joi, 5 martie 2020

Aflarea Sfintei Cruci...


Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



       Dragilor, mâine 6 Martie este Aflarea Sfintei Cruci. Și care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocăinta decât tocmai timpul acesta al începutului postului, în Duminica Înfricoșetoarei Judecați, când cinstim aflarea Crucii dătătoare de viată. ,,Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea ! ” Biserica Ortodoxa prăznuiește, ca pe o mare sarbatoare, Aflarea Cinstitei Cruci si a sfintelor piroane de catre Sfanta Elena mama Imparatului Constantin cel Mare, care reprezinta un eveniment istoric extrem de important, dar și un semn dumnezeiesc care a facut posibilă aceasta aflare pe care o descrie sinaxarul: Pe la inceputurile domniei Imparatului Sfantul Constantin cel Mare (306-337), imparatul cel dintai care a recunoscut credinta crestina alaturi de mama sa, Sfanta Elena planuiesc sa reconstruiasca orasul Ierusalim.Planuiesc sa ridice o biserica pe locul patimilor si al Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru a sfinti iarasi locurile strans legate de moartea si invierea lui Hristos si a sterge manjirea pagana din locurile sfinte. Sfanta Elena porneste spre Ierusalim cu o cantitate importanta de aur. Constantin cel Mare ii scrie o scrisoare Patriarhului Macarie (313-323), in care ii cerea sa o ajute pe Elena in fel si chip pentru restaurarea acelor locuri sfinte de o importanta nemaintalnita. Odata ajunsa la Ierusalim, Elena incepe sa darame templele pagane si sa sfinteasca toate locurile pe care acestia le-au murdarit. Cautand neincetat Sfanta Cruce, Elena cerceteaza pe la mai multi crestini si evrei fara a avea succes foarte mult timp. Totusi, in cele din urma un batran evreu pe numele sau, Iuda, ii spune Elenei faptul ca Sfanta Cruce este ingropata in spatele templului lui Venus. Sfanta Elena da ordin ca templul sa fie demolat si sa se faca sapaturi in acel loc. La putin timp distanta a fost gasit si Mormantul Domnului la Golgota. In apropierea acelui loc a fost gasita si o scandura cu inscriptia lui Pilat si cele patru piroane care au strapuns corpul Mantuitorului. Pasul urmator era sa determine cu exactitate care dintre cele trei cruci era d fapt crucea rastignirii Mantuitorului. Patriarhul Macarie a vazu un mort care era dus la groapa si a ordonat ca mortul sa fie asezat pe rand pe fiecare cruce. Odata asezat pe Sfanta Cruce, mortul a inviat imediat. La vazul acestora, toti oamenii care au luat parte la aceasta minune au fost convinsi ca au dat de Crucea Datatoare de Viata.
Dragilor, ”Ori de câte ori vedeți semnul Sfintei Cruci, să vă întrebați: „Eu dimineață m-am rugat? Sau nu m-am rugat?”. Când vedeți semnul Sfintei Cruci, să ziceți: „Eu Duminica trecută, la slujbă am fost? Sau nu am fost?”. Când vedeți semnul Sfintei Cruci și e zi de miercuri sau de vineri, să vă întrebați: „Dar eu postesc astăzi? Sau nu postesc?”. Cand vedem o cruce pe turla unei biserici, la o răspântie de drumuri, ne aduce aminte de un singur lucru: că suntem creștini ortodocși. Oricând vedeți o Sfântă Cruce, să vă aduceți aminte de faptul că ați fost botezați în această credință, că nașii dumneavoastră au rostit Crezul, că acel copil, care sunteți dumneavoastră acum, trebuie să aveți o viață cât mai aproape de ceea ce înseamnă creștinul ortodox. Oriunde vedeți această cruce, să spuneți: „Mama mea este Biserica Ortodoxă, tatăl meu este Iisus Hristos, sora mea este Maica Domnului!” – așa familie binecuvântată ne-a dăruit Dumnezeu! Ori de câte ori vedeți semnul Sfintei Cruci, să vă întrebați: „Eu de când milostenie n-am mai făcut? Când am dat eu ultima bucată de pâine unui sărac? Când am dat eu un caiet, toamna, la școală, pentru o familie cu mulți copii care nu are cu ce să-și cumpere un creion, un penar, o gumă, un caiet?,,
Aceasta este semnificația Sfintei Cruci! Noi o așezăm frumos, pe turla bisericii, tocmai ca ea să ne aducă aminte de acest lucru: că suntem creștini ortodocși! V-aș ruga mult, când mergeți la oraș, la sat, și vedeți semnul Sfintei Cruci, să vă opriți o clipă și să vă însemnați cu semnul Sfintei Cruci. Dacă sunteți parte bărbătească, să vă descoperiți capul și să ziceți „Mă, eu sunt creștin ortodox! Eu sunt creștin ortodox!”. Și, cu siguranță, gândindu-vă la acest lucru, se va strecura puțin câte puțin și în viața dumneavoastră, a celor care sunteți mai aproape sau mai departe de Sfânta Biserică, această voință: să mă rog, să postesc, să mă spovedesc, să merg la Liturghie, să fac milostenie și toate cele care sunt legate de viața noastră ortodoxă.
Ziua în care urma să fie răstignit apropiindu-se, Domnul spunea: «Părinte, a sosit ceasul, proslăveşte pe Fiul Tău» . Proslăvirea Sa era crucea. Că proslăvirea Sa era crucea, Evanghelistul ne-o arată prin aceste cuvinte : «Nu era dat Duhul Sfînt, pentru că Iisus nu Se proslăvise», cuvinte al căror sens este acesta: Harul nu fusese încă dat, pentru că vrăjmăşia la care oamenii erau hărăziţi nu fusese încă distrusă, fiindcă Hristos nu fusese încă ridicat pe cruce. Da, crucea a risipit mînia lui Dumnezeu faţă de oameni, i-a împăcat cu El, a făcut din pământ un cer, a reunit pe muritori cu îngerii, a răsturnat fortăreaţa morţii, a distrus puterea diavolului, a nimicit influenţa păcatului, a izbăvit pământul de greşeală, a readus adevărul, a alungat diavolul, a răsturnat templele lor, a minat altarele lor, a oprit jertfele lor, a împlîntat virtutea, a puls temeliile Bisericii. Crucea este voinţa Tatălui, slava Fiului, tresărirea Duhului Sfînt. Crucea este mîndria lui Pavel: «Să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos» . Crucea depăşeşte soarele în strălucire, ca raze, ca splendoare, căci atunci cînd soarele se întunecă, atunci străluceşte crucea, şi soarele nu se întunecă, pentru că cel din urmă ceas al lui a sunat, ci pentru că este eclipsat de splendorile crucii. Crucea a rupt zăgazurile osîndei noastre şi a sfărîmat lanţurile morţii. Crucea, în sfîrşit, este monumentul iubirii lui Dumnezeu. «Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară» . «Fiind vrăjmaşi, scria Apostolul, ne-om împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său». Crucea este parapet care nu poate fi străpuns, o armă nebiruită. Ea este siguranţa bogatului, comoara săracului, zidul care ne pune la adăpostul curselor duşmanului nostru, arma care ne apără contra atacurilor, biciul viciilor, gajul virtuţilor, un semn pe cît de nou pe atît de admirabil. «Neamul de acum cere un semn şi nu-i voi da alt semn decît acela al lui Iona» (Mat. XII, 39). «Iudeii cer semne, elinii înţelepciune, iar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit» «Crucea pentru noi este Hristos Cel răstignit pe care Îl predicăm». Crucea a deschis raiul, ea a introdus în el pe tâlharul de pe ea, şi neamul omenesc hărăzit a pieri şi nevrednic chiar de pămînt, ea l-a adus de mînă în cereasca împărăţie. Crucea ne-ar fi procurat şi ne-ar procura bunuri ca acestea — şi Domnul oare, ar fi refuzat să se sprijine de ea? Cine ar putea pretinde lucrul acesta ? ,,Fraţilor, cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie; dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu,,
Aflarea Sfintei Cruci si a Sfintelor Piroane este o sarbatoare extrem de importanta pentru toti crestinii din intreaga lume. Biserica Ortodoxa cinsteste aceasta sarbatoare in fiecare an la data de 6 martie. Aflarea cinstitei Cruci si a sfintelor piroane de catre Sfanta Elena, mama Imparatului Constantin cel Mare reprezinta un eveniment extrem de important. Crucea, altarul de Jertfă a lui Hristos pe care care a omorât păcatul lumii. ,,Si arhiereii si carturarii cautau cum sa-l prinda cu viclesug, ca sa-L omoare. Dar ziceau: Nu la sarbatoare, ca sa nu fie tulburare în popor.” Iisus se roaga în Ghetimani si roaga pe Petru, Iacov si Ioan sa stea si sa-l astepte, dar când termina în gaseste dormind, ei se trezesc dar nu mai era nevoie ca ei sa vegheze, sosise timpul pentru care Domnul Iisus i-a pregatit atâta. ,, Dormiti de acum si va odihniti! E gata! A sosit ceasul. Iata Fiul Omului este dat în mâinile pacatosilor. Sculati-va sa mergem. Iata, cel ce M-a vândut s-a apropiat.” Pacatul vine sa-l distruga pe Domnul Iisus Hristos, pacatul încearca sa-l distruga pe Mântuitorul lumii, pentru ca lumea sa ramâna robita pacatului. Toti asteupau o lupta, o capturare si o ucidere care sa puna capat luptei pentru stapânirea omului si prin el, înrobit, extinderea raului în lume. ,,Si îndata, înca vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, si cu el multime cu sabii si cu ciomege, de la arhierei, de la carturari si de la batrâni. Iar vânzatorul le daduse semn, zicând: Pe care-L voi saruta, Acela este. Prindeti-L si duceti-L cu paza. Si venind îndata si apropiindu-se de El, a zis Lui: Învatatorule! Si L-a sarutat. Iar ei au pus mâna pe El si L-au prins.” Iisus Hristos avea un plan, ei se credeau victoriosi. Domnul face un lucru deosebit, avea putere, avea forta, Dumnezeu care Înomenit a supus natura, boala, mizeria umana, foamea, moartea din dragoste si mila pentru om, face un lucru la care dusmanii sai, care l-au urmarit si cunosteau fiecare pas al sau de la intrerea în viata public, tematori ca nu-l vor putea prinde si nu-l puteau ucide nu se asteptau. El însa face un lucru deosebit, moare pe Cruce pentru pacat. ,,Omul care o va îndeplini va trai prin ea". Iar dreptatea din credinta graieste asa: "Sa nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?", ca adica sa coboare pe Hristos! Sau: "Cine se va coborî întru adânc?", ca sa ridice pe Hristos din morti!” Moare pentru pacat într-o modalitate pe care omenirea o falosea pentru cei mai mari pacatosi, ucigasi, tâlhari, imorali, cazuti, stigmatizati, asasini, criminali, homicizi. Cel neprihanit moare pentru pacatul nostru, ca sa ne mântuim, crucea devine locul mântuirii omenesti. Dumnezeu nu vrea mila pentru moartea Sa, ci credinta noastra. "Am fost aflat de cei ce nu Ma cautau si M-am facut aratat celor ce nu întrebau de Mine". Crucea, din instrument de tortura în antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare pâna la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie, dintr-un simplu obiect Obiect format din doua bucați de lemn, devine simbol al crestinisului, simbol al ritualului creștin, simbol al religiei crestine, simbol al credintei, fiindcă prin ea noi am fost mântuiti.
,,Obiect format din doua bucați de lemn Crucea lui se Sfințește ca de vei mărturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede în inima ta ca Dumnezeu L-a înviat pe El din morti, tu prin crucea Lui te vei mântui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mântuire. Caci zice Scriptura: "Tot cel ce crede în El nu se va rusina". Nu vă rușinați de Cruce, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, caci nu este deosebire între iudeu si elin, pentru ca Acelasi este Domnul și Crucea Sa tuturor, care îmbogateste pe toti cei ce-L cheama pe El. Caci: "Oricine va chema numele Domnului se va mântui". Rugați-vă lui Hristos și Sfintei lui Cruci. Aceasta este încununarea tuturor evenimentelor. Amin.
Ioan Monahul

miercuri, 4 martie 2020

Înţelesul şi folosul Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul



Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".




                                            1. Cine este Sfântul Andrei Criteanu?
Sfântul Andrei Criteanul s-a născut la Damasc în jurul anului 660, sub stăpânire musulmană, într-o familie creştină care i-a dat o educaţie aleasă. Mai târziu, el devine monah în „Frăţia Sfântului Mormânt”- Ierusalim, fapt pentru care a fost mai târziu supranumit şi „Ierusalimiteanul”.

Curând devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în anul 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită (a unei singure voinţe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei rămâne în Constantinopol, unde i se încredinţează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat şi a unei case pentru bătrâni, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme.

În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit şi numele de „Cretanul” sau „Criteanul”, pe care i l-a dat tradiţia bisericească.

Sfântul Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înfiinţat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educaţia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creştinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor în insulă etc. A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viaţa liturgică a Bisericii a compus o mulţime de imne liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea Triodul şi constituie o piesă liturgică deosebit de importantă pentru perioada postului Sfintelor Paşti.

Sfântul Andrei Criteanul a trecut la viaţa veşnică în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormântul său nu se află în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

2. Ce este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul?

Este vorba de un canon de pocăinţă, adică un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcătuit din 9 cântări bogate, compuse, la rândul lor, din stihiri scurte de pocăinţă, ritmate de invocaţia: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”, cerere care aminteşte de rugăciunea vameşului din prima duminică a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind, în mare măsură, imnele liturgice numite Condac. Totuşi, între cântarea a 6-a şi a 7-a a fiecărui Canon se mai păstrează un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la început de creştini sirieni elinizaţi din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical şi au un conţinut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are nouă cântări lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea nouă intercalau la început cele nouă cântări biblice folosite în viaţa liturgică răsăriteană: Cântarea lui Moise (Ieşirea 15, 1-19); Noua cântare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43); Rugăciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10); Rugăciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19); Rugăciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20); Rugăciunea lui Iona (Iona 2, 3-10); Rugăciunea celor Trei tineri; Cântarea celor Trei tineri; Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) şi rugăciunea lui Zaharia, tatăl Sfântul Ioan Botezătorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cântare a Canonului începe cu un Irmos (o strofă dătătoare de ton), se continuă cu stihiri mai scurte şi se încheie cu o laudă de preamărire adresată Sfintei Treimi (doxastikon) şi o laudă adresată Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul iniţial al Sfântului Andrei Criteanul, mai precis la cântările a 3-a, a 4-a, a 8-a şi a 9-a, au fost adăugate de timpuriu câteva canoane mai mici, formate din trei cântări (trei ode), compuse de „Teodor” şi „Iosif”, adică Sfântul Teodor Studitul (+ 826) şi Iosif de Sicilia (+ 886).

În secolele XI-XII, un canon de două stihiri pentru o cântare a fost adăugat în cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea în care duminica a V-a din Postul Sfintelor Paşti a fost închinată pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adăugată la sfârşitul fiecărei cântări o stihiră de cerere către Sfântul Andrei Criteanul însuşi.

După sinaxar se cântă sau recită 16 stihiri, toate intercalate între Fericiri.

3. Cum şi când se cântă/citeşte Canonul cel Mare?


Acest canon al Sfântului Andrei Criteanul se cântă pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se cântă de două ori, la începutul şi la sfârşitul cântării. Rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” este însoţită de metanie mică şi de semnul sfintei cruci.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citeşte pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul Slujbei Pavecerniţei; iar în întregime se citeşte la Denia de joi din săptămâna a V-a a Postului Sfintelor Paşti, la Utrenie.

4. Ce conţine Canonul cel Mare?

Acest bogat şi frumos canon este, în acelaşi timp, meditaţie biblică şi rugăciune de pocăinţă. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăieşte plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepţilor virtuoşi, ci robia patimilor arătate în mulţi păcătoşi, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alţii s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit.

Cu inima plină de smerenia vameşului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor şi cu gândul la înfricoşătoarea judecată, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arată, în acelaşi timp, durerea şi puterea pocăinţei, leac şi lumină a învierii sufletului din moartea păcatului.

Rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” devine, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ritmul şi respiraţia pocăinţei în stăruitorul stih: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”.

Pocăinţa-rugăciune a fiului risipitor: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe una din slugile tale” ia accentul unui regret nesfârşit pentru păcat, ca pierdere şi moarte a sufletului care valorează mai mult decât toată lumea materială: „Ia aminte, Cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul” (Cântarea a Il-a, 2).

Păcatul este alipirea sufletului de cele pământeşti, încât: „…toată mintea ţărână mi-am făcut” (Cântarea a II-a, 6). Prin păcat se pierde frumuseţea nevinovăţiei din Rai, se pustieşte sufletul, se schimbă demnitatea omului în ruşine, iar apropierea de Dumnezeu se preface în înstrăinare de El.

Păcatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omeneşti căzute, începând cu Adam şi Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbină pocăinţa cu meditaţia la căderile în păcat sau biruinţa asupra păcatului, aşa cum se văd acestea în Sfânta Scriptură. Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăinţă a Postului Mare al Sfintelor Paşti, tocmai pentru a se arăta că toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.

Marii păcătoşi care s-au pocăit şi s-au ridicat din păcat şi patimi devin nu numai dascăli ai pocăinţei pentru întreaga Biserică, ci şi rugători pentru cei ce se luptă cu păcatul sau se curăţă de el prin pocăinţă.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocată în Canonul cel Mare în stihul: „Cuvioasă Maică Mărie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!”. Iar mai târziu, Biserica a adăugat în Canonul Sfântului Andrei Criteanul şi stihul-rugăciune adresat chiar lui, autorului: „Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!”.

Rugăciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului şi Sfinţilor Apostoli arată, în general, legătura dintre pocăinţă şi înviere, dintre vremea Postului şi sărbătoarea Paştilor: „Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu aleşi, aduceţi acum rugăciunea lui Hristos, ca să trecem toţi curgerea postului, săvârşind rugăciuni de umilinţă şi săvârşind virtuţi cu osârdie; ca în acest chip să ajungem să vedem învierea cea slăvită a lui Hristos Dumnezeu, slavă şi laudă aducând” (Sedealna a 2-a de după Cântarea a III-a, Triod).

Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei şi pe braţele ei pe Hristos-Domnul, arătându-L lumii, împreună cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arată aici însăşi taina Bisericii. În ea lacrimile pocăinţei devin pregătire şi dor de înviere, arvună a vieţii veşnice, legătură de iubire a omului cu Dumnezeu.

Mărturisirea şi preamărirea Sfintei Treimi în Canonul cel Mare arată că pocăinţa creştină este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sfânta Treime. Botezaţi în numele Sfintei Treimi, creştinii reînnoiesc Taina Botezului prin lacrimile pocăinţei, mor pentru păcat şi înviază sufleteşte pentru Hristos.

Mărturisirea dreptei credinţe prin doxologie se leagă strâns de redescoperirea dreptei vieţuiri prin pocăinţă. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi este temelia şi puterea care face ca „uşile pocăinţei” să devină „porţile împărăţiei cerurilor” deschise în inimile celor ce caută mântuirea şi viaţa veşnică.

Un alt element care susţine rugăciunea de pocăinţă şi, în acelaşi timp, constituie semnul pocăinţei profunde este plânsul sau lacrimile căinţei. Lacrimile sunt un dar de la Dumnezeu. Lacrimile care susţin rugăciunea de pocăinţă sunt numite întristarea cea după Dumnezeu, după expresia Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Damaschinul, explicând fericirea a doua, „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia”, arată clar că nu orice plâns aduce fericire, nu orice tânguire şi lamentare este o virtute, ci numai plânsul pentru păcate aduce mângâiere. Nu plânsul celui ce este supărat pentru că ar fi dorit să câştige mai mulţi bani, dar a câştigat mai puţini, sau a ratat o şansă de a ajunge într-un rang mai mare, dar nu a reuşit. Sfântul Ioan Damaschin arată că nu acesta este plânsul adevărat, ci acesta este un plâns egoist, un plâns din orgoliu. Plânsul adevărat este regretul sau căinţa pentru păcatele pe care le-am făcut, regretul sau căinţa pentru timpul pierdut, pentru energiile sufleteşti şi trupeşti pe care le-am cheltuit în zadar, fără niciun sens duhovnicesc şi fără nicio roadă folositoare altora.

În timpul Postului Mare, în Triod se subliniază legătura deosebită dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru că l-a blestemat Hristos Domnul şi existenţa umană cea îndepărtată de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.

Sfântul Andrei Criteanul şi alţi Sfinţi Părinţi, meditând la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocăinţei ca să ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfântul Efrem Şirul ne spune că sufletul omului păcătos este plin de spinii păcatelor şi de uscăciunea lipsei de iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, însă lacrimile pocăinţei vin peste sufletul acesta plin de spini şi de uscăciune ca o ploaie curăţitoare şi roditoare. În acest sens, Părinţii duhovniceşti vorbesc despre curgerea lacrimilor nevoitorilor sau asceţilor din pustie care au făcut roditoare pustia prin rodirea virtuţilor. Nu e vorba doar de pustia fizică, exterioară, ci, în primul rând, ei au făcut roditoare pustia sufletului păcătos, transformând-o într-un sol fertil al virtuţilor. Părinţii Bisericii, mari dascăli şi trăitori ai pocăinţei, au împărţit lacrimile în două categorii: lacrimile de întristare numite şi „străpungerea inimii” şi lacrimile bucuriei. Lacrimile de întristare ard păcatul şi spală sufletul păcătos precum focul curăţă fierul de rugină. Aceste lacrimi pot continua şi după ce au fost iertate păcatele omului, ele transformându-se în lacrimile bucuriei care izvorăsc din rugăciunea curată. Însă în viaţa spirituală ortodoxă, lacrimile bucuriei se dobândesc, în general, după ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocăinţei. Acest adevăr ni-1 arată Sfântul Ioan Scărarul care, în lucrarea sa Scara virtuţilor, vorbeşte despre „lacrimile pocăinţei celei de bucurie aducătoare”, adică despre bucuria iertării, bucuria ridicării, bucuria învierii sufletului din moartea păcatului.

După împăcarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocăinţei aduc pace în suflet. Lacrimile nu sunt un scop în sine, dar sunt semnul căinţei profunde şi semnul bucuriei iertării şi al refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Cântările bisericeşti ortodoxe compuse, în general, de monahi care au plâns o viaţă întreagă, care s-au învrednicit de lacrimile pocăinţei şi de lacrimile bucuriei, conţin o bucurie paşnică şi pacificatoare. Ele nu urmează ritmul naturii umane împătimite de plăceri, ci urmează ritmul metaniilor, acela al pocăinţei. O astfel de muzică ajută la susţinerea rugăciunii de pocăinţă. Muzica din timpul…

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA