marți, 10 ianuarie 2012

DESPRE IUBIRE, MILĂ SI MILOSTENIE



* Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos si a vorbit despre dragoste. A împărtit dragostea, a răspândit-o în lume si lumea s-a îmbogătit prin cunoasterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubitilor, să ne iubim unii pe altii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este născut de Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.
 * Când dragostea există între oameni, îi uneste, le uneste inimile. Vrei să vezi dacă-L iubesti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubesti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieste. Atunci se dovedeste cât îl iubesti tu pe acest om.
 * Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El si trăieste departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El si să-l miluiască. Dacă nu facem si noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.
 * Omul care iubeste nu suferă. Suferă acela care urăste, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie si gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea si virtutea sunt usoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească.
 * Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simtim si, când Îl simtim pe Dumnezeu, ne vom dărui si noi fratelui nostru... Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru...
* Omul crestin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu si să ia pozitia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L multumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este multumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineste poruncile Lui. Porunca dragostei si porunca smereniei. Când omul are smerenie si dragoste rămâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el. Smerenia si iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure si să ne învete. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim si să urmăm exemplul Lui mântuitor?
 * Iubirea către Dumnezeu si către aproapele sunt cele două mari virtuti pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuti, toate celelalte nu au nici un fundament.
* Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârsită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrătisează pe toti, si frati, si prieteni, si dusmani, si toată zidirea neînsufleŃită.
* Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă... Când un om are îndelungă răbdare si bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă si bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc si acestea sunt iubirea către Dumnezeu si iubirea către aproapele“. Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea si fiinta noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi însine. Să ne schimbăm purtarea si Acela ni se dăruieste nouă, ne deschide raiul. Si totusi nu facem asta, si ne chinuim.
 * De aceea noi, crestinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie si îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriasă. Trebuie să începem toti o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc
. * Milostenia se răsplăteste în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci si să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, si apoi, cu sinceritate, dragoste si discernământ, să-i ajutăm pe ei
. * Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, si cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui.
 * Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila contine în ea dragoste si, miscată de această dragoste, îl miluieste pe sărac.
* Domnul nu dă importantă lucrului mult sau putin, ci intentiei pentru milostivire, si pe aceasta o preamăreste.
* Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci si de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm si duhovniceste. Când îi dăm curaj si putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, si în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră si să nu fie o faptă formală. Să cunoastem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însusi Dumnezeu, este însutită. Dăruiesti ceva si Dumnezeu îti dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmultit în ceruri; si, când sufletul o să plece din această viată, îsi va ridica răsplata milosteniei lui.
 * Noi suntem tinuti în viată de mila lui Dumnezeu. Zi si noapte cerem milă si iertare. Le vom primi atunci când si noi le vom înfăptui la rândul nostru.
 * Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseste. Iubire răspândeste, iubire primeste.
 * La a Doua Venire, Hristos va preamări si va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire si milostenie celor înfometani si însetani, străinilor, bolnavilor si întemnitatilor, si îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuti. Să cerem asadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire stie cum să miluiască.
 * Noi toti să-i miluim pe semenii nostri si îndeosebi pe cei care sunt îndepărtati de Dumnezeu... Nimic în lume nu poate sta în fata valorii si mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, si răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material si duhovnicesc.
 * Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, si astfel primeste să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Asadar când durerea face pregătirea si se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui...
 * Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovnicesti. V-ati gândit vreodată să vă rugati pentru sufletele care sunt în asteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui crestinul.
 * Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet si cere pricină ca să-i miluiască pe acesti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii, întunecati de păcat, de nestiintă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete.
* Dumnezeu iubeste milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi. Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul si puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Si dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos...
 * Când cineva dăruieste celuilalt din putinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuti ai văduvei au fost lăudati, nu cei multi pe care i-au dat altii. Si dacă din avutul nostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna si bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îsi află odihnă, noi primim răsplată.

vineri, 6 ianuarie 2012

Deznadejdea si nepasarea....În viaţa creştinului



Deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cât de mare este puterea celor două patimi.

Diavolul a fost la început un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpânit de deznădejde şi a căzut într-o asemenea răutate, încât nu se mai poate ridica din ea. Faptul că el era bun la început ni-l arată Domnul: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18). Asemănarea diavolului cu un fulger vădeşte lumina pe care o avea el mai înainte şi cât de mare şi puternică a fost căderea lui.

Pavel era hulitor şi prigonitor al lui Hristos. Dar pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său şi a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tâlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atâtea răutăţi, nu a deznădăjduit şi, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mândrit, a căzut din înălţimile virtuţii, pe când vameşul, pentru că nu a deznădăjduit, s-a ridicat deasupra virtuţii fariseului.

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA