sfântă, pentru o lucrare sfântă, şi nu în numele oricui, ci în numele chiar al dumnezeiescului nostru Mântuitor, ne facem cu toţii părtaşi la lucrarea harului Duhului Sfânt, Cel ce face ca cele trecătoare să se facă „vase“ sfinţite ale celor veşnice (2 Cor. 4, 7).
Şi atunci, şi „momentele istorice“ ale vindecării de la Vitezda, altfel trecătoare în istoria lumii (după cum „chipul acestei lumi trece“ - 1 Cor. 7, 31) şi deci menite uitării, prin prezenţa Celui veşnic, devin şi ele părtaşe veşniciei atât cât este cu putinţă, fiind apoi şi pentru noi mereu prezente în sfintele slujbe ale Bisericii, prin harul Duhului Sfânt. Iar cuvintele Scripturii nu sunt „literă moartă“, literă care „ucide“, ci, prin atingerea dumnezeiască a celor văzute, devin pline de Duhul care „face viu“ (2 Cor. 3, 6), astfel încât, „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru... se înnoieşte din zi în zi“ (2 Cor. 4, 16), făcându-ne părtaşi la chiar realitatea veşnică a istoriei Mântuirii - în ceea ce teologii liturgişti numesc actualizare sacramentală.
Şi fiecare cuvânt sfânt, ca o „iotă sau o cirtă din Lege (ce) nu va trece“ (Mat. 5, 18), se arată a fi odor sfânt de mare preţ, descoperindu-ne adâncuri de taină şi de înţeles. Şi astfel Cel care „a făcut... cerul şi pământul“ (Fac. 1, 1) şi „a aşezat temeliile pământului“ (Pild. 8, 29) să fi venit în vreun loc şi în vreun timp „la voia întâmplării“ sau supus vreunui „hazard“ după mintea omenească? Oare nu a venit într-un popor ales de El Însuşi, ca şi într-o Ţară Sfântă, de asemenea aleasă de El Însuşi şi la o vreme anume, de fapt „la plinirea vremii“, după socotinţa cea veşnică a lui Dumnezeu? Iar Vitezda să însemne din întâmplare „Casa milostivirii“, adică locul unde s-a arătat milostivirea lui Dumnezeu pentru omul cel bolnav, „slăbănog“, cel care, prin faptul de a nu avea în Evanghelie vreun alt nume decât cel de „(un) om... bolnav“ (Ioan 5, 5), de fapt poartă numele de „om“ al fiecăruia dintre noi, al fiecăruia dintre oameni şi al întregii omeniri bolnave, bolnave de moarte, după ce firea omenească a fost supusă suferinţei şi morţii prin căderea în păcat a primilor oameni...
Şi, de asemenea, acest loc al milostivirii să se afle din întâmplare lângă „Poarta Oilor“? Dacă Mântuitorul este „Păstorul cel bun“, după cum Însuşi ne descoperă („Eu sunt păstorul cel bun...“ - Ioan 10, 11 şi 14), acolo este „poarta“ noastră către mântuire, a oilor celor pierdute, aşa cum ne mărturisim fiecare a fi, în slujba prohodirii şi dezlegării noastre de cele ale lumii acesteia: „eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte“.
În păcat, omenirea e oarbă, şchioapă şi uscată pentru cele dumnezeieşti. Mai mult chiar, Sfântul Nicolae Velimirovici arăta într-o predică dedicată acestei duminici că cele cinci pridvoare ale scăldătoarei Vitezda, în care „zăcea mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi“ (Ioan 5, 3), închipuie cele cinci simţuri naturale ale omului, în a căror robie pătimeşte firea omenească, aşa cum odinioară şi Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuia înţelesul biblic al numărului cinci, ca închipuind cele cinci simţuri ale omului. Şi orb omul este în lipsa vederii celor dumnezeieşti, deoarece aflat fiind sub povara păcatului, acesta l-a robit simţurilor, devenite înşelătoare - singură credinţa, vederea duhovnicească ce „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei, 11, 1) fiind şi aceea care, chiar şi străbătând prin simţurile fireşti, poate descoperi raţiunile cele dumnezeieşti ale tuturor celor create. Apoi, şchiop este omul ce încearcă să păşească pe calea vieţii veşnice, căreia i-a fost menit, dar pe care nu mai poate merge în mod firesc, slăbănogit fiind de păcat. În sfârşit, uscat omul este în lipsa legăturii (rupte prin păcat) cu Izvorul cel dumnezeiesc, singurul de viaţă dătător.
Iar faptul că păcatul este pricina bolii care îl face pe om cu totul slăbănogit, cu totul neputincios şi chiar de-a dreptul paralizat, o arată limpede Mântuitorul după vindecarea omului bolnav „încă de multă vreme“ (Ioan 5, 6), atunci când, de acum sănătos fiind, îl previne pe acesta spunându-i: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14). Înţelesurile cuvintelor „de acum“ şi „să nu mai…“ par să arate că mai înainte omul ce fusese bolnav („mai“) păcătuise şi aceasta fusese pricina bolii şi neputinţei sale, de care fusese vindecat prin Cuvântul dumnezeiesc.
Cauza neputinţei însănătoşirii, lipsa omului pentru om. De fapt, ceva despre „diagnosticarea“ bolii omului (bolnav) de la scăldătoarea Vitezda aflăm şi mai înainte, din dialogul iniţial al Mântuitorului cu el, printr-o adevărată maieutică (arta de a scoate la iveală adevarul) duhovnicească, totodată teologică şi antropologică. „Omul“ bolnav este cercetat de „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“ - Cel care, în atotştiinţa Sa dumnezeiască, „ştiind că este aşa încă de multă vreme“ (Ioan 5, 5), vine să-l cerceteze - mai întâi în privinţa părţii celei mai însemnate a fiinţei sale, a celei nevăzute, duhovniceşti, adică a sufletului („pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ Mt.16, 6), printr-un dialog, aşa cum aminteam mai înainte, cu caracter maieutic, care îl ajută pe cel întrebat să ajungă singur la (re)cunoaşterea stării sale existenţiale (adică, înainte de toate, duhovniceşti), prin „ciocănirea“ „vasului de lut“ (2 Cor.4,7) de către „olar“ („nu are olarul putere peste lutul lui... ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei?“ Rom. 9, 21-23) în ceea ce priveşte voinţa sa de însănătoşire: „Voieşti să te faci sănătos?“ (In 5,6). Şi omul, „bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om (In 5,7).
Adică, altfel spus, aceasta-i boala sau aceasta este cauza bolii sau aceasta este cauza neputinţei însănătoşirii...: lipsa omului pentru om, lipsa altui om, a celuilalt (om), până într-atât (de grav) încât - într-un fel de altă, cutremurătoare (re)facere a omului, să trebuiască să se facă Însuşi Dumnezeu om pentru om, pentru omul bolnav, ca să refacă, să restaureze chipul dumnezeiesc al persoanei umane, în care doar existenţa „faţă către faţă“ a unuia cu altul, a unui om cu celălalt poate face cu putinţă existenţa iubirii, după chipul iubirii din sânul Sfintei Treimi, între Persoanele Dumnezeieşti, „pentru că Dumnezeu este iubire“ (1 In 4, 8).Iar faptul că „aflarea omului pentru om“ („Iată Omul! In 19,5) are legătură cu „aflarea lui Dumnezeu“, în acest caz aflarea fiind oarecum sinonimă cu iubirea omului, respectiv a lui Dumnezeu („de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi“ In 4,12).
Aceasta o vedem în Evanghelia Duminicii a 4-a după Sfintele Paşti în aceea că „cel vindecat nu ştia cine este“ Cel ce l-a vindecat (Ioan 5, 13), până când, desigur deloc întâmplător şi conform cuvintelor grele de înţelesuri ale Sfintei Evanghelii, „Iisus l-a aflat în templu“ (In 5, 14), adică în Casa Lui, a lui Dumnezeu, în locul rânduit (re)întâlnirii lui Dumnezeu cu omul şi (re)aflării lui Dumnezeu de către om. Abia „atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos“ (In 5, 14). Mai departe, în aceeaşi ordine a simbolurilor biblice ce descoperă iconomia dumnezeiească a existenţei şi mântuirii, pare firesc să se săvârşească minunata vindecare de la Vitezda sâmbăta, în „Ziua Domnului“, chiar dacă cei neînţelegători mai puteau cârti („Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul“ - In 5;9.10). Iar „scăldătoarea“ - în care „un înger al Domnului se cobora la vreme şi tulbura apa“ (In 5,4) spre vindecare poate şi ea a preînchipui icoana sfintei „scăldătoare“ menite să ne vindece pe noi oamenii de păcat şi de urmările acestuia, Sfânta Taină a Botezului în Biserică, în care „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat... (Gal. 3, 27)“.
Cuvintele Duminicii a 4-a după Sfintele Paşti sunt astfel adevărate icoane ale Însuşi Cuvântului lui Dumnezeu, Cel Care, semănat fiind ca o sămânţă dumnezeiască („cuvântul împărăţiei... aceasta este sămânţa semănată“ - Mat. 13, 19), ca într-un pământ bun să rodească în sufletele noastre („sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod“ - Mat. 13, 23), spre desăvârşita înţelegere a Mântuirii la care suntem chemaţi, spre moştenirea Împărăţiei celei veşnice, a lui Dumnezeu. Din Sfânta Evanghelie aflăm că în vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos. (In 5,1-15) În Evanghelia aflăm că Iisus Hristos a vindecat - într-o zi de sâmbătă - un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.
Există diferite moduri prin care „suntem mângâiaţi de Dumnezeu”, iar acestea sunt infinite la număr. Uneori ne trimite o rază de lumină să ne lumineze calea, care pare cufundată in beznă, sub forma unui verset din Sfânta Scriptură, care ne-a căzut intâmplător sub ochi. Alteori cuvântul lui Dumnezeu răsună mângâietor in noi, repetându-se parca de la sine, cu o putere care sporeşte mereu. Uneori, când ni se acordă o atenţie la care nu ne-am fi aşteptat, ni se adreseaza un cuvânt bun, ne aducem aminte de acea iubire care rămane şi lucrează neincetat in noi. Sau ne poate aduce mângâiere, apariţia neaşteptată a unui prieten drag, aşa cum s-au simtit corintenii la venirea lui Tit (II Cor. 7, 6).
Nu există o zi chiar atât de neagră, de lipsită de bucurie, in care Domnul sa nu picure măcar un singur strop de mângâiere, nu intotdeauna ne va scăpa de o boală, fiindcă boala ne poate vindeca prin ea insăşi, in schimb ne va da de fiecare dată forta de a trece prin noianul de suferinţe şi de a ieşi invingători.Să căutăm să „prindem” acele raze de lumină cerească pe care ni le trimite Domnul.
Nu există supărare după care să nu vină mângâiere. Dacă nu o simţim intotdeauna este pentru că ne lăsăm prea mult copleşiţi de necaz, iar atunci când vărsăm lacrimi deasupra unui mormânt proaspăt nu-l observăm pe ingerul mângâietor care veghează la căpătâiul lui. In plus, deseori, necazul ni se pare insuportabil pentru că nu-i vedem rostul, uităm că in fiecare incercare pe care ne-o trimite Domnul există o raţjune, un scop, chiar dacă nouă ne scapă.
Să ne aducem aminte că suntem chemaţi „să mângâiem pe cei ce se află in tot necazul” şi că, pentru a putea face aşa ceva, trebuie să trecem noi inşine prin necazuri. Va veni timpul când toate cele trăite şi indurate de noi vor putea servi drept lecţie şi mângâiere fraţilor noştri aflaţi in suferinţă. Cu siguranţă, experienţa noastră le va putea fi de folos şi altora, iar atunci când aproapele nostru ne va destăinui eşecurile din viaţă care i-au imbolnăvit inima, vom găsi cuvinte de mângâiere care să-i vorbească despre nemăsurata milă a lui Dumnezeu, care ne-a scos şi pe noi din beznă la lumină. Cuvântul nostru, bazat pe cele trăite, îl va scoate din disperare pe fratele ajuns in suferinţă, fiindu-i ancoră de salvare, iar nouă, prin această nevoinţă iubitoare, ni se va descoperi planul inţelept al proniei dumnezeieşti, atunci când ne-a incercat şi pe noi cu necazuri şi suferinţe.
O inima zdrobita nu se vindeca dintr-odata. O inima zdrobita de durere „paralizeaza”, isi pierde orice sensibilitate, nu mai este capabila sa se miste, in general. A vindeca o asemenea inima bolnava inseamna a-i reda capacitatea de munca, dar rana ei ramane multa vreme deschisa. Nici Hristos Insusi n-a promis ca poate vindeca rana indata, ci doar sa o oblojeasca cu mainile Sale, adica sa-i poata opri sangerarea, sa faca organismul sa „functioneze” in pofida unei dureri persistente.
Ce mijloace de vindecare ne vin de la Domnul? Compasiune pentru suferinta altuia, constiinta faptului ca nu suferim numai noi, vie participare la suferinta fratilor nostri, ceea ce ne poate usura propria noastra suferinta. Sa luam aminte la poverile care apasa pe umerii tuturor celor din jurul nostru, fiindca, daca vom face aceasta, vom uita de propria noastra povara.
Ştiu in Cine mi-am pus credinta; şi sunt incredintat că puternic este El să păzească vistieria pe care mi-a incredintat-o până in Ziua aceea. (II Timotei 1, 12)
Când suntem cuprinşi de grija pentru o persoană care este departe de noi sau pe care nu o putem ajuta, să o lasăm, cu deplină credinţă, pe seama Celui in Care ne-am pus noi inşine credinţa şi Care o va păzi mult mai bine decât noi. Suferim deseori in viaţă de neputinţa de a ajuta, de a uşura in vreun fel soarta grea a aproapelui nostru. Ne slăbeşte pană şi rugăciunea, ne simţim sleiţi de putere, când s-ar cere să fim gata să ne dăm şi viaţa pentru ajutorarea cuiva. In asemenea clipe să ne amintim de unde îi poate veni ajutor şi mângâiere. Prietenul nostru nu este singur; îl apără Cel a cărui mână este mereu in stare să ajute, să susţină şi să-l aduca la normal pe orice căzut, Cel care va merge să caute oaia cea pierdută şi o va duce la pajişte mănoasă. Convingerea Apostolului trebuie să ne-o insuşim şi noi, pentru ca firava noastră credinţă să capete putere. Toate cele ce ne sunt scumpe şi dragi, toate cele pe care le preţuim mai mult să hotărâm a le incredinţa in mâinile Mântuitorului şi constiinţa ni se va uşura. Ştim că El va păstra comoara pe care I-o vom incredinţa până în ziua când nu va mai fi ameninţata de nicio primejdie.
Doamne! Cand ma aflu printre cei osteniti si impovarati, pune asupra mea si povara Ta! Ştiu ca povara Ta nu-mi poate vindeca ranile, ci doar crucea Ta mi le poate tamadui. Ingaduie-mi sa vin si eu pe drumul Calvarului Tau, sa-Ti port crucea, stand alaturi de Tine, sa impartasesc alaturi de Tine durerea intregii lumi. Umbra crucii Tale sa-mi fie lumina, crucea mea sa mi se usureze de greutatea crucii Tale; lacri¬mile mele sa se prefaca in lacrimile pe care Tu le versi pentru pacatul si raul intregii omeniri. Amin (postat pe fb de ioan monahul)

sâmbătă, 9 mai 2020

SĂ NU TE LEPEZI DE HRISTOS!


Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



Bucuria mea, Dumnezeu i-a dat lui Moise Tablele Legii. Una din aceste 10 Porunci dumnezeiesti, cea de-a 7-a suna asa: “SĂ NU FII DESFRANAT!” (Iesirea 20:7). Crestinul ortodox trebuie sa stie ca aceasta porunca se refera in primul rand la curvie (inainte de cununia religioasa) si preacurvie (dupa cununia religioasa) cu toate celelalte ramuri..., insa, desfranarea poate sa fie de doua feluri: TRUPEASCĂ si SUFLETEASCĂ.

 Iata si cuvantul de invatatura al Sfantului Tihon de Zadonsk:

"Daca desfranezi, daca savarsesti adulter sau in vreun alt fel iti pangaresti sufletul si trupul, TE LEPEZI DE HRISTOS!
Daca porti manie asupra aproapelui tau si uneltesti cum sa-i faci rau, te lepezi de Hristos.
Daca iti intinzi mana spre rapire si spre a prada bunul strain, TE LEPEZI DE HRISTOS!
Daca minti, viclenesti si-l inseli pe aproapele tau, TE LEPEZI DE HRISTOS!
Daca clevetesti, ocarasti si defaimi pe aproapele tau, TE LEPEZI DE HRISTOS!

Intr-un cuvant, prin orice fapta nelegiuita savarsita cu buna stiinta impotriva constiintei, ii ntorci spatele lui Hristos. De cate ori aduci jertfa patimilor tale ca unui idol, de atatea ori slujeşti acestora. Leapada-te de patimi, fereste-te sa savarsesti fapte rele, asculta de Hristos si nu te vei lepada de El."
Adevarate si minunate sunt cuvintele Sfantului Tihon de Zadonsk si de aceea, ar trebui sa le intiparim in sufletele noastre: “Pentru ca cine va pazi toata Legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile” (Iacov 2:10). 
                                                                                                                            Amin si Aliluia!
                                                                                                                             Preot Ioan 🛎.

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA